Autor: 
Categoria: 
Înainte să începeţi să scrieţi ficţiune, lucraţi în mediul academic şi făceaţi cercetare. Cînd şi cum v-aţi dat seama că literatura vi se „potriveşte“ mai bine?
Într-o oarecare măsură, a fost o tranziţie treptată. Scriam la teza mea de doctorat despre ficţiunea istorică gay şi mi-a venit ideea unui roman istoric lesbian. Mi-am dat seama că nu pot scrie ambele lucruri deodată – nu-mi ajungea mintea pentru asta –, aşa că, imediat ce mi-am dat doctoratul, m-am apucat de roman. Mi-am dat un an să-l scriu şi m-am ocupat serios de asta, dar era un experiment total; habar n-aveam dac-o să găsesc un editor, aşa că am continuat să predau cu jumătate de normă şi să-mi caut de lucru în universitate, în timp ce scriam.
Dar pe urmă a fost publicat (ca Tipping the Velvet) şi a fost bine primit, iar eu mi-am dat seama că eram dependentă, scriitoriceşte, de ficţiune – pur şi simplu, adoram posibilităţile imaginative ale ficţiunii, ceva ce munca universitară nu prea îngăduie. Multă vreme, însă, m-am simţit ca o profesoară „rătăcită“ în literatură. Cred că mi-a luat cam pînă după publicarea lui Din vîrful degetelor să-mi dau seama că ficţiunea a devenit cariera mea.
De ce alegeţi epoca victoriană ori cel de-al Doilea Război Mondial ca decor pentru romanele dvs – e mai „sigur“ să vorbeşti despre lesbianism într-un context istoric? Are cumva de-a face cu sentimentul de a fi un „Charles Dickens modern“?
Nu, n-are de-a face cu „siguranţa“, Marea Britanie e destul
de gay-friendly în ultima vreme şi cred că m-aş simţi în siguranţă în orice
context. Însă pentru mine e mult mai interesant să privesc în trecut. Cumva,
proiectul meu scriitoricesc e unul serios: vreau să le amintesc oamenilor că
trecutul era la fel de „homosexual“ ca şi prezentul, că întotdeauna au existat
printre noi gay şi lesbiene, iar poveştile lor merită descoperite. Dar vreau şi
să mă distrez cu trecutul şi cu genurile literare. Probabil aici intervine
elementul dickensian: vreau să preiau peisajul lui Dickens şi să-l populez cu
lesbiene. Tipping the Velvet e o poveste victoriană clasică despre maturizare,
dar cu o lesbiană ca personaj principal. Din vîrful degetelor începe în
bucătăria unor hoţi, un fel de bîrlog al lui Fagin din Oliver Twist. Într-un
anume fel, e o melodramă victoriană în stare pură, dar, iarăşi, cu o iubire
lesbiană în centru, ceea ce complică un pic lucrurile. Îmi place să preiau
genuri tradiţionale şi să le fac să spună altfel de poveşti.
Cum vă faceţi documentarea, în ceea ce priveşte evenimentele şi detaliile istorice, şi cît de diferită e această documentare de cercetarea academică?
În realitate, nu sînt mari diferenţe. De fapt, cred că experienţa unui doctorat a fost antrenamentul meu perfect ca scriitoare: mi-a oferit o disciplină a scrisului şi încrederea în abordarea unui proiect creativ de durată. Mereu mi-a plăcut să fac cercetare, iar un roman îl încep, de regulă, cu mai multe săptămîni petrecute în bibliotecă, citind în general despre epoca de care urmează să mă ocup, încercînd să mă familiarizez cu ea. Apoi, pe măsură ce încep să-mi vină idei despre personaje şi subiect, documentarea devine mai concentrată. Pentru Din vîrful degetelor, de pildă, am citit presă victoriană despre viaţa infracţională din Londra. M-am documentat despre viaţa servitorilor şi despre bibliofilie, iar pentru că o parte din roman are loc în mediul spărgătorilor de case, am citit cărţi despre încuietori şi fabricarea cheilor şi mi-am petrecut ceva timp într-un muzeu al lacătelor şi încuietorilor. Mare parte din documentare nu se regăseşte în varianta finală a romanului, dar întotdeauna aduce detalii simpatice şi pline de inspiraţie.
Sper să nu vă supăraţi dacă vă pun o întrebare oarecum personală: am citit că aveţi două pisici, au ele un rol în viaţa dvs de scriitoare?
Da, eu şi partenera mea avem împreună două pisici: una e foarte rece şi urîcioasă, dar cealaltă, Trilby, e o adevărată scumpete, o reală prezenţă în familie. Scrisul e o ocupaţie foarte solitară, iar pisicile pot fi foarte odihnitoare şi relaxante într-o zi de lucru în singurătate.
Trilby, fără-ndoială, contribuie la procesul literar!
Din cîte ştiu, în camera de lucru aveţi un poster pe care scrie: Keep calm and carry on/Rămîi calm şi mergi mai departe. Chiar funcţionează?
Cîteodată da! E foarte uşor să te trezeşti atît de prinsă în problemele unei cărţi, încît problemele să înceapă să pară de nerezolvat. Iar dacă mă blochez, se poate întîmpla să mă panichez: „Editorul meu aşteaptă romanul ăsta, iar eu nu-s în stare să-l termin! Scriu rahaturi! Asta e, ăsta e sfîrşitul carierei mele!“ etc. Posterul îmi aduce aminte să mă calmez. Îmi aminteşte că, dacă pot lucra destul timp cu mintea limpede la o problemă, voi găsi, probabil, o cale s-o rezolv. În teorie, cel puţin…
Romanele dvs sînt unanim recunoscute ca fiind foarte bine
scrise. Care credeţi că e legătura dintre tehnica scriitoricească şi artă (ca
originalitate, imaginaţie) în literatura contemporană?
Nu citesc literatură contemporană atîta cît ar trebui, deci nu sînt tocmai cea mai indicată persoană să răspundă la aşa ceva… Da, cu siguranţă, mă consider pe mine însămi ca fiind un meşteşugar: îmi văd romanele ca mici structuri, producînd efecte specifice pentru cititorii mei, şi petrec multă vreme încercînd să fac aceste structuri să funcţioneze. Cred însă că majoritatea scriitorilor simt asta despre munca lor, la un anume nivel: niciodată un roman nu e o răbufnire spontană de senzaţii, întotdeauna e ceva intens prelucrat. Doar că eu sînt în mod deosebit preocupată să scriu genul de roman în care „meşteşugul“, tehnica sînt cît se poate de evidente. Sînt, în primul rînd, o povestitoare, cred. Povestirea în literatură cînd e la modă, cînd nu e. Pe mine m-au influenţat autori ca Iris Murdoch, John Fowles şi A.S. Byatt. Momentan, simt o aplecare către televiziune, către seriale americame ca The Wire, Lost and Damages: toate, seriale de bună calitate, cu preocupare pentru naraţiune şi subiect.
Vorbind despre Din vîrful degetelor, spuneaţi la un moment dat că v-a interesat mai mult Domnu’, chiar dacă e un personaj negativ, decît domnul Lilly. Ce vă face să fiţi mai interesată de un anume personaj decît de altul şi de ce e nevoie să inventaţi personaje care nu vă interesează?
Aproape de fiecare dată încep un roman cunoscîndu-i destul
de bine subiectul. Una dintre plăcerile scrisului este, pe urmă, să-mi cunosc
personajele, imaginîndu-mi cam ce simt în legătură cu lucrurile pe care trebuie
să le facă în poveste. Aşa că nu întotdeauna pot spune de la început care
personaj mă va interesa mai mult. În cazul lui Din vîrful degetelor,
într-adevăr, mi-a venit de fiecare dată greu să simpatizez sau să mă intereseze
domnul Lilly: e un bătrîn atît de antipatic şi abuziv. Cu Domnu’ însă m-am
distrat mult, chiar dacă e foarte rău, ca persoană.
Cumva, mi-a fost şi milă de el: a intrat în viaţă ca un tînăr arătos care-i joacă pe degete pe ceilalţi, închipuindu-şi c-o să se îmbogăţească repede. Cînd facem cunoştinţă cu el, are 28 de ani şi încă trebuie să se descurce din escrocherii mărunte. E frustrat – are farmec, are această energie nemăsurată, dar îşi pierde răbdarea în faţa vieţii. Pe deasupra, şi sexual e ambiguu – există aluzii cum că ar putea fi homosexual. Toate astea mi l-au făcut interesant. Iar faptul că eram interesată de el l-a făcut mai viu, are cîteva replici foarte nostime, cred eu. Întotdeauna îţi poţi da seama care personaje îmi plac: capătă cele mai bune replici.
Credeţi că literatura queer a intrat, în ultima vreme, în mainstream?
Aici, în Marea Britanie, a avut loc în ultimii ani un fel de
schimbare culturală. Ideea de „literatură engleză“ pare să se fi deschis,
oarecum, incluzînd tot felul de voci nontradiţionale, iar scriitorii gay şi
lesbiene au avut cu siguranţă de cîştigat din asta. Societatea britanică, de
asemenea, e mult mai gay-friendly decît va fi fost vreodată: homofobia încă
există, dar există şi parteneriate civile, iar homosexualii sînt relativ bine
protejaţi juridic. Această „normalizare“ a vieţii homosexuale a contribuit la
faptul că o parte a literaturii queer a căpătat audienţe largi. Uneori sînt
uimită de cîţi cititori am printre tradiţionalişti. Am totuşi impresia că e
vorba de un ciudat fenomen englezesc. În alte ţări, de exemplu, cred că încă
sînt cunoscută drept o scriitoare lesbiană. E păcat. Ţin foarte mult la
cititorii mei homosexuali, dar în ceea ce mă priveşte, temele despre care scriu
– identitate, dorinţă, trădare, pierdere – sînt cît se poate de universale.
Vă doriţi să ajungeţi o autoare de mainstream? Ce le-aţi răspunde cititorilor dezamăgiţi de faptul că în cel mai recent roman al dvs, The Little Stranger, nu e „destul lesbianism“?
Nu mi-am dorit niciodată un anume public pentru cărţile mele: scriu doar genul de roman pe care mi-aş dori să-l citesc eu. Dar elementele de lesbianism din primele mele patru volume erau foarte marcate, aşa că-mi închipuiam că absenţa de personaje gay din The Little Stranger va atrage atenţia. Asta nu m-a făcut, totuşi, să vreau să scriu altfel. Cum spuneam, ţin la cititorii mei homosexuali, dar fidelă le sînt poveştilor mele: mi-a venit ideea pentru Little Stranger şi chiar m-a prins, deci am ştiut imediat că e un roman pe care vreau să-l scriu. Înţeleg de ce unii cititori ar putea fi dezamăgiţi că nu e nici urmă de lesbiană în el.
Ca lesbiene, nu ne vedem reprezentate în cărţi, în filme şi la TV atît de des, încît să ne permitem să ne „pierdem“ scriitorii şi artiştii. Dar eu nu am abandonat lesbienele! Cu siguranţă mă voi întoarce la aceste teme în alte cărţi, de acum încolo. Şi, de fapt, The Little Stranger e, cumva, un roman destul de queer. În orice caz, sigur nu e o reclamă strălucitoare pentru heterosexualitate…
La ce visează (nu în secret) o scriitoare apreciată?
Singurul meu vis e să continui să scriu – mai bine zic, să rămîn la fel de entuziasmată de poveste şi să găsesc mereu istorii pe care să vreau să le spun, iar oamenii să continue să şi le dorească şi să le citească.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters