OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am citit in lunarul iesean Timpul Nr. 7-8/2004 un articol interesant, semnat de Gabriel Andreescu. Textul – intitulat Dedicatiile lui Marino fata in fata cu scrisorile lui Plesu. Asimetria standardelor – se integreaza polemicii nationale (si transnationale) cunoscute drept „cearta intelectualilor“ si izbucnite de mai mult timp intre doua grupuri culturale majore ale Romaniei actuale, pe care le-am numit, cu alta ocazie, „modernii“ si „postmodernii“. Domnul Andreescu riposteaza la atacurile dure (si, intr-adevar, deplasate!) ale „echipei paltinisene“ (in sens larg) impotriva lui Adrian Marino – vazut in postura de… „colaborationist“ al ceausismului, datorita unor dedicatii pe carti catre fostul (temut) activist comunist Dumitru Popescu-„Dumnezeu“.

Acestea sint nimicuri – considera autorul din Timpul – in comparatie cu scrisorile adresate lui Nicolae Ceausescu de Andrei Plesu in anii ’80, dupa incidentul cu „meditatia transcendentala“, cind noul analist al antomiei ingerilor a intrat in dizgratia regimului (Plesu isi cere iertare in acele misive – publicate, de altfel, mai demult –, invocind acordarea unei sanse de reabilitare in ochii dictaturii). Nu as vrea insa sa ma opresc la aspectul central al textului dlui Andreescu („asimetria“ standardelor de „colaborare“ cu comunismul in cazurile Marino si, respectiv, Plesu). Este regretabil – o spun alaturi de multi altii – ca discutia a ajuns la astfel de exemple si nu a ramas in plan strict ideologic, asa cum incercase Sorin Adam Matei (declansatorul scandalului in ochii unora, continuatorul, de fapt, al unor tensiuni culturale mai vechi, imposibil de trecut sub tacere la infinit) sa o faca in cartea sa Intelectualii romani intre grupurile de prestigiu si piata libera a ideilor (Compania, 2004).

De mentionatele „deraieri“ principiale se dovedesc vinovati, in mare masura, din nefericire, si intelectuali precum Liiceanu, Plesu, Patapievici sau Mihailescu (pe care i-ai banui, in reprezentari ideale, ca maninca civilitate pe piine), semnatari ai unor replici neonorante (in Dilema veche si 22), atit ca limbaj, cit si ca problematica a dezbaterii. As prefera, prin urmare, sa abordez un detaliu marginal din articolul lui Gabriel Andreescu, detaliu, totusi, plin de conotatii revelatoare pentru subiectul de ansamblu al polemicii.
Intr-un subcapitol cu nume foarte simpatic, Lumina din virful de tigara, eseistul nareaza un episod simbolic, de la inceputul anilor 90’, pe vremea cind se instituia Grupul pentru Dialog Social (GDS). Primul presedinte al GDS-ului (Andreescu insusi) a crezut – se vede clar – in europenitatea desavirsita a nou createi institutii, o rara avis, ne aducem cu totii bine aminte, in peisajul autarhic al Romaniei de atunci. Impreuna cu ceilalti colegi (majoritatea, intelectuali de elita), concepe un program democratic, plin de initiative socio-politice si culturale de pionierat (pentru acel mediu viciat postceausist).

Asa cum era firesc, programul incerca o cuprindere cit mai vasta a nevoilor si modalitatilor de schimbare mentalista, mergind de la amanunte (s-a observat, remarc in treacat, din unghiul experientei acestui deceniu si jumatate de liberalism aproximativ, ca, uneori, in transformarea mentalitatilor colective, mai ales „amanuntele“ conteaza, ele fiind singurele care ating viata individului si a comunitatii propriu-zise, si nu „principiile“ absolutiste, teoretizante, sofisticate, prea abstracte pentru existenta imediata si, ca atare, ocolite de orice om intelept la nivel de real politik) catre idei generale si concepte fundamentale, prefiguratoare pentru obiectivele unei societati deschise. Printre „amanunte“, iata unul extrem de curajos si – sa admitem – sincronic, intr-o maniera aproape neverosimila, cu euro-americanitatea (avind in vedere standardele noastre de la timpul respectiv): iterzicerea fumatului la sedintele GDS, din respect si grija pentru nefumatori (o „minoritate“ ostracizata in Romania de multe decenii). Culmea, propunerea trece la vot si devine regula unanim acceptata. Toata lumea pare incintata, se fac pasi rapizi (ai putea crede) spre gindirea occidentala.

Vine prima intrunire GDS (sprijinita de un statut si un program revolu-tionare), intelectualii se string in numar mare in cladirea de pe Calea Victoriei 120. La doar trei-patru minute de la debutul dezbaterilor, presedintele Gabriel Andreescu are o surpriza demna de comediile negre italiene: „[...] Ii vad pe Gabriel Liiceanu si Ana Sincai scotindu-si tacticos tigarile si incepind sa arunce rotocoale de fum in aerul si asa putin al salii. Bouche beé… Prind un moment, le amintesc colegilor mei, prietenos, dar cu voce tare, ca stabilisem altceva, tigarile puteau fi fumate pe culoar. [...] Vocea s-a auzit, caci nu se putea altfel, vorbitorii s-au intrerupt un moment, discutia s-a reluat… Liiceanu si Ana Sincai fumau mai departe imperturbabili. Peste vreo ora s-a facut pauza. Citeva minute in picioare, apoi am relansat discutia nu inainte sa profit de statut: i-am rugat pe cei din sala sa nu uite ca in sedinta anterioara stabilisem sa nu se fumeze. Stupoare! Liiceanu si Sincai si-au aprins din nou tigara si au fumat mai departe, fara sa clipeasca si fara sa comenteze in vreun fel. [...] Nu am revenit niciodata asupra chestiunii fumatului in sedinte.

Felul absolut senin in care cei doi membri GDS ne impuneau propria lor regula ma dezarmase. Pe fata lor nu am vazut atunci nici macar o grimasa de rea-vointa. Liiceanu si Sincai nu realizau ca era o problema. Mai mult, as indrazni sa adaug, probabil ca, atentionati insistent asupra existentei unei reguli votate democratic (in privinta fumatului), ar fi repudiat-o (contrariati ori numai usor deconcertati), considerind-o… un amanunt.“
Nu am crezut nici eu, o vreme, in suprematia amanuntelor pe „piata“ eticii si conduitei socio-umane. O personalitate, o idee fulminanta, o opera trebuie sa treaca mereu inaintea „detaliilor“ biografice, de atitudine sau chiar juridice, imi ziceam, cu convingere, in urma cu doar zece-cincisprezece ani. Cu toate acestea, experienta americana (venita la timp!) m-a contrazis violent inca de la inceput, reusind, o data cu trecerea anilor, sa ma incredinteze de validitatea contrariului.

In SUA am invatat (ca si alti colegi ai mei de generatie, prea putin ascultati, din pacate, intr-o Romanie inca obsedata de modele intelectuale imuabile si cu un instinct paseist adesea debordant) ca amanuntul poate guverna legea si principiul „mare“, pe el intemeindu-se practica nemijlocita a vietii. Mult-dispretuita (la noi) „corectitudine politica“ este un astfel de „regulament organic“ al detaliilor, pe care se sprijina dinamica intregii societati. Dislocata din contextul sau socio-cultural, „corectitudinea politica“ poate parea, intr-adevar, absurda si frecvent inaplicabila, dar, relationata asteptarilor si functionalitatilor unei civilizatii liberale, ea isi va dezvalui intotdeauna virtutile. Nu poti sa ceri instaurarea valorilor democratice intr-o lume bulversata moral si, in acelasi timp, sa ceri lichidarea fizica (de catre un sistem „privat“ de „justitie“) a celor care nu corespund acestor standarde de civilizatie (am citit recent un articol cu o astfel de „incongruenta“ in presa romaneasca).

Nu poti sa o faci pe feministul in politica (propulsind, de fatada, femei in posturi de conducere), cind tu joci in continuare, din punct de vedere electoral, pe cartea lui macho boy. Nu poti sa te ascunzi in spatele operelor – fie si admirabile – ale unor autori cu trecut fascist ori comunist si sa pretinzi ca istoria inregistreaza, neconditionat, „lumini“ si nu „umbre“. Nu poti face glume acide pe seama „defavorizatilor“ (social, biologic, rasial) si apoi sa participi, senin, la simpozioane despre drepturile omului, asa cum nu poti sa fii credincios in intimitate, acceptind, public, grosolania impotriva lui Dumnezeu. In sfirsit, pe exact aceeasi linie de rationament, nu cred ca poti fuma in fata unei comunitati al carei regulament (unanim acceptat) stipuleaza interzicerea fumatului si, ulterior, sa ai initiative autentice de liberalizare a mecanismului socio-politic (fost) totalitar.

Detaliul ramine indubitabil simburele oricarui progres mentalist. Este imposibil sa fii strict in principii si lejer in amanunte. In plan ontologic, cele doua functioneaza nenuantat, formind un tot inseparabil, asemenea fonemului in fonetica sau istoremului in istorie.
Am amintit de americani. Foarte neobisnuita si, pe termen lung, fascinanta aceasta rigoare a lor, excesiva pe alocuri, de a proteja detaliile sistemului liberal, lasind principiile si conceptele majore sa se manifeste mai curind sui generis. Toata lumea stie acum – macar din lecturi – ca orice democratie se pastreaza, paradoxal, prin intermediul unei dictaturi, o „dictatura“ benefica – asa-zicind – a legii ori, mai corect spus, a suprematiei sale. Nimeni nu are trecere in fata regulilor – intr-un stat fundamental democratic –, nici macar diriguitorii lui. Spunem cu usurinta acest lucru (il clasificam chiar ca truism), insa ne vine greu sa-i dam o dimensiune faptica, aratindu-ne surprinsi de-a dreptul atunci cind il vedem in actiune.

Personal, am trait „situatii“ americane incredibile, asistind la aplicari ale „amanuntelor“ unor regulamente surprinzatoare, pina si in raport cu rigorile altor democratii traditionale. Am asistat, de pilda, la sanctionarea unui decan (prestigios) acuzat ca ar fi adus bauturi alcoolice la seminar, servindu-si studentii cu ele (daca nu as fi participat eu insumi la „eveniment“, as fi crezut ca era, intr-adevar, un fapt de neiertat: Edgar Dryden, cunoscut critic si istoric literar american, la inceputul anilor ’90 „director“ al departamentului de americanistica, a adus la ultimul lui curs despre Melville cu noi – cei sapte doctoranzi ai sai la acea vreme – o sticla de vin rosu, californian, imbiindu-ne sa serbam, cu un pahar, incheierea unui semestru dificil; peste citeva zile aveam sa aflu ca, intrigat, consiliul profesoral acorda o „mustrare“ sefului lui Dryden insusi, pentru lejeritatea cu care incalcase o conventie a Universitatii, de a nu consuma alcool in campus!), la amendarea unui venerabil profesor si romancier (care isi parcase masina, fara sa-si fi dat seama – din cite spunea –, pe locul marcat ca rezervat persoanelor cu handicap) si la stigmatizarea publica a unui senator republican (care, in anul de gratie 1993, le numise pe subalternele sale de la Congres „gagici“). Astfel de „curiozitati“ patrund in subconstientul tau cultural si lasa, invariabil, urme adinci. Cu ajutorul lor intelegi, in fond, esenta reala a oricarui exercitiu liberal: nu te poti respecta pe tine decit in masura in care reusesti sa-l respecti pe celalalt.

Sistemul e in asa fel gindit, incit – oricare ar fi argumentele tale – sa nu-ti poata oferi mai mult decit ii poti da. Prinsi in acest concert democratic, noi, romanii, pricepem ori nu pricepem substraturile mentionatului experiment, ni le asumam sau, pur si simplu, le ignoram. Trebuie sa recunoastem fara suparare ca, in general, mintile intelectuale tinere ale Romaniei – expuse indelungat la influenta nemediata a liberalismului – au evoluat remarcabil aici, ajungind sa fie, cu rare exceptii, parti simetrice din actualele structuri mentaliste vestice. Cei cu radacini prea adinci in autocratia pre-decembrista au fost mai reticenti la impact (din motive ce nu au totusi cum sa le fie imputate). Nu voi uita niciodata contrastul dintre reactia unei foste excelente studente ale mele (astazi asistenta la Universitatea Illinois din Urbana) si remarca unui coleg anglist mai in virsta, profesor universitar cu multe carti si onoruri, ambii veniti acasa dupa stagii consistente in America.

Prima – metamorfozata fizionomic, intelectual si comportamental, stralucitoare, echilibrata, normala – mi-a spus un singur cuvint in secundele de inceput ale revederii noastre peste ani, cuvint care sintetiza, aidoma unui cod poeian, inteles numai de noi, intregul spectru de epifanii pozitive induse ei de noua viata: „Eureka!“. Cel de-al doilea – incrincenat, obosit, trist si, intrucitva, anormal – mi-a strigat, la intiia noastra intilnire, dupa ani: „De-ar da Dumnezeu o criza mondiala a petrolului, sa-i mai vad pe americanii astia umblind si pe jos!“. Comentariile sint, banuiesc, de prisos.
Nu doresc sa vin cu ipoteze de lucru si nu pretind ca interventia mea in „cearta intelectualilor“ – interventie mai curind marginala, de „palmas“ in ale culturii – ar aduce lumina in zone obscure de mult timp. Nu-mi pot reprima insa o observatie. Am impresia ca o parte dintre intelectualii nostri importanti de dinainte de 1989, „modernii“, au ramas incremeniti, vorba dlui Liiceanu insusi, intr-un proiect cultural, astazi desuet.

Nu cred ca multiplele lor iesiri in lumea civilizata, traducerile exceptionale pe care le-au facut (si le fac) din scriitori si ginditori europeni, precum si repulsia lor sincera fata de comunism au izbutit sa modifice „nucleul dur“ al acestui model – axat pe o vag sesizabila, dar ferma in manifestare, autosuficienta, pe un paseism latent (hranit fie din eflorescenta – si ea depasita – a anilor interbelici, fie din dezghetul anilor ’70, anii tineretii lor, idilici, de atenuare a terorii, dar, dincolo de toate, ani de totalitarism) si pe o obsesie a personalitatii dominante. Incercarea de impunere a modelului in cauza unei generatii (deja) intrate mental intr-o istorie diferita poate produce reactii, nu rareori iritate. „Postmodernii“ nu mai au nici ragazul, nici disponibilitatea de a construi in jurul unor marote. Lumea lor culturala este una liberala in sens real, unde amanuntele pot trece in fata principiilor „genialoide“ ori „sacre“.

Ei privesc mai degraba in viitor decit in trecut si, datorita situarii lor in prelungirea unui excurs gigantic al memoriei culturale (de citeva secole de acumulari), prefera detaliul intelectual semnificant in locul enciclopedismului artificial. In fine, si o observatie de logica, sa zicem, „culturala“. Sorin Adam Matei este universitar american si, prin urmare, are o identitate precis conturata. Si-a pus vreodata cineva (din grupul suparat de implicatiile cartii sale) problema ca el ar putea fi, in modul cel mai onest, prin comparatie cu dinamica spatiului cultural care l-a adoptat, dezamagit de standardele intelectuale ale spatiului lasat in urma? Am trait, la rindul meu, o asemenea dezamagire, tot sub influenta sistemului educational american. Lecturile intense (aproape disperate) pe care, in cadrul programului doctoral, am fost obligat sa le fac din teoria critica si epistemologia euro-americana ale ultimelor decenii au dus – in interiorul paradigmelor mele axiologice – la o atrofiere a, sa spunem, „imaginii“ eroice detinute pina atunci de creatiile unor intelectuali de marca din tara (inclusiv din grupul paltinisan).

Pe acesti intelectuali ii pretuisem sincer intr-o faza incipienta a formarii mele si scrisesem despre ei superlativ in trecut. Acum insa mi se pareau, pur si simplu, anacronici. Repet, nu vreau sa merg prea departe cu exemplele, dar trebuie sa amintesc faptul ca filozofia contemporana s-a profesionalizat si s-a pragmatizat disciplinar, cel putin in marile scoli universitare americane (cele mai bune din lume, lucru recunoscut si de europeni!), ajungind la performante conceptuale greu de imaginat in culturile mici. Din perspectiva filozofiei in discutie, „maieutica“ speculativa a lui Noica, „usurimea“ eseurilor despre ingeri si „ciopliturile“ contururilor (insuficient studiate) ale „omului recent“ pot aparea, cu adevarat, niste copilarii si nu stiu daca cineva ar fi indreptatit sa se contrarieze de aceasta stare de fapt. Doar „amanunte“, recunosc, dar, la limita, niste „amanunte“ care, indirect, ne pot amina emanciparea intelectuala cu inca vreo suta de ani.