OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă n-aţi avea într-o zi treabă şi aţi vizita diverse birouri de politicieni cu funcţii prin Parlament, ministere, agenţii, primării mari, preşedinţie et cetera, aţi găsi invariabil plasmele cu diagonala de un metru şi jumătate deschise pe unul dintre posturile principale de ştiri, derulînd în surdină dezbaterile politice. Armatele de consilieri, de consultanţi şi experţi ar beneficia şi ele, într-un colţ al biroului, de acelaşi consum cultural oferit invariabil de Realitatea TV, Antena 3 şi, mai rar, N24. Nu că ar fi rău să avem o clasă politică şi o clasă birocratică mereu informată, mereu luînd pulsul ţării. Dar, ceea ce vrem să subliniem aici este puterea politică de care beneficiază respectivele televiziuni de ştiri, şi trusturile de presă pe care le reprezintă şi, implicit, patronii de media din această ţară, fiind mereu prezenţi în birourile în care se iau decizii mai mult sau mai puţin importante. Invitată la o emisiune audio transmisă on-line de către Hotnews.ro, Alina Mungiu Pippidi, preşedintă SAR şi raportor independent pentru Freedom House, declara: „Concentrarea media este extraordinar de periculoasă. Şi eu, care scriu raportul Freedom House, anual, am văzut: acum cîţiva ani am raportat că erau 14 patroni, în anul următor erau 9 patroni, şi acum am ajuns pe la vreo 4 patroni. Asta nu e normal. Avem mari proiecte constituţionale, dar aici realmente avem nevoie de o lege care există în majoritatea ţărilor civilizate“ şlegea antitrustţ. Argumentele analistei se mai refereau atît la proasta pregătire profesională a jurnaliştilor, cît şi la presiunile la care sînt aceştia supuşi de interese corupte. Chiar dacă nu avem şansa să trăim într-o democraţie autentică, avem neşansa să trăim într-o telecraţie cît se poate de autentică. Astăzi, politicienii nu dau nici pe departe seama cetăţenilor, cît dau seama moderatorilor de show-uri politice televizate şi invitaţilor lor analişti. Cetăţenii sînt importanţi numai în măsura în care aceştia pot fi mobilizaţi într-o direcţie sau alta de către televiziuni.

 

Astăzi, singura valoare a unei politici publice sau a unei măsuri luate de către stat este valoarea de ştire: trebuie să conţină polemică, inedit, personalităţi în context şi să afecteze un număr mare de oameni. Şi cam atît. Dacă nu are valoare de ştire, nu există. Şi dacă nu există ea, nu va fi pusă în practică. Dar dacă valoarea de ştire ar fi totuşi singura care ar dicta politica editorială a unei televiziuni de ştiri, măcar ar fi cît de cît bine. Criteriul acela care spune că trebuie să „afecteze un număr mare de oameni“ ar salva situaţia. Dar, din păcate, în fluxul de informaţie dintre o redacţie şi cetăţeni se mai infiltrează şi politica editorială, politică întotdeauna dictată de către Patron. „Dacă America a ajuns să nu fie guvernată de NBC este pentru că a existat această lege antitrust“, mai spunea Alina Mungiu Pippidi. În România, redacţiile nu concurează în mod real. Nu trăiesc din publicitate sau din alte forme de abonamente, ci, în principal, din bani făcuţi în altă parte. Emisiunile sînt redundante, ce ni se serveşte seara ni se serveşte şi dimineaţa, iar ce ni se serveşte peste zi, ni se serveşte permanent, şi seara. Cei care au urmărit televiziunile de ştiri în ultimii ani au asistat la mii de ore de tîmpenii politice care, pînă la urmă, nu ne-au servit la nimic. Am avut impresia că vedem dincolo de ecrane, că s-a transparentizat viaţa politică românească, în timp ce priveam hipnotizaţi plînsetele şi hăhăielile politicienilor, dezbateri aflate parcă într-un permanent climax şi exerciţii de retorică asortate cu agramatisme penibile. Şi la ce ne-a folosit dacă i-am crezut pe ei, pe politicieni, şi pe cei care-i întărîtau de pe margine, cu pixurile în mînă şi cu microfoanele la rever? Băsescu a dat mîna cu Geoană şi, implicit, cu Năstase, Boc cu Iliescu şi toţi cu toţi!? Păreau ireconciliabili! Cum se face că acum sînt împreună?! Oricum, sîntem un popor ce pare incapabil de memorie colectivă şi acesta este unul dintre motivele pentru care politicienii îşi permit mai orice în ţara asta. Dar dacă noi uităm, dacă televiziunile uită şi politicienii se fac că uită, avem astăzi şansa unui rezervor de memorie digitală: Internetul. Vă recomand şi vă promit că este reconfortant să accesaţi YouTube şi să tastaţi drept cuvinte-cheie numele unei televiziuni de ştiri şi numele unor politicieni aflaţi în campanii electorale, să revedeţi ce-şi spuneau unii altora prin campanii.