Despre insuportabila absenţă a dialogului

Autor: Florian ROATIS | Categoria: | 6 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Despre insuportabila absenţă a dialogului

Horia-Roman PATAPIEVICI

Despre idei & blocaje

Editura Humanitas, Bucureşti,

2007, 248 p.

Indubitabil, Horia-Roman Patapievici este unul dintre cei mai prizaţi eseişti ai momentului pe care-l traversăm.

Admirat şi elogiat, uneori cu o indecentă lipsă de măsură, de unii, contestat cu vehemenţă de alţii, el generează – de regulă cînd publică vreo carte – dispute aprige în care adulaţia şi negaţia se însoţesc ca într-o postmodernă coincidenţă a opuşilor. Inteligenţa sofistică şi seducţia pe care o exercită scrisul său, chiar dacă presărat uneori cu inutile neologisme, corelate cu o vizibilă fatuitate, l-au transformat peste noapte într-un idol pentru un segment important de români. La aproape 35 de ani, el ieşea brusc în faţa reflectoarelor precum zeiţa Atena din capul lui Zeus, fără istorie, dar gata format pentru agora.

Declarat de Gabriel Liiceanu drept „un Kierkegaard bucureştean“1, cu ocazia unui debut editorial cam tardiv, Horia-Roman Patapievici a rămas, după mai bine de un deceniu de, totuşi, bogată activitate publicistică, departe de reperul asociat lui cu uşurinţă de către directorul Humanitas-ului2.

I-am citit cu interes, dar cu puţin profit cărţile, avînd ocazia ca pe una dintre ele – Zbor în bătaia săgeţii, 1995 – s-o şi prezint cititorilor în prezenţa sa. Nu întotdeauna am fost de acord cu domnia sa, începînd cu unele teribilisme retorice şi terminînd cu ideile echivoce afirmate apodictic. Nu am intervenit însă, căci mi-am dat seama, mai ales în ultimii ani, că, în pofida notorietăţii sale, H.-R. Patapievici nu este luat în serios tocmai de cei cu care ar fi trebuit să intre în dialog. Cărţile sale sînt premiate, se vînd bine3, dar nu sînt citite, sau sînt citite cu superficialitate4.

De aceea, sînt sceptic în ceea ce priveşte urmările pe care le va avea în conştiinţa publică noua sa carte, Despre idei & blocaje (Editura Humanitas, 2007), deşi unii comentatori, precum Adriana Babeţi (vezi Orizont, nr. 11/2007), speră într-o dezbatere de proporţii în cultura română, dată fiind importanţa temei tratate şi, în consecinţă, deblocarea acelui viciu de fond care este absenţa dialogului intelectual.

Scris într-o lună şi jumătate şi la sugestia lui Gabriel Liiceanu, eseul Despre idei & blocaje reproduce, topite acum într-o sinteză, articole publicate prin reviste din ianuarie 1997 pînă în august 2007. Sînt de acord cu teza principală, reiterată de H.-R. Patapievici, chiar dacă în gol, timp de un deceniu, şi anume aceea despre lipsa unei pieţe de idei şi, în consecinţă, blocarea dialogului intelectual. Este binecunoscut faptul că în cultura noastră un dialog pe teme serioase se înfiripă dificil şi adeseori întîmplător. Cauzele sînt multiple şi unele au fost bine surprinse de autorul eseului în discuţie.

În ceea ce priveşte afirmaţia paradoxală că, deşi avem filozofi, nu avem o istorie a filozofiei româneşti, cred că lucrurile nu sînt atît de simple şi de clare cum vrea să ne convingă H.-R. Patapievici. Preluînd de la Gabriel Liiceanu cele patru criterii (norme) declarate indispensabile pentru existenţa unei istorii a filozofiei, domnul Patapievici se străduieşte să le aplice în cultura română, făcînd risipă de exemple, nu întotdeauna însă adecvate. Am avut, crede domnia sa, prea puţini filozofi originali, iar aceştia n-au avut ecouri în posteritate: nici n-au fost continuaţi5, nici nu au făcut obiectul unei hermeneutici serioase. Conceptul de istorie a filozofiei cu care operează Gabriel Liiceanu şi, pe urmele sale, H.-R. Patapievici este extrem de restrictiv: potrivit lui, nu ar exista nici o istorie a filozofiei ruse, italiene, spaniole etc. Dar, pe de altă parte, cine ne garantează că acesta este unicul model posibil de istorie a filozofiei?

Într-un articol intitulat „Istoria filozofiei româneşti, o problemă de interpretare, nu de existenţă“, Viorel Cernica a argumentat lipsa de consistenţă a negării existenţei istoriei filozofiei româneşti, plecînd de la ideea că modelul normativ propus de Gabriel Liiceanu este „nelămurit conceptual“, neadecvat, inoperant şi „constituit post factum“6. Întrucît modelul normativ în discuţie „aşază accentul pe istorie, nu pe filozofie“, rezultă că „putem înlocui filozofia cu altceva, iar modelul să fie la fel de operaţional“7.

Nu voi relua aici nici criteriile invocate de H.-R. Patapievici şi nici toate contraargumentele lui Viorel Cernica. Adevărul este că de la Dimitrie Cantemir la Constantin Noica am avut circa 20 de gînditori care au filozofat în limba noastră, chiar dacă unii s-au remarcat mai întîi în cultura franceză (D. Drăghicescu, Pius Servien, Ştefan Lupaşcu etc.).

Fie că au meditat asupra operelor clasicilor filozofiei universale, fie că au pus în circulaţie teorii noi sau au creat sisteme, mai mult sau mai puţin închegate, filozofii români au lăsat o operă consistentă, din păcate insuficient cunoscută nu numai în străinătate, ci şi în ţară. Filozofia românească există şi trebuie să existe şi o istorie a acesteia, căci, aşa cum s-a spus8, filozofia nu este, în ultimă instanţă, decît însăşi istoria ei!

Nu sînt de acord cu valorizarea excesivă pe care o comite H.-R. Patapievici în legătură cu aşa-zisa cultură generală la români. Afirmînd că „România a rămas şi azi un paradis al culturii generale“, domnia sa se cantonează într-o mare eroare. Umblat numai prin cercuri de elită, H.-R. Patapievici extrapolează nepermis o anumită stare de lucruri la nivelul întregii ţări! Dacă ar plonja în realitatea cotidiană, ar fi uimit cît de puţină literatură, istorie şi, mai ales, filozofie ştiu absolvenţii de studii superioare. La facultăţile care nu au ca profil filozofia, aceasta este o raritate, iar în mai mult de jumătate din liceele din ţară, filozofia ca disciplină de învăţămînt a fost scoasă după anul 2000!

Lăsînd la o parte, însă, temele puse în discuţie – interesante şi, desigur, esenţiale pentru cultura română –, trebuie să spunem că eseul lui H.-R. Patapievici se dovedeşte a fi la o privire mai atentă, În pasajele În care autorul recurge la argumentări, o carte pripită, plină de neglijenţe, erori şi false interpretări. Intervenţia sa în filozofia românească trădează, din păcate, un regretabil diletantism şi confirmă tocmai „lăutărismul“ pe care-l acuză! În demersul său, H.-R. Patapievici o ia ca reper pe Marta Petreu9 şi îi preia afirmaţiile din Filozofii paralele, chiar dacă hazardate şi, mai ales, neargumentate de către aceasta din urmă. Astfel, una dintre ideile dragi Martei Petreu, reiterată şi de H.-R. Patapievici, este aceea că cercetarea filozofiei româneşti ar fi neinteresantă pentru specialiştii români în filozofie şi interesantă doar pentru literaţi10. Adică pentru însăşi Marta Petreu, pentru H.-R. Patapievici şi pentru „cîţiva alţii“, cum ar zice N. Steinhardt.

De unde o asemenea concluzie? Cert este faptul contrar – pe lîngă cei care se ocupă „profesoral“ de filozofia românească, şi cei care s-au specializat în filozofie greacă, filozofie universală, logică etc. sînt preocupaţi de filozofia românească. Şi exemple ar fi multe, necunoscute celor doi autori mai sus amintiţi, care, de la înălţimea turnului în care s-au retranşat, nu pot să vadă pînă jos!

Astfel, Gheorghe Vlăduţescu a cercetat Filozofia legendelor româneşti (Editura Minerva, 1982), iar nu de mult ne-a dat o sintetică istorie a filozofiei româneşti (Neconvenţional despre filozofia românească, Editura Paideia, 2002). Alexandru Surdu a publicat trei cărţi dedicate filozofiei româneşti: Vocaţii filozofice româneşti (Editura Academiei, 1995), dar şi Confluenţe cultural-filozofice (Editura Paideia, 2002), ca şi Mărturiile anamnezei (Editura Paideia, 2004); Angela Botez a scris Un secol de filozofie românească (Editura Academiei, 2005), dar şi Arhitectura sistemului şi conceptele integrative blagiene (Editura Ardealul, 2006) etc. Vasile Muscă a publicat studii despre D.D. Roşca, L. Blaga, Titu Maiorescu şi Eugeniu Sperantia şi, în plus, o Încercare asupra filozofiei româneşti (Editura Grinta, 2002). Şi lista ar putea continua cu Alexandru Boboc, Mircea Flonta, Teodor Vidam etc.

Sîntem, desigur, de acord cu Marta Petreu că filozofia românească „trebuie recitită fără prejudecăţi“ şi studiată amănunţit şi profesionist11, dar, din păcate, domnia sa se află la mare distanţă de acest nobil deziderat şi pe urmele sale calcă apăsat şi H.-R. Patapievici.

Cel care la 16 ani îl citea pe Kant, la 17 pe Camus şi pe Bergson, pe Leibniz şi Croce etc., care a învăţat limba germană citind pe Nietzsche în original, iar apoi pe Heidegger, nu reţine pînă la 30 de ani ca repere din filozofia românească decît pe Blaga – ale cărui Trilogii le-a citit şi recitit –, pe D.D. Roşca, Anton Dumitriu şi Constantin Noica, ultimul fiind „descoperit“ la 19 ani (deci după Kant şi Nietzsche), prin „broşura de format modest Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti“12 (corect: române).

Paradoxal este că infatigabilul lector de mare filozofie, adîncit în studiul clasicilor, nu află de apariţia acelei cărţi care va marca indelebil deceniul opt românesc, Jurnalul de la Păltiniş (1983), aşa cum cu cinci ani mai devreme „absentase“ de la intrarea în cultura română a cărţii lui Mihai Şora Sarea pămîntului, care – declară Patapievici acum – „a produs un şoc în lumea culturală românească“. Cartea n-a şocat nici atunci, nici azi, la a doua ediţie, doar a surprins prin forma dialogală în care era concepută.

H.-R. Patapievici încearcă să demonstreze că nu avem o istorie a filozofiei româneşti, într-o carte grevată de erori şi afirmaţii mirobolante, ceea ce denotă precaritatea informării sale. Astfel, cel care a fost trimis de Societatea Academică Română la Moscova, în 1877, şi la Sankt Petersburg pentru a copia manuscrisele lui Cantemir este Grigore Tocilescu – care deschide seria exegezelor operei filozofice cantemiriene –, iar nu Alexandru Tocilescu, cum scrie H.-R. Patapievici (p. 176). Cartea lui Marin Ştefănescu, Filozofia românească (1922), pe care o declară „culturalistă şi inutilizabilă“, nu a fost publicată la Editura Caselor Naţionale (nu exista o asemenea editură), ci la Institutul Grafic „Răsăritul“ din Bucureşti. Pe volum se specifică sus, pe foaia de titlu, „Ediţia Caselor Naţionale“, ceea ce este altceva. Nu toată lumea a auzit de „cei doi sau trei“ (sic!) matematicieni de geniu pe care i-a dat subcontinentul indian în perioada evului mediu european, cum afirmă Patapievici (p. 30), dar toată lumea ştie că editura este specificată pe foaia de titlu, jos! Apoi, conceptul „culturalist“ susţinut de Marin Ştefănescu nu este chiar „fantast“ cum crede dl Patapievici, de vreme ce, în 1943, Constantin Noica îl numea „tip generos de analiză filozofică“, pledînd pentru valorificarea materialului românesc începînd cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab13.

La baza unor erori de datare şi interpretare se află insuficienta informare a lui H.-R. Patapievici, care, neavînd răgazul necesar spre a se documenta „la sursă“, a recurs la intermediari, perpetuînd cu graţie mici erori. Astfel, este cert faptul că lucrarea lui Gheorghe Şincai Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului nu a trecut prin mîna domnului Patapievici, deşi o ia ca exemplu pentru a-şi susţine ideile. Respectiva lucrare a fost publicată integral în anul 1964, de către Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, care au înzestrat-o cu un substanţial studiu introductiv în care explică şi istoria manuscrisului. Inexplicabil, H.-R. Patapievici face apel la două serioase lucrări de istorie a ştiinţei pentru a data manuscrisul lui Şincai, Helmuth Physica Valahice: una aparţinînd lui Gh. Şt. Andonie (Istoria matematicii în România, vol. 1, Editura Ştiinţifică, 1965) şi alta scrisă de Ştefan Bălan şi Igor Ivanov (Din istoria mecanicii, Editura Ştiinţifică, 1966). Deşi lucrarea din urmă datează corect manuscrisul lui Şincai (1804-1808) şi aduce informaţia că prelucrarea după I. Helmuth a apărut integral în 1964, dl H.-R. Patapievici nu „observă“ şi preferă informaţiile probabile din lucrarea lui Andonie. Deconcertant, H.-R. Patapievici modifică titlul scrierii lui Gh. Şincai: Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului devine la domnia sa Învăţătură după fire în vederea înlăturării superstiţiei poporului! Şi aceasta, deşi citează din două cărţi în care titlul apare corect!

Apoi, să mai amintim că la 1800 istoriografia noastră nu opera cu conceptul de „popor“ şi chiar la 1848 termenul era încă nefixat, existînd o continuă pendulare între popor ca „gloată“, „norod“ şi popor ca „naţiune“ (naţie). Concluzia lui Patapievici este că, întrucît a rămas în manuscris un secol şi jumătate, cartea lui Şincai nu şi-a finalizat menirea – aceea de a „surpa“ superstiţiile românilor! Ca şi cum, dacă ar fi fost tipărită şi retipărită, chiar şi în mii de exemplare (utopie, desigur!), Fizica lui Helmuth (Şincai a tradus 12 din cele 15 capitole ale manualului german) ar fi fost suficientă pentru luminarea unui popor în cea mai mare parte neştiutor de carte! Împărtăşesc cu domnia sa magia Cărţii – acest simbol mai elocvent decît piramidele egiptene –, ca şi încrederea în puterile ei sacre. Dar, totuşi...

Se pare că nici cartea, devenită clasică, a lui N. Bagdasar nu i-a fost accesibilă domnului H.-R. Patapievici. Altfel nu se explică grava eroare logică şi cronologică pe care o comite referitor la ea. La pagina 179, acesta scrie că Istoria filozofiei româneşti, ediţia 1940, este reprodusă identic sub titlul Filozofia românească de la origine pînă astăzi (corect: origini), ca volumul V al Istoriei filozofiei moderne din 1941! Deci, H.-R. Patapievici perpetuează ideea eronată că Istoria filozofiei româneşti a lui Bagdasar ar fi identică cu vol. V al Omagiului închinat lui Ion Petrovici!

În realitate, volumul V al Istoriei filozofiei moderne, avînd subtitlul Filozofia românească de la origini şi pînă astăzi, cuprinde trei părţi şi are trei autori! Prima şi cea mai extinsă, semnată de N. Bagdasar, este intitulată „Tendinţe, teorii, sisteme“ şi are cinci secţiuni: Filozofia pură (Logică, Epistemologie, Metafizică), Estetica, Filozofia dreptului, Filozofia istoriei şi Filozofia culturii. Partea a doua conţine „Sociologia“ şi aparţine lui Traian Herseni, iar ultima parte, „Pedagogia“, îl are ca autor pe Ştefan S. Bîrsănescu. Din raţiuni numai de el ştiute, în 1940 N. Bagdasar hotărăşte să-şi publice contribuţia sub genericul Istoria filozofiei româneşti, specificînd că este un „extras“ din volumul V al Omagiului dedicat lui Ion Petrovici. În iunie 1941, Bagdasar publică o a doua ediţie a „părţii“ sale. În „Prefaţă“, el motivează noua ediţie prin aceea că prima se epuizase în cîteva luni, fapt ce reflecta interesul pentru filozofie la noi, cu toată vitregia vremurilor, care însă nu i-a permis răgazul de a aduce necesarele corecţii şi de a o completa. Bagdasar recunoaşte totuşi că a făcut cîteva modificări: la capitolul despre P.P. Negulescu – unde se renunţă la cîteva pagini, prezentarea acestuia devenind mai săracă – şi la cel despre C. Rădulescu-Motru, unde se introduc cîteva pagini în plus, impuse de apariţia lucrării Timp şi destin (1940). Această a doua ediţie va fi reluată în volumul V al Istoriei filozofiei moderne, iar nu ediţia din 1940, cum crede domnul Patapievici. În ediţia îngrijită de Gh. Vlăduţescu în 1988, este reprodusă tot prima ediţie, cea din 1940, şi nu cea din 1941, cum iarăşi greşit afirmă autorul nostru – dovadă că nu a consultat cu atenţie cartea lui Bagdasar.

Prezentare deformată a ideilor autorilor romåni

Lecturi superficiale dintr-un domeniu care pare să îi fie nefamiliar – şi nu ştim de ce – îl duc pe H.-R. Patapievici la interpretări nu doar fanteziste, ci chiar riscante, căci, fiind credibil pentru mulţi cititori, le induce cu uşurinţă o imagine deformată asupra unor autori şi opere. Astfel, la pagina 179, autorul afirmă că pînă în 1943 (corect: 1942), cînd a apărut cartea lui Mihail Manoilescu despre Rostul şi destinul burgheziei române (corect: româneşti), marele nostru economist „nu mai publicase în româneşte de 20 de ani“, întrucît cărţile sale, traduse în multe limbi străine, „nu suscitau deloc interesul publicului cultivat din ţară“, dînd impresia că îl citează. Să rectificăm puţin lucrurile, căci spiritul celor susţinute de Manoilescu este cu totul altul. El nu afirmă că „n-a publicat“, ci, mai mult, că „n-am mai scris o carte în limba românească“, ci doar în franceză şi germană, „publicînd în străinătate şi pentru străinătate“14. Sigur, în altă parte Manoilescu deplînge faptul că este mai cunoscut şi mai citit în alte ţări decît acasă15, cărţile sale circulînd în Europa şi America, fără a fi traduse şi editate în ţară. El a scris direct în franceză lucrările Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Secolul corporatismului şi Partidul unic, întrucît subiectele abordate depăşeau interesul local, în schimb era firesc ca Rostul şi destinul burgheziei româneşti s-o scrie în limba română, fiind „o problemă românească de interes limitat“16 şi adresîndu-se exclusiv publicului românesc!

Nu este, însă, singurul caz în care Patapievici prezintă deformat ideile autorilor români, doar de dragul susţinerii tezei sale despre lipsa unei pieţe naţionale de idei. În mod fals prezintă el şi iconoclasta afirmaţie a lui B. Fundoianu din cunoscuta prefaţă la volumul Imagini şi cărţi din Franţa, potrivit căreia cultura română n-ar fi decît „o colonie a culturii franţuzeşti“17, iar literatura noastră „un aport în ce are mai superior la literatura franceză“18. Este drept că tînărul Fundoianu a scandalizat cu această judecată negativă, dar nu vom găsi nicăieri „concluzia“ sa că „oamenii conştienţi din cultura română ar trebui să o abandoneze şi să emigreze în cultura franceză“, cum fantezist susţine Patapievici (p. 13). Că Fundoianu a părăsit ţara pentru a se stabili în „metropolă“ e adevărat, dar cîţi n-au făcut-o înainte şi după el, fără să aibă nevoie de un îndemn public!

Pe aceeaşi pagină, puţin mai jos, scriind despre eseul Nu al lui Eugen Ionescu, eseistul îl numeşte cu totul inadecvat drept „pamflet teologico-literar“ (?!), culpă minoră, în comparaţie cu elucubraţiile pe care le comite în continuare19, punînd pe seama tînărului negativist idei la care acesta nici nu visa în 1934!

Că H.-R. Patapievici jonglează cu ideile, fiind ceea ce Radu Gyr definea cu o memorabilă sintagmă un „scamator cultural“20, operînd chiar croşete în text doar pentru a-şi susţine afirmaţiile, în fond eronate, ne-o confirmă şi modul în care îl citează pe Mircea Djuvara. La nota 5 de la pagina 221 pentru a „demonstra“ că la noi „totul se epuizează infertil în comoţia revelaţiei“, prezintă trunchiat o idee ce are alt înţeles la filozoful român al dreptului. Textul complet al lui M. Djuvara este următorul: „O lecţie a lui Titu Maiorescu despre Estetica transcendentală a lui Kant a fost pentru noi o adevărată revelaţie şi ne-a schimbat dintr-odată perspectiva. De atunci, am mers necondiţionat în această nouă direcţie: am căutat să adîncim spiritul filozofiei lui Kant, lămurind tot mai bine criticismul lui, desprinzînd din el ceea ce rămîne viu pînă azi şi completîndu-l cu noi aporturi ştiinţifice şi filozofice“21. Deci, „revelaţia“ a fost de bun augur pentru discipolii lui T. Maiorescu întrucît, departe de a-i bloca infertil, i-a îndreptat spre studiul filozofiei kantiene, M. Djuvara rămînînd toată viaţa un kantian.

Cartea domnului Patapievici, interesantă pe planul ideilor generale, denotă o gravă superficialitate cînd recurge la argumentarea acestora. Faptul nu ne miră, din cel puţin două motive. În primul rînd, eseul Despre idei & blocaje a fost conceput în grabă. Or, seriozitatea temei puse în discuţie ar fi impus, fireşte, şi o cercetare de bibliotecă, inclusiv pentru a corecta date şi clişee preluate fără discernămînt de la alţii. Neavînd timpul – şi, probabil, nici pacienţa – de a merge la surse22, recurge la subtilităţi calofile care epatează, dar nu conving. În al doilea rînd, filozofia românească n-a fost – din cîte ne-am dat seama – niciodată pasiunea şi preocuparea domnului Patapievici, ci mai degrabă un domeniu obnubilat în anii „formării“.

De aici şi pînă la ceea ce Constantin Noica numea „lăutărism cultural“ nu mai e decît un pas. H.-R. Patapievici pare a vorbi „după ureche“ despre filozofia românească. Îi înţelegem îngrijorarea pentru lipsa dialogului la noi, dar îi reamintim, invitîndu-l la temperanţă, spusele lui Nae Ionescu, transmise nouă de Constantin Noica: „Ce mult trebuie să citeşti pentru ca să nu scrii o pagină anumită“.

––––––––––––––––––

1. Şi cît am frisonat la gîndul apariţiei noului Kierkegaard, după ce Cioran ne lăsase pentru o clipă iluzia că am fi putut avea, cîndva, un Kierkegaard al nostru: „Pîrvan putea fi – scria marele disperat la cîţiva ani de la moartea istoricului – un Kierkegaard român, dacă nu s-ar fi adîncit în săpături şi ar fi cultivat mai puţin înălţimile retorice ale inimii“. (Cf. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 109.)

2. Există însă şi unii literaţi care văd în H.-R. Patapievici un mare filozof român! Recent, un valoros critic şi istoric literar, Alex. Ştefănescu, afirmă despre eseistul nostru că „are o operă filozofică de mare anvergură“. (Ziua de duminică, 25 ianuarie 2008, p. 2)

3. Spre exemplu, Ochii Beatricei (2004) s-a vîndut în cîteva zeci de mii de exemplare. Să credem că există atît de mulţi cititori români (azi, cartea este tradusă şi publicată în limbile italiană şi spaniolă) doritori de a şti „cum era cu adevărat lumea lui Dante?“. Sigur, în anul 1936, la apogeul interbelicului românesc, C. Noica exagera cînd afirma că la noi n-ar fi decît „cincizeci de cititori serioşi de filozofie“ (vezi Moartea omului de mîine. Publicistică III, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004 , p. 242), cum la fel de exagerat ar fi să credem că în urmă cu 20 de ani aveam 42.000 de heideggerieni – tirajul vîndut rapid din Heidegger!

4. Un exemplu formal al acestei superficialităţi ni-l oferă receptarea penultimei sale cărţi publicate, Discernămîntul modernizării (Editura Humanitas, Bucureşti, 2004). Astfel, timp de trei ani, pe pagina a doua a revistei Idei în dialog, la prezentarea lui H.-R. Patapievici lucrarea apărea cu titlul Discernămîntul modernităţii, ceea ce este cu totul altceva! Aceeaşi eroare – reluată şi pe pagina a doua a ultimei sale apariţii, Despre idei & blocaje – au comis-o şi Marius Vasileanu (vezi Adevărul literar şi artistic din 27 dec. 2005, p. III), şi Solomon Marcus (vezi Întîlnirea extremelor. Scriitori – în orizontul ştiinţei, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 222).

5. Problema continuităţii în filozofie este eronat pusă de către G. Liiceanu şi H.-R. Patapievici. Cum să-l continuăm pe Vasile Conta? Cum să „preiei“ recesivitatea lui Mircea Florian? Sau să duci mai departe teoria blagiană despre diferenţialele divine? Încă Lucian Blaga prevenea că „în filozofie te poţi angaja pe o linie oarecare numai cînd linia mai permite un adaos“ şi, totodată, că fiecare gînditor îşi asumă sarcina „să gîndească el însuşi încă o dată lumea de la început“. Vezi L. Blaga, „Despre viitorul filozofiei româneşti“, În Saeculum, Sibiu, an I, nr. 1, 1943, p. 15.

6. Vezi Viorel Cernica, articolul amintit, în Noua Revistă Română, nr. 1-2, ian.-febr. 1997, p. 229. Să reţinem faptul că, deşi venea de la un avizat istoric al filozofiei româneşti, articolul lui V. Cernica a fost refuzat de revista 22, în pofida faptului că era conceput ca o replică la articolul publicat tot acolo de H.-R. Patapievici – ceea ce reconfirmă lipsa de interes, la noi, pentru dialog.

7. Ibidem, p. 231.

8. A se vedea în acest sens cărţile semnate de Vasile Muscă (Filozofia ca istoria filozofiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002) şi Adriana Neacşu (Filozofia istoriei filozofiei. Problematică şi concept, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005).

9. În Anexa IV a cărţii, în care enumeră istoriile filozofiei româneşti publicate (omiţîndu-le pe cele datorate lui Gheorghe Cazan, Costică Brădăţan, Gheorghe Vlăduţescu, Vasile Muscă etc.), există o afirmaţie care frizează nostimada (ca să folosim o expresie a lui Arşavir Acterian): „Marta Petreu a dat cele mai solide studii de filozofie românească“ (p. 192)! Chiar aşa să fie oare? De cînd sînt Caragiale, E. Ionescu şi chiar Cioran filozofi, mai ales într-o filozofie care nu are istorie? Se pare că H.-R. Patapievici n-a auzit de contribuţiile lui Marin Diaconu, Gheorghe Cazan, Dora Mezdrea, Adrian Michiduţă, Constantin Şchifirneţ etc., care ne-au dat serioase monografii, ediţii de opere, biobibliografii, antologii de filozofie românească! Truditori competenţi în filozofia românească, cei enumeraţi mai sus nu trăiesc din filozofie, ci pentru filozofie, ca să folosim distincţia operată de Schopenhauer. Tocmai de aceea ei sînt eludaţi de ceilalţi, care se bucură de recunoaştere, faimă etc., neacoperite însă de operă.

10. Vezi Marta Petreu, Filozofii paralele, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, p. 6.

11. Ibidem.

12. A se vedea Horia-Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii. Eseu asupra formării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 74.

13. Cf. C. Noica, „Pentru o altă istorie a gîndirii româneşti“, în Saeculum, Sibiu, an I, nr. 2, martie-aprilie 1943, pp. 38-57. Cu acest concept vor opera însă în aceeaşi perioadă şi Grigore Popa, Ion Zamfirescu şi chiar L. Blaga.

14. Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, ediţie de C. Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, p. 1.

15. Iată ce scrie el în Memoriile sale: „În România, Manoilescu este socotit outsider, ca diletant ultraştiinţific, pe care aproape nici unul dintre economiştii de catedră nu este în stare să-l citească şi să-l înţeleagă în matematicismul lui“. Cf. Mihail Manoilescu, Memorii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, vol. II, pp. 237-238.

16. Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, pp. 1-2.

17. B. Fundoianu, Imagini şi cărţi din Franţa, în Imagini şi cărţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 25.

18. Ibidem, p. 16.

19. Reţinem aici doar ideea că avem o cultură de „second hand“ pe care ar trebui s-o abandonăm, dînd însuşi exemplul lui Eugen Ionescu, care a părăsit-o (pp. 13-14). Cine mai are astăzi naivitatea să creadă că Eliade, Cioran, Ionescu au părăsit în anii ’40 România doar pentru a se strămuta într-o mare cultură, nemulţumiţi de cultura română „aproape inexistentă“?!

20. Radu Gyr, „Scamatorul cultural“, în Curentul. Magazin literar, an I, seria a doua, nr. 46, 18 februarie 1940, pp. 1, 6.

21. Mircea Djuvara, „Precis de filozofie juridică“, în idem., Eseuri de filozofie a dreptului, Editura Trei, Bucureşti, 1997, p. 179.

22. Că H.-R. Patapievici nu recurge la sursele directe şi că „citeşte“ deformat ne-o probează şi nota 28 de la pagina 276. Aici el „citează“ un articol al lui I. Brucăr, intitulat „Oltenismul şi hegelianismul lui C.R.-Motru“, apărut în revista România literară din 5 noiembrie 1932. H.-R. Patapievici citează după cartea fundamentală a lui Brucăr, Filozofi şi sisteme, unde articolul este doar amintit (reprodus este în cartea lui Brucăr Cadenţe filozofice din 1934). I. Brucăr este aici neglijent şi redă greşit numărul de revistă la pagina 68 (30) şi corect (38) la pagina 114. Evident, cum ne-a obişnuit deja, H.-R. Patapievici îl dă bun pe primul, cel greşit de Brucăr.

23. Vezi Constantin Noica, „Nae Ionescu şi spiritul de şcoală“, în Convorbiri literare, anul LXXVI, nr. 5-6, mai-iunie, 1943, p. 354. Peste trei decenii, în 1973, Noica îşi aminteşte puţin altfel, sensul fiind însă acelaşi: „În definitiv, cît de multe trebuie să ştii ca să nu spui anumite lucruri“. Vezi C. Noica, „Modelul Cantemir în cultura noastră. Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spirituale în cele trei ţări româneşti“, în Viaţa Românească, anul LXXXVIII, ianuarie 1993, nr. 1, p. 7.

Articole in legatura: O utopie culturala

Recomanda articolul prin:

Etichete: Horia-Roman PATAPIEVICI, Despre idei blocaje

Comentarii utilizatori

premiile Observatorului CulturalAnamaria - Vineri, 23 Mai 2008, 17:39

Nu am citit cartea domnului Patapievici si nu ma pronunta nici asupra ei si nici asupra articolului dvs desi as putea spune ca pare foarte dur si scris cumva scrasnind din dinti dar nu a fost aceasta carte nominalizata la Premiile O.C.? Daca e atat de proasta, catastrofal de proasta, cum o vede autorul articolului, de ce a fost oare nominalizata? Apoi, a-l numi pe HRP "scamator cultural", mi se pare totusi demn de o revista de alt nivel, nu cel pe care il asteptam de la O.C.

ResponsabilitatiDoru Pavel Iuga - Sambata, 24 Mai 2008, 12:16

Subscriu la cele afirmate de dumneavoastra! Nuantând, totusi: revista "Observator Cultural" este o revista LIBERA, id est neinregimentata unui curent, unei ideologii (cel putin de cand s-a restructurat echipa redactionala).
Prin urmare, FLORIAN ROATIS este responsabil de propria-i semnatura. Nu altcineva.
Dar aveti dreptate: un articol scris cu incrâncenare..., într-o vânatoare de "vrajitoare" bibliografice, care pierde din vedere tocmai miza cartii.
Exemplu tipic de lipsa a onestitatii intelectuale, în ciuda aparentei "exactitati" a referintelor.

Rea-credinta în haina dogmatica a "academismului".

Impotenta cu diploma.

impostureIon - Marti, 27 Mai 2008, 18:09

Patapievici philosophe ? Liiceanu philosophe ? Serait-ce là une mauvaise blague ? Observateur cultural pensée critique... de l'establisment ? Tout cela prouve que cette élite improductive sur le plan de pensée qui confond les sophistications de clichés les plus grossiers avec la philosophie, ces précieux ridicules, sont incapables de pensée philosophie. Et Balsescu c'est du poulet ?

pour Jean de l' ImpostureMadame de la Defense - Marti, 27 Mai 2008, 21:34

Je ne connais pas Patapievici suffisamment, mais je connais bien la pensée de M. Liiceanu. Dire que Liiceanu n’est pas philosophe c’est ignorer ce que ce qu’un philosophe ou être de mauvaise volonté. Dire de lui que c’est un « précieux ridicule » c’est bien dit en pamphlet, c’est impropre en critique. Car penser critique c’est penser proprement (comme écrire bien c’est écrire correctement, ce que vous ne faites point), mais vous ne pensez pas, puisque vous n’avancez aucun argument. Faute d’avoir des arguments, vous jugez en gros et ratez en détail. C’est donc vous qui pensez en clichés et votre cliché c’est que Liiceanu cliche même quand il chiche. Vous trompez les gens par ce que vous dites parce-que vous vous trompez vous-même en vous laissant égarer par votre mauvaise volonté.

hahahahaAnamaria - Marti, 27 Mai 2008, 22:25

A meritat sa citim articolul scremut si incruntat al domnului Roatis doar pentru a ne delecta cu deliciosul comentariu al doamnei de la aparare :-). Mi-am luat intre timp si cartea (deh, domnule Roatis, articolul dumneavoastra mai are si efecte la care nu v-ati gandit, cum ar fi cresterea vanzarilor dlui Patapievici) si revin si eu cu o parere. A bientot!

Jean bonhommeActe d\'accusation - Miercuri, 28 Mai 2008, 10:19

Chère avocate de la défense,
il est toujours intéressant d'observer que la caste des intellectuels qui, de leur hauteur, restent incapables de penser la complexité du monde ou même de la vie des gens dans la rue en bas de chez eux, ont leur porte-flingue. La caste en est arrivé à ce point d'enfermement mental qu'elle finit par se plaindre des conséquences de ces propres actes tel le voleur qui crie au voleur dans sa fuite. Et comme certains font valoir l'existence de cette imposture, ils doivent craindre que l'élément justifiant leur fausse connaissance soit dévoilé en tant que telle. Ainsi naissent les avocats de la défense. Qui sont les premiers en effet à bloquer et à ne pas avoir d'idées pertinentes ou à tout le moins intéressantes ? Comme la critique n'est pas à l'honneur, l'injonction à la soumission a-critique occupe la scène et doit faire l'objet d'une allégeance sans retenue. Peu importe donc, dans ces conditions, que le terme de philosophie vient improprement recouvrir celui de doxosophie. Peu importe donc que la doxa n'ait pas encore céder la place à l'épistémè. L'illustration que m'apporte la défense est sans aucun doute le plus grand service qu'on puisse me rendre. Deux sophismes en quelques lignes : ce n'est pas moi c'est lui, la forme n'est pas jolie. En si peu de mots, on ne peut guère faire mieux. Quant au pamphlet, c'est un appellatif qui mérite bien mieux que mes lignes constatant l'évidence et nécessitant par conséquent une réaction pour obturer cette béance que tout le monde voit mai que personne ne veut voir. N'oublions, chère avocate de la défense, la nature du pamphlet : parler fort et abruptement pour se faire entendre au delà des cercles restreints qui ont patrimonialisé l'espace public en l'étouffant de leur propre poids. Il ne saurait être sémantiquement correct que d'assigner mes quelques mots à une quelconque nature pamphlétaire. Quant au motif ad hominem de la fin du message, je ne crois pas, par charité chrétienne, qu'il soit bon d'y faire référence ici même,

Veuillez agréer Madame l'avocate de la défense mes salutations les plus distinguées,
Votre empêcheur de penser en rond.