OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gellu NAUM
Ascet la baraca de tir
Postfata de Ioana Parvulescu, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000, 332 p., f.p.


Antologia de poezie pe care o prezentam aici, venita dupa cea de proza (Intrebatorul, 1999) recenzat in numarul 23 al revistei noastre, dedicat poetului, completeaza, pentru cititorii mai tineri, imaginea unuia dintre cei mai importanti si influenti poeti romani din a doua jumatate a secolului XX. Un personaj enigmatic prin eticheta care i se (si si-o) aplica: suprarealist. Dar Gellu Naum nu este un fenomen de istorie literara si aceasta carte nu este o recapitulare istorica, nici macar prin cronologie. Dupa cum remarca si autoarea Postfetei, „cronologia adevarata este cea interioara, care nu are nimic de-a face cu calendarul. s…t O asemenea «antologie» nu este o suma de carti anterioare, puse cap la cap, ci o carte surprinzator de noua, intrucit carnea cuvintelor ei a crescut pe alta osatura, pe alt vis“ (p. 315).

Volumele se ordoneaza intr-un pohem de sine statator, in care intram invatind despre drumurile si risipirile personajelor din Malul albastru, despre ascunderea si transformarea lucrurilor si a oamenilor, in Lucrurile in apa, si amestecul lumilor sau trecerile dintr-o parte in alta in Schimbarea lucrurilor. O data intrati in atmosfera, cunoastem poeziile de dragoste si spaima din Descrierea turnului si tinuturile ciudate din Melancolia dezvoltarii, confruntarile si caderile din Cele sfinte ciinilor, cautarea unei alinari in Cutitul cununat si inghetarea emotiilor din Diminetile cu domnisoara peste. Pentru a fi partasi apoi la ratacirile Pasagerilor in tranzit, dezvaluirea unei supra-realitati in Fata secreta a suferintei vegetale si Fata si suprafata, oboseala drumului interminabil in Discurs catre pietre, si, privind totul in mic, rederulam ceea ce ar putea fi o povestire despre existenta, in Tatal meu obosit.
Enumerarea tematica de mai sus este fara indoiala reductiva, dar, citind totul ca pe un continuum, nu poti impiedica formarea unui traseu in care datele publicarii volumelor sa nu apara stranii, ca in povestirile despre calatoriile in timp.
Realul se confunda cu dimensiunile lui paralele, suprarealul, fata lumii cu supra-fata ei: „suprafata nu este coaja, partea exterioara a lucrului, ci [...] este un spatiu aflat dincolo de fata, o fata calitativ superioara fetei. [...] In poemele lui Gellu Naum nu se regasesc efemerele contexte ale realului, ci lumea ciudata care se afla dincolo de ele“, Ioana Parvulescu, p. 320.

Prin „trezirea identica si felurita a fiecaruia din fiecare“ putem vedea aievea sau visa aceasta a doua fata mai profunda decit fata: „celui ce doarme in trezie si se abandoneaza uleiului din lampa i se arata numai lui lina de aur si coarnele cu ciucuri si aude clinchete subtiri de clopotei“ (Celui ce doarme), in care copacii sint orbi sau visatori sau se numesc Paraschiv Folositoarea, in care se aude „cum se izbesc aripile de fier ale fluturilor/ fierul lovit de fier cu chiot care clatina iarba/ crescuta la umbra noastra pe iarba“ (Copacii visatori) si noi (instanta gramaticala cel mai des folosita) „treceam dormind si inarmati cu carabine cu cite patru limbi in fiecare gura“ (Pasageri in tranzit).
Visul sau reveria nu sint porti pentru „evaziune“, nici pretexte ale jocurilor libere ale fanteziei: „orele noastre de reverie se incheie in mod diferit/ citeodata vine la mine in pod unul mort are capul mare/ intins pe spate mai la o parte cu un zimbet pe buze/ imi leaga miinile (niste voci) mi le imobilizeaza/ spune ca trebuie sa fiu trecut dincolo“ (Cuplul). In poezii nu intra numai spaima sau moartea astfel, ci si frinturi din lumea treaza: „cum vremea era socotita comuna si vulgara/ pareau firesti asocierile comune si vulgare// in podul unei case/ ne dezvoltam in genere printre clanuri de ciini/ «iata» imi spuneam «virtutile consimtamintului/ sa-mi atenuez deci malincolia si bizara mea frumusete»“, „am intilnit un prieten (spunea) la Oficiul Postal la patru dupa-amiaza/ si isi punea un deget pe buze“ (Diminetile cu domnisoara peste).

Poate ca imaginea cea mai frecventa si mai importanta este cea a drumului („drumul fara incetare care ne strabate“) pe care se intilnesc cei morti si cei vii („cind am ajuns eram toti noi cei trei vii si cei doi morti ca niste gemeni ruginiti de virsta amestecindu-ne si numele si pasii“, Capatul drumului), mortii intotdeauna mai tineri, mai vitali decit viii („fratele meu cel mare din sicriu ma plesnea peste scafirlie/ «mars de invata jigodie» imi spunea/ («in launtrul lui se afla vigoarea si iata de ce se numea cadavru»)“, La ora cind treceam). Drumul nu are destinatie, calauzele sint oarbe sau ratacite („cum am mai putea cu degetele oarbe sa descifram o urma de poteca spre un orice pe care nu-l cunoastem“, Con amore) si nici punct de pornire („ne-am pierdut inceputurile“). Si, legat de aceasta nesfirsita calatorie, oboseala si risipirea, „inrudirea cu deosebirea“, „rasturnarea fara consecinte ca unul si acelasi lucru“ (sarpele care iese din sine lepadindu-se, „batrinii mei“ care stateau pe crengi „si ciripeau scuipau/ in cutiute de argint“, multiplicarea propriei imagini intr-un joc cu oglinzi: „la stinga si la dreapta mea ca doi frati gemeni sau ca unul care se priveste in oglinda/ ma insoteam eu insumi“, Semne si soapte).

In aceeasi miscare, poemul surprinde zigzagurile, caderile dintr-un contur in altul: studenta Leonie „prin ierburi linistite intr-o straveche mihnire/ isi va aminti de noi si va sta sa viseze/ in amfiteatre pe un scaun pe o cimpie de culoare diamantina“, Odata si odata, visele se preschimba unul in altul ca intr-un carusel, de pilda in Cuore, ele se invirt in jurul fetei-hiena si a „dintilor ei italienesti“.
„Doar intimplari si nu descrieri“ sint poemele, totul in aceste pagini participa, miscarea versurilor nu e dictata de ochiul-creator, ci de felul in care lumea se cere vazuta, cum remarca Ioana Parvulescu in Postfata, vegetalul capata trasaturi umane, umanul trasaturi vegetale, pietrele, de exemplu, sint invocate in nenumarate rinduri (exista un Discurs catre pietre, o „cunoastere a pietrei plate“, iar stincii numite Femeia lesinata, din apele Eufratului, i se fac declaratii, pietrele au si ele „mortii lor“ la fel de inspaimintatori ca ai nostri – „auzi cum plinge piatra/ a muscat-o vreun mort de-al lor“, s.a.m.d.).
Poemele sint succesiuni de secvente punctuale, inregistrind miscarea lucrurilor deoarece „cu greu ne-am mai putea infatisa altfel decit prin soapte si prin intimplari“: „o palida pasagera o doamna venea sa ma vada/ eu culegeam bolovani nu mai stiu pentru ce/ sopteam un numar-fecioara necunoscut inca de nimeni/ noaptea dormeam in barca spargeam lemne spalam borcane…“ (O palida pasagera o doamna).
Si cuvintele capata materialitate („pe deasupra apei se ridicau cuvintele cu densitatea lor inspaimintatoare/ ca niste vuiete in padurile locuite de mine pe atunci“), si scrisul: „aveti o cicatrice vasta ati putea scrie cu ea v-as citi cu placere as plinge“ (Una cite una), „tot ce scriam era vocea ochiului meu inchis in literele sale“ (Ascunderea).

Am ales din modul poetic Gellu Naum doar un aspect, o constanta este insa si starea lucida, si in vis, care cheama ironia si autoironia: modificarile ortografice (pe linga deja celebrele „pohem“ si „pohet“ sa vedem si „schapka“ sau pe Laura Wierme „cu gura ei albastra“ si Puika), formularile de felul „fratele porc s-a ingrasat intr-un mod dragastos“ (Acelasi lucru pe cimp) sau „mai erau prin partea locului si niste fascinanti unu si unu oameni cu experienta“ (Umbrela onorifica), „gloriosi ca niste policandre“ (Inchisi intr-o scoica), s.a.m.d. La acest nivel, al cuvintelor, poemele capata reflexe de confluenta: un fragment reia povestea romantica a fiarei si a perechii pamintene (Hranirea pietrei), un altul aduce un personaj ca din Florile de mucigai (Calatoria cu Stelica) sau pasaje ca din versurile lui Mircea Cartarescu (Eftihia) etc. Urmarind „jocul atroce al prabusirii formelor linistitoare“ si „firescul descompus in zonele de dincolo“, limbajul se desface in notatii („versete“ s-a spus despre Tatal meu obosit), si aluneca din chingile punctuatiei, isi cauta el insusi fara astimpar marginile.
Caci „incorporat in vid cu limite definitive/ facut din pietre si din lemne/ nenorocit arata omul imbracat/ sarind in sus de patru ori/ in miezul lucrurilor unde nu mai stim nimic// iar cind cel care doarme aluneca din haine/ in umbra uda unde se petrece/ pelerinajul dureros al fiecaruia/ linga seninatatea lacului pe unda caruia pluteste/ prelungul par al pestilor-femele/ isi scoate si el schapka o pune deoparte si incepe/ desfasurarea sa obscura“ (Despre omul imbracat).