OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sintem printre cei care nu sint de acord ca o expozitie de cuplu (Ion si Teodora Stendl, Bucuresti, februarie 2003) poate fi judecata cu mijloacele uzuale ale criticii de arta, fie aceasta clasica, fie contemporana. Motivele sint multiple, indiferent ca tin de un registru al eticii (explicarea, acceptarea si observarea compatibilitatii intime a duetului artistic), de unul al conceptiei (respectarea individualitatii in cadrul „corespondentelor“) sau de unul al morfologiei si expunerii.
Un „pas in doi“ este vinat de un intreg sir de speculatii care pot si, nu de putine ori, reusesc sa alimenteze cu brio dovezile declasarii sau ale emfazei goale, suculente. Avem, pe de o parte, deci, acuzele neputintei individuale a fiecaruia dintre cei doi de a „acoperi“ o expozitie, de a „imprumuta“ pentru a suplini minusuri, iar pe de alta, prezumtia voit-ironizatoare a vinei de a „arde pentru arta“, de a te sacrifica pe altarul acesteia, de a trai prin arta si alte asemenea formulari retro-morale care dau savoare unui kitsch atitudinal de care lumea artistica locala e, har Domnului, suprasaturata. In aceste conditii, a depasi chiar si numai aceste tare potentiale reprezinta un tur de forta.

Tuturor acestor posibile accidente li se raspunde printr-un singur argument: plenaritatea. In „alauta spatiala“ (Aurelia Mocanu) a Galeriei Apollo, s-a expus si s-a discutat, fireste, despre armonii. Ale rafinatelor pizzicatto ale lui Ion Stendl, corespondente preaplinului, entuziasmului cromatic, al Teodorei Stendl. In timp ce suprafetele lui vibreaza fin, aproape diafan, ale ei palpita, debordeaza. In polaritatea acestor echilibristici generice, a evalua este o operatie nu atit „tare“, cit inutila: sotii Stendl nu pot fi „operati“ critic intr-o cheie ierarhica, dogmatica – de bun-rau, alb-negru, corect-eronat –, fiindca scopul artei lor nu este cel de a convinge, de a impresiona, de a epata pentru a capta. Iar lipsa acestei ratiuni „anuleaza“ capacitatea operationala a dubletelor amintite. Nu putem avansa, pentru „iesirea la rampa“ intimplata, nici macar celalalt scop, mult mai indreptatit teroretic, al „pilduirii ucenicilor“. Practica, pentru unii profesori-artisti, uzuala: expozitia functioneaza didactic si, indirect, modelator. Nu in cazul de fata, unde abundenta temelor, motivelor, abordarilor si inter-relationarea acestor mijloace naste o generozitate a gestului care depaseste elegant aceste marunte orgolii, tocmai pentru ca manifestarea pare a fi mai curind o cernere asumata – puterea de a privi in oglinda (vezi metonimicul „televizor“ dintr-o picto-instalatie a lui Ion Stendl) timpului si de a suporta judecata lui.
Dar cheia majora a expozitiei pare sa vina dintr-o (in)constienta atitudine de persiflare a contemporaneitatii de dragul explicit al modernitatii, fata de care cei doi isi marturisesc credinta. Nu putini sint cei care au afirmat despre pictorul Stendl ca ar fi putut crea, in rind cu optzecistii „rebeli“, obiecte/instalatii-surpriza de mare impact. Si iarasi, multe au fost nedumeririle apropiatilor atunci cind Teodora se incapatina in obsesia ei pentru fir, textil, materialitate, desi (vezi Ingerul din expozitie) nu disponibilitatile ii vor fi lipsit pentru a forta aceeasi usa.

Insa extraordinar de putini sint, printre artistii indigeni, cei care, acceptindu-si firestile limite atunci cind se va fi pus problema desavirsirii unui anumit gen estetic, sa se poata dedica, intr-o hotarire riscanta, aprofundarii acelui dat si nu a altuia – mai sclipitor, seducator, profitabil etc. Si nu staruim aici asupra unei superbe depasiri ironice/irenice a tentatiilor zilei, marturisita de jocurile interioare ale formelor imbricate in tablourile lui Stendl sau de decuparile-sfisieri ale materiilor textile la Teodora Stendl – atitudini ludice asumate cu detasare si parcimonie pentru ca stapinite. Este citata, prin acest acros cu iz de repros, dimensionarea grava a operei de arta moderna – respectul fata de conceptie, tehnica, materie, privitor. Atitudine si rectitudine care le-ar oferi pedagogilor-creatori inclusiv dreptul de a-i privi condescendent pe mai-tinerii artisti contemporani, star-uri mult prea devreme, deseori, care isi rezerva dreptul de a accesa cel mult in virtualitate imaginile operelor lor.
Pledoaria pentru arta completa a duetului Stendl este, deci, intr-un fel condamnata la a se ciocni de democratica autosuficienta a zilei: nu doar travaliul nu le poate fi acceptat – le este ignorat, dintr-o putinatate receptiva si conceptuala, dar si din mioapa obisnuinta –, ci chiar condensul rafinat de sensibilitate a artei nascute si impartasite. Dar, pentru un privitor oarecare, a rata comuniunea cu aceste efluvii de sensibilitate este, chiar daca nu o realizeaza, o drama. Drama care invita la introspectie si autocunoastere, cel mai adesea acuzatoare. Caci opera celor doi Stendl nu este una de convenienta, moda si de fada demonstratie, ci de apasatoare si decantata consistenta.