’Ziua. Sper că sînteţi bine,
ceea ce îmi doresc şi mie, căci între timp s-a
întîmplat respectivul meci. Despre care nu vorbim, prin
specificul muncii la un săptămînal: ce scriem noi luni, hai
marţi, citiţi dumneavoastră joi. Abordăm, normal, o altă temă,
cu toată liniştea, însă. Eu, unul, m-am apucat să scriu
după ce l-am auzit pe Mircea Sandu spunînd că simte
calificarea. Pînă atunci, n-aveam pacea interioară şi nici
unghiul de atac. Aţi reţinut: atac. Ia fiţi atenţi: Mircea Sandu
a fost vîrf de atac. Piţurcă la fel. Cu unul la Federaţie şi
celălalt la Naţională, România nu joacă pe atac decît
cu satîrul înfipt în măduva osului. Cranian.
Subiectul nostru e, aşadar, maturizarea.
Noi, latinii
Luiz Felipe „Felipao“ Scolari a
fost de meserie fundaş. Şi-a făcut însă numele antrenînd
o Brazilie care a jucat pe atac, într-un moment cînd
fotbalul „carioca“ se îmbolnăvise grav de „realism
European“, defensiv. Fundaşul central Lucio, zburdînd ca
Bambi pe extremă, în dribling, rămîne o imagine
emblematică a finalei cîştigate de Brazilia în faţa
Germaniei, în 2002. Enzo Bearzot a fost tot fundaş. Cu el
antrenor, Italia a jucat la două campionate mondiale – Argentina
’78 şi Spania ’82 – ceva profund neitalian: fotbal ofensiv. Nu
ca Realul lui Di Stefano, dar orişicît. În ’82, Italia
a călcat în picioare, atacînd, Argentina, Brazilia,
Polonia şi, în finală, tradiţionala Germanie. Gentile a fost
cu călcatul în picioare, restul s-au dus, premeditat, după
goluri. Le-au găsit, după principiul „numai cine nu caută nu
găseşte“. Mijlocaşul defensiv Marco Tardelli, alergînd
desfigurat după ce marcase, rămîne o imagine emblematică a
finalei spaniole. Pe moment, n-a fost clar ce urla Marco, dîndu-şi
cu pumnii în piept şi cu lacrimile curgînd şuvoaie.
Iată: „Goooool“ şi „Tardeeeeeeelli“. De mic copil, visa la
strigătul comentatorului TV cînd el, Tardelli, apărătorul,
va înscrie în finala Campionatului Mondial. Iar cînd
vrei o treabă făcută bine, nu-i laşi pe alţii, te ocupi
personal…
Diverşi mutanţi
Trecînd la fotbalul de club, AC
Milan a intrat definitiv în legendă jucînd ofensiv, cu
Arrigo Sacchi antrenor. Un caz şi mai special: Sacchi a jucat
fundaş, dar n-a încăput la profesionişti, rămînînd
amator şi orientîndu-se către cizmărie, ca vînzător.
Nu s-a realizat şi a devenit antrenor, trădînd fotbalul
italian în favoarea modelului ofensiv. Inspiraţia a găsit-o
la FC Liverpool. A cărui legendă a fost creată, intenţionat, de
scoţianul Bill Shankly, fost fundaş lateral. Ofensiv, dar fundaş.
Dacă mai adăugăm şi că Vicente del Bosque, la bază
mijlocaş-închizător, a fost ultimul antrenor sub care Real
Madrid a jucat fotbal (din altă galaxie, cea cu Brazilia ’70 şi
Brazilia ’82), întrebarea nu mai poate fi evitată: de ce
unii apărători ajung mari antrenori lepădîndu-se de apărare?
Ce-i face să viseze la atac, la goluri, la o lume mai bună, mai
dreaptă, mai frumoasă – măcar pentru urmaşii lor? O variantă
ar fi lipsa crasă de caracter. Doar secăturile scuipă pîinea
pe care au mîncat-o. E posibilă, totuşi, şi altă
explicaţie.
Mă tem, deci exist
Gică Popescu a fost cam ultimul mare
apărător european capabil să urce în slalom, cu mingea la
picior, pînă hăt, departe. Nu mai vorbim că, din asemenea
acţiuni, dădea şi goluri. De ce-o facea? A explicat-o singur, cu o
sinceritate dezarmantă: voia să fie mai bun ca Hagi. Care Hagi avea
cu apărarea ce are în general onestitatea cu politica: mai
nimic. Invidie şi frustrări prepubertare, niciodată depăşite,
deci. Infantilism. Sigur, despre infantilism e vorba, dar nu cum s-ar
crede. După unii psihologi, momentul cînd copiii înţeleg
ce-i fotbalul vine de pe la 8 anişori în sus. La acea vîrstă,
micuţii încep să priceapă că orice joc presupune
învingători şi învinşi, iar înfrîngerea nu
e sfîrşitul lumii. Ai pierdut azi, o să cîştigi mîine
– dacă eşti în stare. Eliberarea de spaima înfrîngerii
lasă loc bucuriei jocului, prin acceptarea eşecului ca risc, nu ca
garanţie. O dovadă clară de maturizare. Din păcate, în
fotbalul zilelor noastre nu e încurajată maturizarea, ci e
cultivat infantilismul. Rezultatul e inevitabil: în loc de
bucuria jocului de fotbal, care e atacul, primim spaima de
înfrîngere. Legarea cu lanţuri, în apărare. Ei,
unii se satură de spaimă şi de lanţuri. Dacă nu ei, măcar
urmaşii lor să aibă parte de altceva.
Umblatul cu vîrful vopsit
Pînă acum, Euro 2008 a arătat
oarecum ofensiv. Olanda, Portugalia şi Spania par favorite şi doar
una e antrenată de un fost fundaş: Portugalia lui Scolari. Marco
Van Basten şi Luis Aragones au fost vîrfuri de atac. Echipele
lor trăiesc prin vîrfurile lor de atac – deci, care-i
problema? Nici una. Atîta doar că echipele care încep în
forţă, aşa cum a făcut-o Olanda, riscă să se stingă. Iar în
faza eliminărilor, un singur meci prost e fatal. În ce
priveşte Spania, lucrurile trec dincolo de fotbal. Tradiţia
spaniolă, la turneele finale, e dezintegrarea. Spania nu e o
naţiune, e un conglomerat. Mai cu jumătate de gură, o recunosc şi
ei: pierd nu pentru că nu au jucătorii cu care să cîştige,
i-au avut mereu, ci pentru că Madrid, Barcelona şi Ţara Bascilor
sînt o combinaţie rareori stabilă. Nitroglicerina trebuie
ferită de şocuri. Portugalia fostului fundaş Scolari joacă
ofensiv, dar n-are vîrf de atac. Să nu ne amăgim: Nuno Gomes
e decorativ, şi atît, iar Cristiano Ronaldo dă multe goluri,
dar nu e vîrf de meserie. E extremă, la fel ca Thierry Henry.
Şi, la fel ca francezul, în meciuri decisive, clachează.
Mostrele cele mai recente? Ronaldo: penalty ratat la Barcelona, în
semifinalele Ligii Campionilor, şi penalty ratat în finala de
la Moscova. Henry: ratare, singur cu portarul, în faţa
Olandei, cînd meciul mai putea fi întors.
Recădere şi extaz
Marea surpriză la Euro 2008 e Turcia.
Antrenată de fostul fundaş Fatih Terim. Elveţia şi Cehia, veţi
zice, nu înseamnă mare lucru. Corect. În plus, Turcia
atacă doar cînd n-are încotro, iar în ce priveşte
maturitatea în joc – să fim sobri. Iarăşi corect. A
întors, însă, două meciuri în care a fost
condusă. Pentru că are vîrfuri care îşi fac meseria:
dau goluri. Bearzot, Sacchi, Shankly, Del Bosque s-au îngrijit
şi ei să aibă vîrfuri de meserie care să nu-i lase la greu.
Scolari le avea cu Brazilia, acum nu e tocmai cazul. În ce-i
priveşte pe foştii atacanţi ajunşi antrenori, ei riscă mereu
recăderea în infantilism: năpustirea în apărare. Acest
articol îl citiţi joi, după meciul respectiv, şi sper că
sînteţi bine, ceea ce îmi doresc şi mie. Demult, cu
ochii la Dobrin şi Dumitrache, visam că ajungem Campioni Mondiali,
bătînd Brazilia în finală. Sau măcar Campioni
Europeni, desfiinţînd Germania sau Italia. În finală.
La visul ăsta n-o să renunţ. O dată, tot avem parte. Dobrin şi
Dumitrache nu mai sînt cu noi? Ba sînt. Îi cheamă
altfel, dar sînt. Nu-i vedem, fiindcă trebuie să dispară
întîi spaima şi lanţurile. E treaba fostelor vîrfuri
de atac, ajunse în capul mesei fotbalului nostru. Iar dacă nu,
să facem rost de un fost fundaş, care s-a săturat.
Ultima oră - România a fost eliminată de la
Euro 2008!
Deşi Olanda a jucat cu echipa a doua,
România a părut că a trimis în teren a treia sau a
patra echipă. Echipa României n-a jucat nimic în atac,
fiind copleşită de miza întîlnirii şi perspectiva
calificării. Pe parcursul întîlnirii cu Olanda, România
nu şi-a creat nici o fază importantă de gol, evoluînd
lamentabil, deşi în prima repriză Olanda părea să joace
binevoitor cu România, fără să forţeze şi chiar
invitîndu-ne la joc. Olanda n-a forţat, dar nici nu putea
să-şi dea autogoluri ca să califice România. În faţa
unei echipe căzute psihic, Olanda a cîştigat „la pas“.
Astfel, prin această victorie, Olanda mai cîştigă un milion
de euro, prima acordată de UEFA.
Romania a pierdut cu 2-0 ultima partidă
din grupă, cu Olanda. Calificarea în sferturile de finală ale
Campionatului European a fost pierdută însă în primele
două meciuri, cu Franţa şi cu Italia, cînd România
trebuia să joace la victorie şi să cîştige. Dumnezeu îţi
dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. În meciul cu Olanda,
Chivu şi Cociş au fost cei mai slabi de pe teren, iar Mutu a
pierdut numeroase mingi, nefiind deloc sprijinit de coechipieri.
Schimbările pe care le-a făcut antrenorul Piţurcă au fost total
neinspirate. Sistemul de joc s-a bazat pe ideea că fotbaliştii
români sînt inferiori adversarilor. Tactica gîndită
de Victor Piţurcă, în toate cele trei meciuri, i-a adus pe
jucători în stare de inferioritate. În meciul cu Olanda,
n-a fost curaj, n-a fost luciditate, a fost spaimă, teamă, lipsă
de concentrare şi de mobilizare. În celălalt meci al grupei,
Italia a învins Franţa cu 2-0 şi s-a calificat în
sferturi. România a fost eliminată de la Euro după un joc
foarte slab cu Olanda, fără strălucire.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters