OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Recentele evolutii ale evenimentelor (de presa si de public) legate de nominalizarile la Gala Premiilor Uniter, dar mai ales articolele din numarul trecut, ale Iuliei Popovici si Liviu Ornea, m-au obligat la un punct de vedere exprimat public. intr-un fel, amestecul de confuzie mediatica intretinuta, de neprofesionalism si de rea intentie nu poate fi ignorat, nici nu te poate lasa indiferent. Daca un critic cu decenii de vechime in breasla poate sa-si asume opinii care nu sint numai alaturea cu drumul, ci produc si un asemenea bulgare de zapada de confuzie, atunci si eu, ca parte direct implicata, am macar dreptul de a fi „un om cu opinie“.

Iata opinia, argumentata de principii si de metodici:
Scrisoarea noastra deschisa, din 20 martie, nu incrimina, asa cum domnului Caramitru i-a placut sa minimalizeze, numai antepronuntarea doamnei Alice Georgescu. Noi nu sintem (nici cei trei nominalizati, nici ceilalti semnatari, membri ai echipelor de cercetare) artisti cu hachite. Iar celelalte iesiri in presa – de la Andrei Serban la George Mihaita – nu au nici o legatura cu protestul nostru. Despre antepronuntare, lucrurile ramin asa cum am vorbit, fiindca – fara a fi data publicitatii – componenta juriului era de notorietate, in lumea teatrala, inca din 1 martie.

Cu totii o stiam. Daca aceasta e o simpla problema formala, atunci e limpede: chestiunile de substanta nu il preocupa pe presedintele Uniter. Asa ca le reamintesc:
Ma refer mai intii la faptul ca „membra cu opinii“ a juriului al doilea considera ca cercetarea teatrala si programele proiective-prospective nu fac parte din actul critic. Nominalizarile s-ar referi numai la „activitatea de profil curenta“, adica activitatea jurnalistic-cronicareasca. in principiu, afirmatia e o pura gogomanie. in speta, ea e semnul unei drastice frustrari personale, care jigneste eforturile unor echipe de oameni, al caror travaliu e complet invizibil pentru ochii uneia dintre persoanele care ar trebui, in al doilea juriu, sa aleaga pe cel mai bun dintre cei trei nominalizati. in acest sens, hazul doamnei Georgescu de a compara munca noastra cu nominalizarea unui actor pentru prestatia intr-un clip publicitar ramine, atit pentru domnia sa, cit si pentru domnul Caramitru, o gluma simpatica. Nu si pentru cei nominalizati.

in al doilea rind, in acelasi articol, doamna Georgescu pretinde (voalat) ca nominalizarile au fost facute din lipsa de „marfa“. Altfel spus, cum cronica de teatru sta prost, s-au ales programe de cercetare. Lucru care e, din nou, ori semn de orbire, ori semn de incompetenta, ori ambele. Unui actor i se ofera o nominalizare pentru un rol. Unui critic, timp de peste un deceniu, i s-a oferit o nominalizare numai fiindca trecea mai des pe strada George Enescu. Fara nici un criteriu. Ceea ce, fireste, doamnei Georgescu i se parea si continua sa i se para normal. Acum, juriul a propus un criteriu: al activismului critic. Eu insami, cind am facut parte dintr-un juriu de nominalizari, am spart habitudinea stupida, alaturi de colegii de atunci, introducind criterii. Iar cind am fost, la rindul meu, nominalizata, juriul a avut iarasi un criteriu: cartea.

Absenta criteriului, sub umbrela „activitatii de profil curente“, este idealul pentru care domnul Caramitru o apara pe doamna Georgescu. E firesc sa nu te doara nimic, nici lipsa istoriilor, nici lipsa teoriei teatrale, nici lipsa monografiilor, nici lipsa manualelor cu metodici de actorie, regie, scriitura dramaturgica, scriitura publicistica, atunci cind n-ai la activ nici macar o brosurica de cronici. E de la sine inteles ca cea mai buna ordine e dezordinea, si cea mai valabila valorizare e anularea oricarui sistem de valori. Cei pe care ii doare si fac ceva nu sint critici de teatru.
in fine, in al treilea rind si cel mai grav, doamna cu opinii, in articolul in care matura complet nominalizarile pe care era chemata sa le judece, produce cu grosolanie dezinformarea crasa. Lucru pe care domnul Caramitru, grabit sa amestece protestul nostru cu celelalte – mult mai spectaculoase – nemultumiri de artisti, il ignora suveran. Ea numeste acolo programele deschise si coordonate de Florica Ichim „editare“, pe al lui Liviu Malita, „o culegere de documente“ (cind e vorba despre doua ample volume, unul de studii, altul de documente, la care s-a muncit trei ani), iar programul coordonat de mine, unul „de dramaturgie“ (cind e vorba despre un program de cercetare si creatie interdisciplinara, care produce filme, multimedia, fotografie, reportaje si scenarii, tot de mai bine de trei ani).

Cineva mi-a replicat cu ironie ca doamna Georgescu n-a stiut despre ce vorbeste. Daca e adevarat (ceea ce e uluitor), atunci legitimitatea ei in a se exprima liber – si critic – e nula. Cind nu stii, nu te exprimi. Daca a stiut (si sint convinsa de asta), calitatea de critic si chiar de jurnalist a doamnei ar trebui sa fie, intr-o lume normala la cap, definitiv compromisa. Nu si in ochii domnului Caramitru. Care, la rindul lui, e propagatorul voluntar/involuntar al unei manipulari, prin conferinta de presa in care ne cearta ca retezam dreptul la libera exprimare, solidarizindu-se si cu opiniile aiuritoare si cu relele intentii si, mai grav, cu mitocania.

Cum ai putea trata altfel revenirea aceluiasi cronicar de teatru, in Dilema veche din 16 martie (cind, deja, nu mai poate pretexta ca nu facea parte din juriul final)? Aflam de acolo ca ghinionul major al celor cinci critici (colegi, vezi bine!) din juriul de nominalizari este insusi faptul ca au fost atit de heterogen adunati. Altfel spus, un membru in juriul al doilea ia in ris, integral, juriul dintii, ambele alese de domnul Caramitru. Caruia, se vede, acest gen de strategii de tras scaunul de sub sezutul celuilalt i se par si morale si elegante si – mai ales – profesioniste. Fiindca, nu-i asa, in juriu sau in afara lui, criticul de teatru „trebuie sa se exprime“.
Nu, spre deosebire de colega mea Iulia Popovici, pe care o admir si de care ma leaga nu doar prietenia profesionala, ci o solidaritate de viziune, eu nu demisionez de niciunde.

Si am aici un argument pe cit de personal, pe atit de principial. Nu cred, sincer, ca organismele asociative sint totuna cu conducatorii lor temporari; si nu cred, sincer, ca acestea, ale noastre, au o importanta asa de substantiala incit prezenta sau absenta mea sa conteze. Sint perfect de acord ca am devenit critic de teatru fara sa cer voie de la cineva si fara sa am nevoie de legitimatia eliberata de vreun for asociativ. Dar ceea ce sint, in libertate si sub comunisti si sub vremile de azi, eu am ales sa fiu. Nu voi inceta sa fiu si nici nu ma voi autoexclude din organisme in care am dreptul de a fi. Sint om de teatru si sint critic. N-am nevoie, ca si colegii mei „refuznici“, de nici un premiu. Voi ramine doar, ca si pina acum, un om de teatru si un critic trist, enervant, dar liber. Daca, intr-adevar, critica de teatru nu include, din punctul de vedere al acestor organisme, ceea ce muncesc eu (uneori pe brinci, de cele mai multe ori fara nici un ban), atunci sa ma dea afara. Ador sa fiu data afara, pare sa fie un simptom de sanatate mentala si morala. Bibliotecile vor face treaba in locul asociatiilor.