OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

 

Esenţa de pînă acum a fotbalului românesc rămîne încapsulată, aproape ermetic, într-un meci al Naţionalei din 1975, jucat de Ziua Copilului. Meci după care mulţi au simţit că dau în mintea copiilor. Pentru o înţelegere corectă, să reamintim contextul. Trăgeam să ne calificăm la Euro ’76, în grupă cu Spania, Scoţia şi Danemarca. Echipa de bază: Răducanu-Cheran, Sătmăreanu II, Gabriel Sandu, Anghelini-Dinu, Dumitru, Dobrin-Crişan, Dudu Georgescu, Lucescu. Rezerve de lux: Balaci, Iordănescu, Radu Nunweiller. Un egal istoric cu spaniolii, pe Santiago Bernabeu (1-1, a marcat Crişan printre picioarele portarului Iribar) şi o corecţie judicios administrată danezilor (6-1, a înscris chiar şi Cornel Dinu) transformaseră România în favorită. O victorie cu Scoţia, acasă, era pasul decisiv spre calificare. În prima repriză, Dudu Georgescu („Gheata de Aur“ în acel sezon) deschide scorul magnific, dintr-o centrare perfectă a lui Mircea Lucescu. Dacă mai dădeam un gol, meciul era jucat. Şi, iată, destinul ne surîde, larg, exuberant, cu toţi dinţii: în repriza a doua, Gicu Dobrin scapă, singur-singurel, de la linia de centru. În buna tradiţie a vodevilului britanic, fundaşii scoţieni hotărîseră să se apere la ofsaid tocmai în terenul nostru. Toată România e în picioare. Am învins!!! Sîntem calificaţi!!! Triumf!!! Delir!!!

 

 

E drept, Dobrin alerga încă spre poarta adversă, mingea era încă lipită de glezna lui vrăjită, dar ce mai contau detaliile mărunte? Golul era ca şi înscris! Dobrin, scăpat singur, în hectare de teren liber – cum naiba să nu fie gol? Hai, dacă ar fi fost altcineva, mai mergea. Portarul scoţian, ieşit la 30 de metri de poartă, întruchiparea disperării umane, poate mai avea o şansă. Dar cu Dobrin? Exclus. Cel mai mare fotbalist român din toate timpurile, genialul Nicolae „Gicu“ Dobrin, avea de făcut un dribling simplu, urmat de un şut cu latul, în poarta goală. Atît. În uralele galeriei, Dobrin a optat însă pentru un dribling complex: procedeul, numit „braziliana“, presupunea aruncarea elegantă a balonului peste capul adversarului, prin catapultare cu calcîiul. Nu i-a ieşit. Portarul scoţian Brown a prins mingea. Peste cîteva minute, colegul lui, fundaşul McQueen, a egalat şi-a rămas 1-1. România a ratat calificarea. S-a clasat pe locul al doilea în grupă, după o frumoasă serie de meciuri egale. Eşec, dar cu fruntea sus. La fel ca, să zicem, eliminarea la penaltiuri din ’94. Deh, dacă Prunea avea mîinile puţin mai lungi! Sau, ca eliminarea de la Euro 2008. Of, dacă Buffon n-ar fi învăţat cum bate Mutu loviturile de pedeapsă, în perioada cît au fost colegi la Juve... E clar! Sîntem blestemaţi. Ghinionul se ţine scai de noi. Aşa stînd lucrurile, Cristi Chivu a spus tot ce era de spus: românii să-şi vadă lungul nasului. În rest, să fie furnicuţe harnice. Victorii, titluri? Sînt pentru alţii.

 

 

E greu, dacă nu imposibil, să cîştigi competiţii în care nu intri ca să învingi. Fotbaliştii danezi s-au prezentat la Euro ’92 direct de pe plajă, convocaţi de urgenţă după eliminarea, din motive politice, a Naţionalei Iugoslaviei. În ceea ce priveşte obiectivul pe care şi l-au fixat, danezii n-au stat prea mult pe gînduri. L-au anunţat public, în posterul de prezentare a echipei. O fotografie de grup, cu întregul lot, sub care scria, cu litere de-o şchioapă: „Campioana Europei“. O glumă, desigur. Dacă tot au venit, măcar să se distreze. Ce-a ieşit, se ştie: s-au tot distrat, pînă au cîştigat şi finala. Nu aveau cei mai talentaţi jucători, nu erau nici măcar o echipă tînără. În plus, au avut şi accidentări grave pe parcursul turneului. Dar au ieşit campioni. Au promis că o vor face. Şi au făcut-o. În primul rînd, pentru că au avut curajul să şi-o dorească. Pentru ţara lor. Şi pentru ei. „Blestem istoric?“ „Ghinion etern?“ Aiurea. Pierdem pentru că nu avem curajul victoriei. Nu e de nasul nostru – furnicuţe harnice şi-atît, e de ajuns. Egalul e mai comod, ca şi înfrîngerea la scor mic. Învinşi, dar cu fruntea sus, vorba lui Mircea Sandu. Interesant, însă Chivu n-a rămas să joace fotbal la Reşiţa. A plecat prin lume, ba la Ajax, ba la Inter. Să nu-şi fi văzut lungul nasului? Să fi vrut să fie şi altceva decît o furnicuţă exemplară, într-un muşuroi model? Călcat în picioare ba de unii, ba de alţii, dar refăcut mereu, cu harnicie şi cu fruntea sus. Cum se împacă însă Ajax-ul şi Inter-ul cu resemnarea cronică de la Naţională?

 

 

Dobrin a ratat, în ’75, de Ziua Copilului, pentru ca era autodidact. Nu l-a învăţat nimeni cum se cîştigă. Nu ăsta era modelul. Victoria era în lozinci, nu în fapte. Ei, între timp, modelul s-a schimbat, dar n-a băgat de seamă toată lumea. E vorba de schimbul de generaţii. În teren şi pe banca tehnică, acesta nu s-a făcut. Ca şi pe vremea lui Dobrin, avem jucătorii cu care să cîştigam, dar vînăm egaluri. Răsturnăm sitarul plin cu lapte şi zicem că e în regulă. Uite că nu e. De data asta, am văzut şi de ce. Zeci de mii de români au venit la Euro 2008, din cele patru zări, pe banii lor şi în timpul lor liber, ca să-şi vadă echipa cîştigînd. Iar cînd a fost limpede că echipa i-a trădat, s-au ridicat în picioare şi au cîntat imnul ţării. Dacă ar fi putut, intrau ei pe teren. Şi cîştigau. Pentru că, vedeţi, românii aceia, mii şi mii, care au în spate milioane şi milioane, au învăţat cum se cîştigă. Modelul lor va coborî, treptat, din tribună în teren şi pe banca tehnică, iar schimbul de generaţii se va întregi. Fără resemnare, fără suficienţă. Problema e că, la fel ca şi în politică, va mai dura o vreme. Dar nu foarte mult. Cu siguranţă, se lucrează deja la calendare de perete, cu Naţionala României, în care Joia cade, metodic, după Miercurea Ciuc. Orice s-ar zice, fotbalul nu-i pentru furnici.