OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In Etica protestanta si spiritul capitalismului (tr. rom. Editura Humanitas, 1994), Max Weber demonstreaza felul in care biserica protestanta, inaintea celorlalte biserici traditionale si oarecum in raspar cu ele, a conciliat principiile dogmei crestine cu acumularea bogatiei. Etica protestanta a insemnat pentru evolutia capitalismului cel putin tot atit cit au insemnat tiparul si brazdarul metalic, inovatii care au produs schimbari sociale fara precedent. Cele doua principii fundamentale ale proiectului iluminist, cel al actiunii rationale si cel al democratiei exprimate prin libertate, egalitate, fraternitate, au rodit pe continentul european. Inovatiile aduse de biserica protestanta (bogatia ca har de la Dumnezeu si accesul marginalilor la competitia sociala) au adus substanta si legitimitate etica principiilor iluministe.

Pentru protestant, acumularea averii nu este un pacat, ci, dimpotriva, este socotit ca un har de la Dumnezeu. Averea lui lucreaza pentru binele comun, este pusa in slujba comunitatii in care traieste. Descifrata in aceasta cheie, dogma crestina se transforma intr-o idee revolutionara a bisericii protestante. Dumnezeu nu-i iubeste numai pe cei care isi parasesc familia, averile si se izoleaza de comunitate mergind in pustiu (aleg calea ascezei) in cautarea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu ii iubeste si pe aceia care ramin in mijlocul oamenilor si produc bogatie.

Bogatia acestora lucreaza pentru comunitate, fie direct, ca un bun de consum de care se bucura toti cei care il cumpara sau prin impozitele catre bugetul public din care se fac redistribuirile in folosul tuturor, fie indirect, prin investitiile pe care le face cel care aduna avere, investitii care genereaza locuri de munca, deci asigura existenta decenta a multor oameni, sau prin acumularile de capital de care se folosesc bancile pentru a imprumuta alti investitori care multiplica bogatia comunitara. Aceasta spirala a bogatiei nu ar fi posibila fara acei oameni care la inceput dovedesc curaj, au idei novatoare, tenacitate in urmarirea telurilor propuse si o pricepere deosebita pentru administrarea resurselor umane, financiare sau naturale, intr-un mod cit mai ingenios cu putinta. De fapt, prin aceasta pricepere in inmultirea „talantilor“ cu ajutorul unor idei ingenioase care nu stau la indemina oricui este tradus harul daruit de Dumnezeu bunului crestin.
Mai exista in etica protestanta o idee revolutionara: aceea ca marginalii dintr-o comunitate devin foarte ambitiosi – si de cele mai multe ori si eficienti – tocmai datorita statutului lor de marginali. Acestia intra in competitie cu cei care au resurse si inventeaza solutii ingenioase pentru situatii imposibile. Prin aceasta idee, etica protestanta inoveaza si in domeniul democratiei, legitimind marginalii sa ia loc in competitia sociala fara complexe, chiar cu un fel de orgoliu al marginalului. Cele doua idei protestante rup Europa de restul lumii. Eficienta actiunii rationale si spiritul democratic vor fi cuvintele de ordine ale secolelor al XIX-lea si al XX-lea.


Paradoxul lui Marx si evidenta lui Przeworski

Desi imagineaza societatile umane ca niste masini de razboi purtat intre doua clase antagoniste, cu interese ireconciliabile – capitalistii, proprietarii „mijloacelor de productie“, si muncitorii, care isi vind forta de munca si se instraineaza de propriile lor produse –, Marx recunoaste ca acumularea de capital nu este o institutie profitabila pentru capitalist. Acesta va tinde mereu sa-si reinvesteasca profitul, iar investitiile inseamna mai multe locuri de munca producatoare de si mai mult profit, acesta fiind reinvestit la nesfirsit. Concluzia la care ajunge Marx, dar pe care nu vrea sa o recunoasca deschis, este ca societatea capitalista e o societate a acumularii de capital, dar ca acest capital nu se intoarce in buzunarul capitalistului pentru propria lui folosinta decit in procente neglijabile, marea majoritate a profitului fiind reinvestit pentru producerea in continuare a bogatiei. Daca analizam mai bine aceasta masina de produs bogatie care este capitalistul, vom constata ca ea functioneaza mai degraba pentru comunitate si in destul de mica masura pentru folosul celui care o pune in miscare si care o administreaza de-a lungul vietii.

In Sur l’individualisme (1986), Adam Przeworski demonstreaza matematic ca societatea, in ansamblul ei, este intr-un raport de dependenta fata de capital, de resurse, si ca progresele intereselor materiale ale fiecaruia in societate depind de compatibilitatea dintre aceste interese si cei care detin capitalul. Acest mecanism se aplica tuturor societarilor, nu numai clasei muncitoare din viziunea lui Marx. Se aplica si „minoritatilor care aspira la egalitate economica, femeilor care aspira sa modifice diviziunea sociala in sinul familiei, persoanelor in virsta care aspira la securitate materiala, muncitorilor care vor imbunatatirea conditiilor de munca, oamenilor politici care vor sa fie realesi, militarilor care vor bombe“ (p. 97).


Despre integrarea europeana, despre mentalitati, despre saracie

In societatile in care institutiile traditionale, mai ales bisericile majoritare/dominante, nu au tinut pasul cu inovatiile proiectului iluminist (actiunea rationala si democratia) se constata un deficit de dezvoltare economica si un deficit de democratie. Aceasta stare de fapt vine sa justifice teoria lui Huntington asupra placilor tectonice din confruntarea civilizatiilor actuale. Aceasta teorie este fundamentata pentru secolele XIX si XX, dar cred ca devine inoperanta in secolul XXI. Performantele din comunicare si tehnologiile IT sterg aceste diferente mai repede decit ne-o dorim noi insine, tarile cu societati sarace si cu deficit de democratie. Problema lumii contemporane este alinierea fara costuri majore la aceste performante, intelegind prin aceasta discernamintul de a asimila cu viteza corespunzatoare beneficiile noilor tehnologii, inclusiv de comunicare, si de a integra societatile noastre in circuitul mondial, conservindu-ne, in acelasi timp, patrimoniul de identitate culturala specifica.

Modelul japonez spune ceva in acest sens. Liberalismul din Japonia seamana cu liberalismul american in mizele lui, dar el a fost implementat pe normele culturale ale acestei tari, fundamental diferita de Europa prin cultura si resurse naturale. In secolul al XIX-lea, Japonia cunoaste o dezvoltare fara precedent, fara ajutor extern, din surse proprii, fiindca reformele fiscale ale guvernului nipon s-au indreptat spre samurai, care se bucurau de prestigiu si autoritate in rindul populatiei japoneze. Acestia si-au indreptat resursele spre activitati industriale, consumatoare de inovatie si de forta de munca, cu un profit mult mai mare decit cel din agricultura, unde Japonia era extrem de saraca. Bogatia a adus si reforme democratice, fara abandonarea identitatii japoneze.
Pentru ca in societatile sarace sa se produca o astfel de schimbare sociala e nevoie ca guvernantii sa promoveze reforma, inclusiv pe cea culturala, sa coaguleze toate energiile care lucreaza pentru implementarea cu succes a reformei si sa fie consecventi idealului democratic.

Altfel, aceste societati se blocheaza in sisteme autoritare marcate de saracie si de inechitate sociala. Exemplele cele mai la indemina sint esecul comunismului si al fundamentalismului islamic. Romania se confrunta, in acest sens, cu ortodoxismul, refractar inca la acumularile capitaliste, desi biserica noastra majoritara a fost si mai este inca una bogata si care stie ca fara resurse proiectele de asistenta si dreptate sociala sint vorbe goale. Biserica Ortodoxa Romana are nevoie sa inteleaga ca nu bogatia este vicioasa; aceasta este o resursa la dispozitia oamenilor, viciosi pot fi oamenii care o administreaza. Daca bogatia unei societati este administrata de cei de la putere in folosul lor personal, ignorind nevoile elementare de confort material si spiritual ale majoritatii populatiei, aceasta putere este una corupta, pacatoasa. Daca o biserica construieste mai intii lacase de cult mult prea numeroase si se ingrijeste de bunastarea preotilor, pentru a-si spori influenta si puterea, inclusiv cea politica, si mult mai pe urma de nevoile credinciosilor, acea biserica nu mai este o institutie a lui Dumnezeu pe pamint.


Tremura aerul in jurul profetului

La sfirsitul lui iunie 2003 a avut loc la Cluj o dezbatere cu tema Libertatea religioasa si integrarea europeana, organizata de Liga Pro Europa. De mai mica amploare decit cea organizata de Biserica Ortodoxa Romana in primavara anului trecut, dar mult mai substantiala in miza ei – rolul cultelor in procesul integrarii europene. Daca anul trecut Biserica Ortodoxa Romana si-a facut un titlu de glorie din prezenta ei in scoli, in cazarmi si in spitale si dintr-un antieuropenism virulent, anul acesta reprezentantul acestei biserici a fost foarte nuantat, afirmind, pe cont propriu, ca biserica are o politica interna si internationala proprie, care incurajeaza in principiu intrarea Romaniei in Uniunea Europeana, si ca exista un curent favorabil, mai ales la nivelul preotilor tineri, familiarizati cu exigentele integrarii in spatiul european, capabili sa pregateasca populatia pentru o aderare fara costuri prea ridicate si in cunostinta de cauza. Aceasta declaratie contine in sine doua mesaje diametral opuse: unul pozitiv, de implicare a Bisericii Ortodoxe Romane in emanciparea Romaniei, in depasirea subdezvoltarii si asimilarea performantelor economice ale statelor din Uniunea Europeana, sintetizind si filtrind valorile democratice prin morala crestina de sorginte ortodoxa, si altul extrem de periculos, care vizeaza pericolul unei teocratii ortodoxe care se aliniaza intereselor nationale pentru a cistiga beneficii (patrimoniu, subventionari din banul public) in propriul ei interes, pentru a-si mari puterea si influenta ca institutie si pentru bunastarea clerului. Despre un pericol teocratic ortodox vorbeste Gabriel Andreescu in studiul Biserica Ortodoxa Romana si integrarea europeana, aparut in volumul de studii editat de FSD in 2003, intitulat Harta actorilor si problemelor aderarii la Uniunea Europeana.

In consens cu acest punct de vedere, dar extrem de nuantata a fost interventia memorabila de la aceasta dezbatere a doamnei Doina Cornea, care considera ca Biserica Ortodoxa Romana a avut un rol esential in formarea spirituala a poporului roman, un rol foarte important in formarea limbii moderne. In opinia sa, au existat preoti ortodocsi care, atunci cind statul comunist le-a impus sa schimbe catehismul, au refuzat, apoi au fost intemnitati si au murit pentru crezul lor. Biserica Ortodoxa Romana, prin ierarhiile ei, a acceptat constringerile statului comunist, devenind o institutie a acestui stat. In acel moment, Biserica Ortodoxa Romana a murit. Dupa revolutia din 1989, aceasta biserica merita si putea sa renasca. Dar ea a continuat si continua sa colaboreze cu puterea politica pentru beneficiul bisericii si al clerului. Ar trebui sa facem eforturi ca aceasta biserica sa renasca.

Aceasta declaratie a produs o emotie atit de puternica in sala, incit reprezentantul Bisericii Ortodoxe si-a reformulat discursul in termenii cei mai grijulii cu putinta. E greu sa raspunzi arogant si autoritar unui mesaj cu adevarat crestinesc, ecumenic, doamna Doina Cornea fiind greco-catolica, suferind persecutiile Securitatii, fiind chiar retinuta de Securitate la sfirsitul anilor ’40 deoarece impartea manifeste pentru incurajarea rezistentei greco-catolice, in perioada cind preotii acestei biserici erau inchisi sau chiar executati. Curajul si devotamentul crestin au insotit-o pe doamna Doina Cornea de-a lungul vietii, el nu s-a nascut in naprasnicul regim Ceausescu si nici pentru ca era sustinuta de Europa Libera. Cind aude sau citeste asemenea afirmatii, isi linisteste prietenii scandalizati de astfel de neadevaruri, zimbind copilareste: „Eu nu sint curajoasa, in tinerete credeam in ceea ce faceam si eram inconstienta de pericol, iar pe vremea lui Ceausescu am facut lucruri absolut normale, pe care le putea face oricine, de aceea nici nu m-au putut condamna la inchisoare, doar m-au hartuit cu Securitatea“. Doina Cornea si oamenii de felul ei au schimbat istoria, fiindca ei vad lumea prin propriul lor suflet, prin propria lor energie. Sociologia vorbeste despre inzestrarea liderului cu o energie iesita din comun, pe care o transmite si celor din jur, si despre capacitatea de a citi in organismul social ca intr-o oglinda. Vorbesc despre Doina Cornea ca despre un anumit tip de om, foarte important pentru schimbarea sociala si asemanator celui promovat de etica protestanta ca om investit de Dumnezeu cu har pentru binele comunitatii. In acest caz, harul lucreaza pentru acumularea bogatiei spirituale sau a inovatiei privind modelele de comportament.


Biserica, mesagerul lui Dumnezeu pe pamint?

Interventia doamnei Doina Cornea vorbeste despre ecumenism ca profesiune de credinta. Desi e greco-catolica, ea doreste ca biserica ortodoxa sa revina printre milioanele ei de credinciosi ca un mesager autentic al valorilor morale. Constructia binelui comun nu este posibila prin dezbinare si conflicte interne. Calea cea mai scurta pentru a ajunge la dezvoltare este descrisa cu ingeniozitate de obiceiul popular, specific multor popoare, care la noi se numeste „claca“. O familie de tineri, de oameni cu stare modesta, au nevoie de o casa. Se aduna tot satul intr-o duminica si pun mina de la mina, materiale, munca, mincare. Pina seara au ridicat jumatate din casa, in alta duminica au ajuns la acoperis, iar in alta au pus geamuri, usi si cite ceva prin casa. Familia va dormi linistita in iarna care vine. Puterea politica este mandatata si platita din banii nostri tocmai pentru a coagula energiile si capacitatile unui popor pentru ca acesta sa aiba un „acoperis“ pentru vremurile rele. Ii mandatam si-i platim regeste pe cei de la putere pentru a avea medicamente si servicii medicale cind sintem bolnavi, pentru a avea o pensie cind nu mai putem munci, pentru a avea liniste in comunitatile in care traim, pentru educatia copiilor nostri. Institutiile traditionale, precum bisericile, pot contribui la coagularea acestor energii in folosul binelui comun, tocmai prin influenta spirituala asupra credinciosilor. Biserica isi poate valida misiunea, ca institutie a lui Dumnezeu pe pamint, atunci cind aceasta lucreaza pentru credinciosii ei si nu pentru inmultirea lacaselor de cult, importante si acestea, dar colaterale misiunii ei sociale.

Preotul nu este un propagandist politic in parohia sa, ci un misionar pentru dezvoltarea comunitara, in aspectele ei economice, culturale si spirituale. Preotii care pretind locuri in Parlament, in consiliile locale si in primarii vor deveni, cu siguranta, politicieni si nu mesagerii lui Dumnezeu pe pamint. Daca vor sa-si ajute semenii, o pot face inhamindu-se, asa cum fac atitia specialisti inrolati in organizatii neguvernamentale, ca voluntari, in echipele care lucreaza la proiecte pentru dezvoltarea locala. Exemplul Monseniorului Ghica, descendent din familie de printi, ortodox la origine, convertit la catolicism dupa mama, care s-a pus de-a lungul vietii in slujba celor nevoiasi, ar putea fi urmat si de preotii ortodocsi. Acesta a construit primul spital din Romania in care serviciile medicale erau gratuite pentru cei lipsiti de bani. Spitalul era sustinut din veniturile altui spital, in care erau tratati oamenii bogati.

Biserica Ortodoxa Romana a inceput sa se implice in programe de asistenta sociala, are deja policlinici gratuite, ofera medicamente si sprijin celor in nevoie. Dar misiunea unei biserici de anvergura celei ortodoxe romane trebuie sa fie una mai consistenta si mai coerenta. Consistenta prin parteneriatul ei activ la dezvoltarea comunitara a fiecarei localitati unde are preoti, fara a se implica politic, si coerenta prin legitimitatea mesajelor etice pe care le transmite credinciosilor. Si aici ma intorc la vorba doamnei Doina Cornea: „Sa ajutam Biserica Ortodoxa Romana sa renasca“. Este un mesaj care ar trebui sa-i cutremure pe ierarhii acestei biserici, determinindu-i sa recunoasca public faptul ca au colaborat cu Securitatea pe vremea regimului comunist si sa regleze crestineste problemele de patrimoniu cu Biserica Greco-Catolica. Nimeni nu vrea si nu-si imagineaza un rug in piata publica pe care sa fie adusi si arsi preotii care au colaborat cu Securitatea. E problema lor in fata lui Dumnezeu si a propriei constiinte, dar Biserica Ortodoxa, ca institutie care propovaduieste principiile morale, are nevoie sa faca o declaratie publica prin care sa-si recunoasca pacatele. Rezolvarea problemelor de patrimoniu cu Biserica Greco-Catolica ar fi un gest firesc de recunoastere a nedreptatii istorice care i s-a facut acestei biserici-surori.

Comunismul nu poate fi depasit ca sistem politic pervers (propovaduieste binele si practica raul) decit printr-o reforma spirituala si culturala de substanta. Sta in puterea statului si a institutiilor traditionale ale unui popor sa paseasca pe calea de mijloc, cea care-i impaca pe cei care aduna bogatie cu cei care detin capacitatea de a munci. Daca acumularea bogatiei se face in virtutea unor capacitati exceptionale sau a unei administrari ingenioase a resurselor umane, naturale, si a celor financiare, ca in cazul lui Bill Gates, doar cei viciosi sint gelosi pe acesta sau impotriva lui. Restringerea monopolului este o problema de decizie politica. Dar atunci cind bogatia se obtine prin furtisag marunt sau prin devalizarea averii publice, cel care o obtine in acest fel este privit de ceilalti din jur, pe buna dreptate, ca un pacatos, ca un infractor. Atunci cind puterea instalata tolereaza furtul din averea publica, mai ales in folosul oamenilor sai, aceasta putere nu poate fi decit corupta. Alegerile libere si pluripartitismul sint conditii ale democratiei si ale statului de drept, dar nu sint conditii suficiente. Putem avea alegeri libere, putem avea o multime de partide, dar ce folos daca statul se conduce dupa reguli mafiote! Pentru a deveni un stat de drept si un stat bogat, trebuie sa ne hotarim pentru o administrare dreapta si eficienta a resurselor si, mai ales, sa investim in oamenii care produc bogatie materiala si spirituala.