OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O să spun o vorbă mare; aş vrea să n-o spun, aş vrea din tot sufletul să mă înşel, dar... Nu doar bacalaureatul, învăţămîntul românesc în general este un scandal. Pentru că funcţionează în virtutea minimului efort, a legii lui „merge şi aşa“, cei mai mulţi dintre elevi se prefac că învaţă, iar cei mai mulţi dintre profesori se prefac că-i instruiesc şi că-i evaluează adecvat şi exigent. Nu vorbim de excepţii! Să nu ne amăgim cu olimpicii naţionali şi internaţionali, pe care îi tot aducem în discuţie ori de cîte ori, cu gestul reflex de a ascunde gunoiul sub covor, încercăm să demonstrăm că învăţămîntul românesc e performant. În realitate, performanţa e a unor indivizi izolaţi, elevi sau profesori, nu a sistemului educativ. Sistem care, de altfel, are toate „calităţile“ menite să descurajeze originalitatea, impulsul firesc al individualizării, gîndirea liberă, neîncorsetată de „itemi“, de scheme prestabilite, încurajînd, cel mult, mediocra destoinicie de tip funcţionăresc.

 

 

Cînd am dat examenul de bacalaureat, în 1998, s-a întîmplat ca lucrurile să decurgă altfel decît în alţi ani. Sub ministeriatul domnului Andrei Marga, au fost introduse criterii mult mai drastice de supraveghere, iar rezultatele au speriat pe toată lumea. A fost chiar un mic scandal naţional. „Cum, sînt elevii noştri atît de slabi? Nu se poate“. Ba se poate. Am absolvit un liceu pe care cred că pot să-l numesc de elită, Liceul „Dinicu Golescu“ din Cîmpulung Muscel. În acel an, au luat bacul mai puţin de 50% dintre elevi. Astăzi, la aceeaşi prestaţie, ar lua 100%. Dar atunci a fost, repet, o excepţie. Din anul următor s-a reintrat în „normalitate“. O normalitate a furatului căciulii, în care ne minţim că absolvenţii noştri merită să absolve în proporţie de peste 80%, ne minţim că examenele nu sînt trucate, că fondurile de protocol nu există, că unii profesori, prea mulţi, nu le cer de la obraz elevilor să cotizeze, că legile nescrise pe care le cunosc toţi elevii sînt exageraţiuni, că sistemul copy-paste sau memorizare de pe referate.ro nu e generalizat la examenul de literatură română.

 

Nu cred că exagerez dacă spun că „itemizarea“ excesivă a acestei discipline este o calamitate. Literatura nu este şi nu poate fi o ştiinţă exactă, ea nu poate fi predată după algoritmi stabiliţi foarte riguros. Pentru asta îţi trebuie, în primul rînd, har pedagogic, cultură şi generozitate. Cei care au avut posibilitatea să citească lucrările unor profesori la examenele de titularizare şi definitivat au avut, îmi închipui, un şoc. Sînt lucrări pline de perle sau doar mediocre, dar care se străduiesc să respecte itemii. Şi baremele. Ce contează că subiectele de literatură română sînt pline de clişee stupide, de grave greşeli de exprimare şi de gramatică, de „Arghezii“ şi de virgule între subiect şi predicat? Şi încă ceva. De vreo cîţiva ani, profesorii care au susţinut examenul de definitivare în învăţămînt sau/şi examenul pentru obţinerea gradului II nu au mai fost lăsaţi să copieze, graţie vigilenţei universitarilor de la Litere din Bucureşti. A fost un dezastru şi o mare rumoare din partea celor „nedreptăţiţi“... Da, la unele examene, profesorii înşişi copiază în masă, dacă li se permite. Ce modele de corectitudine să le transmită aceşti oameni elevilor la examenul de bac, din moment ce practică sau au practicat frauda intelectuală, caz particular al hoţiei cu care am speriat Vestul?

 

Învăţămîntul (înţeleg că nu doar la noi, ci şi în ţări cu o tradiţie culturală mult mai bogată decît a noastră) nu mai pregăteşte individualităţi? Umanismul e desuet, cultura generală, asemenea! Ne aflăm în plină postmodernitate egalizant-nivelatoare: mase de viitori cetăţeni nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sigur, e firesc ca învăţămîntul mediu să fie învăţămînt de mase. Dar nu sînt tot atît de convinsă că e benefic ca Universitatea să se transforme din lăcaş al învăţămîntului de elită/pentru elite într-o simplă instituţie a învăţămîntului de mase. Transformarea aceasta e, din păcate, de neocolit, nu doar ca efect al unor modificări de mentalitate ce ţin de „aerul timpului“ – trăim, în fond, în „epoca maselor“ –, ci şi din cauza unei probleme de sistem: finanţarea universităţilor în funcţie de numărul de absolvenţi, şi nu în funcţie de performanţă, de altfel greu cuantificabilă. Domnia cantităţii, deci. Doar e nevoie de cît mai mulţi absolvenţi pe piaţa muncii! Doar diplomele – nu-i aşa? – contează. Şi foarte mulţi plătesc taxe şi trec, patru ani, prin facultăţi precum gîsca prin apă, numai şi numai pentru o diplomă. Să avem curajul s-o spunem deschis: finanţarea pe baza numărului de absolvenţi a dat apă la moară antiselecţiei, iar notele umflate cu care absolvenţii de învăţămînt superior îşi iau licenţele nu mai păcălesc de mult timp pe nimeni. Studentul ştie că 9 la licenţă înseamnă 7, că 8 înseamnă 5, ia zecele implică, şi el, mai multe nuanţe. Reprimat din motive „umanitare“, simţul ierarhiei subzistă în subconştient, chiar dacă sistemul de notare nu îl mai exprimă. Ştim bine: nu există meritocraţie fără competiţie onestă. Dar cînd aproape toţi elevii noştri iau bacul şi aproape toţi cei care intră la facultate o şi termină (cu excepţia celor care abandonează pe parcurs), nu cred că mai putem vorbi în mod serios de aşa ceva. Ce universitate care se respectă mai are interes să îşi trieze, exigent, absolvenţii, în momentul în care facultăţi obscure, acreditate pe criterii obscure, îndeplinesc „punctajele“ prin fraudă şi primesc finanţări în consecinţă? Aparent, toată lumea cîştigă, material vorbind, din acest furt al căciulii. În realitate, pierde societatea în ansamblul ei. Şi nu doar moral sau simbolic.

 

 

Se creează un cerc vicios pe relaţia învăţămînt preuniversitar-învăţămînt universitar: absolvenţii de liceu (şi, repet, nu mă refer la excepţii) ajung la universitate cu serioase carenţe, acuzat fiind, adesea, slabul nivel de pregătire şi, implicit, de exigenţă al dascălilor, şi devin, la rîndul lor, la finalizarea studiilor superioare, dascăli insuficient pregătiţi pentru munca de la catedră. În plus, oricît de bine pregătit ar fi un absolvent, odată intrat în turbionul învăţămîntului preuniversitar (mai cu seamă la liceele cu profil tehnic, foste „grupuri şcolare industriale“, dar nu numai), are nevoie de o forţă considerabilă pentru a rezista la: rutină, deziluzie, plafonare, sentiment al inutilităţii şi, în cele din urmă, deprofesionalizare. Un profesor din învăţămîntul preuniversitar actual se vede nevoit să accepte că: statutul său e de minor funcţionar, de „prestator de servicii“, autoritatea sa e problematică, fragilă (periclitată, între altele, de „teoria“ că elevii/minorii trebuie educaţi în absenţa oricărei constrîngeri), termeni ca „ierarhie“ şi „meritocraţie“ au ieşit din uz, libertatea sa de decizie (în clasă), în cadrul şcolii unde lucrează, e limitată. Nu are voie să treacă toate absenţele elevilor în catalog, nu are voie să lase prea mulţi corigenţi şi aproape deloc repetenţi, nu are voie să exagereze cu exigenţa, ba chiar, în unele şcoli (am motive să cred că destul de numeroase; sigur, ies din discuţie şcolile de prestigiu), riscă să fie privit cu suspiciune dacă „face exces de zel“ şi se duce cu regularitate la ore. Într-o şcoală obişnuită, ţinta cea mai importantă e una birocratică: să iasă totul cît mai bine – pe hîrtie – în bilanţurile de sfîrşit de an: să avem un procent de promovabilitate cît mai mare, oricît de numeroşi ar fi, în realitate, semianalfabeţii incluşi în acest procent.

 

 

Spun toate acestea din proprie experienţă. Am intrat acum cîţiva ani în învăţămîntul mediu cu entuziasmul naiv al apostolatului. Am ieşit dezgustată. Şi nu mă gîndesc, în nici un caz, la experienţa, realmente frumoasă, dar foarte scurtă, de la un liceu de elită, nici la aceea de la o şcoală din preajma Bucureştiului, unde am întîlnit copii şi profesori inimoşi. Mă refer la unele licee teoretice de periferie sau la fostele grupuri şcolare industriale şi mai ales la şcolile de arte şi meserii. Nicăieri n-am simţit mai dureros umilinţa de a fi cadru didactic, inutilitatea şi neputinţa de a „preda“ lucruri totuşi sofisticate unor tineri semianalfabeţi, redistribuiţi la examenul de capacitate şi trimişi la şcoală numai ca să nu stea pe stradă. Unor tineri cărora le era teribil de greu să şi copieze... Am înţeles atunci un lucru simplu, pe care ar fi trebuit să-l aflu de la bun început. Anume că, dacă eşti profesor de literatură română şi îţi iubeşti disciplina pe care eşti chemat s-o transmiţi elevilor, nu ai ce căuta în învăţămîntul mediu, decît dacă te titularizezi la un liceu de elită. Iar acolo, după cum se ştie, locurile sînt de mult ocupate. Dacă predai la un liceu de cartier, nu poţi decît, în cel mai bun caz, să faci puţină „educaţie“. În nici un caz carte. Întreb: de ce absolvenţii buni ai universităţilor româneşti fug de învăţămîntul mediu (încă o dată, cu excepţia celui de elită, unde a existat, de bine, de rău, concurenţă la admiterea în liceu)? Numai pentru că sînt prost plătiţi? Nu doar. Fug pentru că nu vor să se abrutizeze, mai devreme sau mai tîrziu, într-un sistem care funcţionează pe principiul minciunii şi al fraudei morale.