OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu demult, Institutul Francez din Bucuresti a gazduit o prezentare de carte mai putin obisnuita: aceea a unui volum de versuri ale lui Sebastian („in franceza“: Sebastien) REICHMANN. Poet roman, astazi francez. Revista noastra a anuntat la momentul potrivit intilnirea prilejuita de noua aparitie editoriala a lui Sebastian REICHMANN. Preluam acum transcrierea (usor revizuita) a celor spuse de invitatii autorului, precum si citeva poeme din carte. Sa mai mentionam ca la lansarea de la Institutul Francez a asistat, la ultima sa aparitie publica, Gellu Naum…


Sebastian REICHMANN
Balayeur devant sa porte
Édition L’improviste, Colection „Un petit siècle epatant“, 2000, 128 p., 108 F.

E intotdeauna o bucurie cind un scriitor valoros si un prieten apropiat lanseaza o carte noua. Bucuria devine si mai speciala atunci cind scriitorul si prietenul se numeste Sebastian Reichmann, cind el este de-al nostru, dar traieste la Paris, cind cartea e scrisa in frantuzeste si apare in strainatate, iar pe deasupra o lansam la Institutul Francez din Bucuresti, in romaneste!
In ultimul deceniu, Sebastian Reichmann a redevenit cunoscut in Romania, mai cunoscut decit fusese in prima lui tinerete (acum e la doua!), cind publica, inainte sa plece in strainatate, la sfirsitul anilor ’60 – inceputul anilor ’70, volume de poezie pe care poate ca ar trebui sa le consideram inscrise in „resurectia“ surrealista, produsa la noi dupa mijlocul deceniului 7. Era o atmosfera in care se intimplau foarte multe lucruri in cultura romana. Politicul se retragea sau doar se replia de pe vechile aliniamente, de pe pozitiile represiunii dure, catre alte forme de supraveghere, lasind reflectiei si creativitatii spatii largi de miscare libera. Treptat, suprarealismul si intregul ansamblu al avangardei au fost recuperate prin eforturile unor artisti ai acestor forme de expresie si prin intermediul unor cercetatori. Dupa 1965-1966 a reaparut Gellu Naum, apoi volume ale altora, apoi prima antologie a avangardei romanesti, primul studiu al lui Ion Pop asupra fenomenului si, treptat, s-a reconstituit o anumita directie literara si artistica. E adevarat ca ea s-a mentinut, totusi, de-atunci incoace, intr-o anumita marginalitate, intr-un peisaj de ansamblu in care nu suprarealistii ori neo-suprarealistii erau vedetele, ci altii, intr-o structura si o dinamica a cimpului nostru cultural prea complicate pentru ca sa le putem discuta acum.
Apoi Sebastian a plecat si, incet-incet, el a devenit poet de limba franceza. Despre toata aceasta evolutie a dat, cred, cel mai bine seama antologia pe care domnul Constantin Abaluta a ingrijit-o in urma cu citiva ani, o selectie si din poemele romanesti, si din cele franceze ale lui Sebastian, unde se puteau vedea fire de evolutie, dar si un alt lucru – cred – important: un anumit refuz de a-si construi poezia.

Despre ce este vorba? Intr-o masura mult mai mare decit la alti autori (si ma gindesc – fireste – numai la autori importanti, care merita o asemenea analiza), exista la Sebastian Reichmann o anumita relaxare in scris, am toate motivele sa cred ca intentionata, voluntara, o incercare permanenta de a fugi de „retorizarea“ poeziei, care ar da o formula imediat recognoscibila, dar – intr-un fel – rigida, „osificata“. Din acest punct de vedere, daca-mi dati voie sa speculez putin, literatura toata este esecul scriitorilor care sfirsesc in propria lor formula: Dostoievski e „dostoievskian“, Rimbaud e „rimbauldian“ si asa mai departe. Impresia mea este ca Sebastian Reichmann face efortul de a nu se „fixa“ o data pentru totdeauna, astfel incit sa poata ramine proaspat si flexibil in poezia lui. In acest volum exista texte si mai scurte, si mai ample, scrise in maniere nu neaparat foarte diferite, dar puse in pagina relaxat, fara obsesia unei forme precise, care sa se repete. De asemenea, mi se pare ca, desi intilnim si aici imagistici mai construite, mai socante, in linia „post-suprarealista“ de care nu s-a indepartat niciodata definitiv, incepe sa predomine in poezia lui Sebastian Reichmann sintaxa mai simpla si expresia mai directa, un anumit mod de a da impresia ca scrie versuri relatind lucruri banale: o intimplare, o imagine… Putem recunoaste in acest punct vibratia lui, la unison cu felul de a spune povesti, in aparenta usoare, din poeziile lui Gellu Naum: e un anumit mod de a nara, enigmatic, aparent extrem de simplu, in realitate complicat si misterios, pe care il gasim in poemele domnului Naum si il gasim si in cele ale lui Sebastian.

Dincolo de aceste lucruri, trebuie sa existe – insa – o structura, trebuie sa existe ceva care, pina la urma, coaguleaza nu doar un volum de versuri, ci o personalitate. Cred ca si in acest volum al lui Sebastian Reichmann putem constata simptomele unui mod foarte interesant de cautare si de aproximare a identitatii. Le-am vazut si in precedentele, dar acum lucrurile capata greutate si incep sa contureze ceva. Sint – de pilda – poeme despre sau dedicate unor prieteni care sint francezi, romani, americani si asa mai departe. Sint poeme scrise si datate pe continentul european, peste Ocean, in locuri diferite. Este un poem pentru cei 80 de ani pe care ii implinea, cind Sebastian scria, Gellu Naum. Altul vorbeste despre un poet cehoslovac, care a refuzat sa se mai intoarca in tara dupa 1948. Din toate aceste lucruri incepe sa se contureze o tema a identitatii, a dezradacinarii, a exilului, dar si a „internationalismului“ (daca pot folosi acest cuvint „rau famat“ datorita istoriei lui inca recente si apasatoare). Incepem sa traim intr-o lume culturala in curs de „globalizare“ sau de „mondializare“, termeni pe care analistii culturali in voga astazi in lume il folosesc dezinvolt. La fel – cei de „interculturalitate“, „metisaj“ etc. etc. Sint incercari de conceptualizare a ceea ce chiar se intimpla, si anume circulatia tot mai intensa a oamenilor in lume, astfel incit e din ce in ce mai greu sa spui ca te simti acasa intr-un singur loc. Altfel spus, incepe sa capete substanta mult mai densa si autentica vechea idee cum ca sintem „cetateni ai lumii“, nu numai ai unui anumit spatiu.
Poate ca o analiza retrospectiva ar gasi antecedente in cartile precedente, insa in orice caz acum, in aceste poeme scrise in limba franceza, in care Sebastian „locuieste“, intrevad un asemenea proiect al literaturii viitorului, al poeziei viitorului, in care sensibilitatea, observatia, descrierea, reflectia incep sa se petreaca oriunde in lume sau simultan in mai multe locuri, in functie de traseele pe care circulam, comunicind, schimbind idei, gindindu-ne unii la altii si fiind nu peste tot „dezradacinati“, ci peste tot acasa.

Dincolo de asta, sigur ca putem lua poem cu poem si vom gasi lucruri foarte frumoase: unele sint notatii fine, cu aer de ingenuitate, altele, mai enigmatice, te obliga sa ramii pe ginduri sau sa revii asupra lor. Lucrurile despre care am vorbit nu sint nicaieri tratate teoretizant, eseistic. Iata – de pilda – minunatul poem intitulat Catre Est si traitor in Vest, in care, indirect, apare reflectia asupra propriei sale identitati: a unui intelectual si a unui poet nascut in Est si traitor in Vest. Dar poemul nu e o confesiune, ci povesteste despre o croaziera, despre un medic caruia i se pune intrebarea unde-i Estul si unde-i Vestul. Medicul intinde harta pe masa si astfel vede sau incearca sa-si imagineze daca Estul si Vestul hartii sint totuna cu „Estul“ sau „Vestul“ unui cadavru, asa cum a invatat el dupa plansele anatomice. Din acest joc intre planuri, intre concretul asa-zicind „medico-legal“ (si Sebastian stie bine despre ce este vorba, pentru ca este sociolog si cercetator aplicat domeniilor din aceasta zona!) si nivelul celalalt, al reflectiei profunde despre identitate, despre sine, se creeaza un subtil cimp poetic.
Aici si peste tot, Sebastian Reichmann deseneaza cu lejeritate, cu gratie, aparent creionind usor, lucruri care tin de toata aceasta tematica a cautarii de sine. In ultima instanta, e vorba – putem spune si asa – despre identitatea poetului postmodern, el insusi – nu-i asa? – un „cetatean al lumii“…