Despre memorie, trecut, iertare

Ediţia din 8 iunie a Formulei 3

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: Actualitate | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Pe 8 iunie, la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti a avut loc o ediţie specială a „Formulei 3“, organizată de revista Observator cultural şi de Institutul Polonez din Bucureşti şi dedicată teatrului polonez contemporan, precum şi unui dialog cu invitatul special al serii, Ion Vianu, despre memorie şi responsabilitate – o discuţie „nu despre trecut, ci despre modul în care trecutul şi memoria afectează prezentul“, aşa cum a descris-o Carmen Muşat.

Evenimentul – prezentat de Iulia Popovici (coordonatorul antologiei de teatru), Natalia Mosor (director adjunct al Institutului Polonez), Carmen Muşat (redactor-şef al revistei Observator cultural) şi Adina Diniţoiu (redactorul cărţii Psihoterapolitica. Antologie de teatru contemporan polonez) – a debutat cu un spectacol-lectură cu piesaValiza de Malgorzata Sikorska-Miszczuk, în regia lui Theodor-Cristian Popescu, a continuat cu lansarea volumului Psihoterapolitica. Antologie de teatru contemporan polonez (traduceri realizate de Cristina Godun, Sabra Daici şi Luiza Săvescu), apărut la Editura Art, în 2011, şi s-a încheiat cu dialogul între Ion Vianu şi Carmen Muşat. Holocaust, comunism nu sînt cuvinte dintr-un manual de istorie, ci o realitate care afectează încă prezentul şi modul în care ne definim identitatea, astfel că spectacolul-lectură, aducînd în prim-plan o problematică specifică trecutului polonez – relaţiile polono-evreieşti – a făcut ideal trecerea înspre dialogul despre asumarea trecutului şi responsabilitate.

Piesa Valiza, o satiră politică, i-a avut ca interpreţi pe Vlad Oancea, Simona Ghiţă, Conrad Mericoffer, Cristina Toma, Theo Marton şi Rolando Matsangos. Volumul din care face parte piesa – Psihoterapolitica –, aşa cum îl descrie coordonatoarea lui, Iulia Popovici, este o îmbinare între ceea ce e reprezentativ pentru Polonia şi ceea ce ar putea rezona în mentalitatea românească. Piesele selectate (Clasa noastră. O istorie în XIV lecţii de Tadeusz Slobodzianek, Valiza de Malgorzata Sikorska-Miszczuk, Tykocin de Pawel Demirski şi Michal Zadara, Psihoterapolitica. Satiră erotică de Dominic W. Rettinger, În aşteptarea turcului de Andrzej Stasiuk, Absint de Magda Fertacz, Groapa cu nisip şi Prima dată de Michal Walczak) vorbesc atît despre drame colective, precum Holocaustul, antisemitismul şi comunismul, cît şi despre drame individuale, grefate sau nu pe fundalul unei tragedii istorice.

Carmen MUŞAT: Ca să putem face pace cu trecutul, cum vedeţi dvs. şi ca scriitor, şi ca psihiatru, relaţia cu trecutul atîta vreme cît ea este gestionată în bună măsură de oameni care, înainte de căderea regimului comunist, au fost actori principali şi care, şi astăzi, încă îşi păstrează accesul la arhive şi ne livrează porţii de trecut foarte bine decupate, asamblate, montate, iar accesul la adevărul de atunci este, în continuare, unul „tulburat“. E bine, totuşi, că avem chiar şi aşa, acces la trecut, e un punct de plecare, dar pînă unde jumătatea, sfertul de adevăr este adevăr şi nu fals?

Ion VIANU: Această drămuire a memoriei este foarte primejdioasă, dar cred că trebuie să o înţelegem ca rezultînd din raportul actual de forţe. Poate cu schimbarea generaţiilor, lucrurile se vor aşeza. Dar nu putem nădăjdui nici vag că pregătim o societate perfectă. Nu este vorba de iertare, problema iertării se pune într-un singur mod, expus foarte bine de filozoful Vladimir Jankelevitch, care a spus că iertarea a murit la Auschwitz. Nu poţi să ierţi monstruosul, pentru că tu, cel care ai vrea să ierţi, nu ai autoritatea morală. Nu poţi să ierţi în numele unor abominaţii care s-au petrecut, după cum nici fiul lui Pantofelnik (din piesa Valiza) nu poate să ierte – acesta mi se pare marele merit al acestei piese tulburătoare pe care am ascultat-o aici. Cultura poloneză este o cultură în care omul se pune în mod natural sub semnul întrebării, şi de acest lucru ar trebui şi noi să beneficiem. Dacă iertarea nu este posibilă în faţa monstruosului, a imensităţii, poate că cel puţin etalajul mutual al propriilor crime ar putea să aducă ceva. De pildă. la noi, există o tensiune între români şi maghiari, şi cred că mişcarea ar fi ca noi, românii, să nu vînăm crimele pe care le-au putut face maghiarii în Ardeal, şi nici maghiarii să nu vîneze crimele românilor. Cred că fiecare ar trebui să lucreze asupra propriului lui trecut, etnic şi cultural. Ceea ce se numeşte martirologia competitivă – „noi am suferit mai mult decît voi“ – ar trebui să înceteze.

C.M.: În terminologia lui Todorov, acestea ar fi efectele unui abuz de memorie, şi de o parte, şi de alta, iar cantonarea în trecut împiedică, de fapt, o înţelegere a prezentului.

I.V.: Exact. Nu trebuie să uităm că istoria umanităţii este totuşi plină de conflicte, de popoare care s-au confruntat. Personal, am fost foarte impresionat cînd, acum cîţiva ani, am citit o carte a lui Ismail Kadare, care spunea că tragedia greacă, în general, nu face decît să reproducă luptele care se dau între clanuri în Albania contemporană. Acest nucleu al răzbunărilor reciproce perpetue, care, prin efectul creşterii populaţiilor şi al dezvoltării tehnologiilor, a dus la munţi de cadavre, la această oroare a decimării unor populaţii întregi, nu mai poate fi ascuns, el trebuie etalat, cu toată sinceritatea, şi nimeni nu mai are dreptul să se disculpe.

C.M.: Dar nu credeţi că mai curînd decît să iertăm, datoria noastră, a celor din prezent, e să ştim şi să înţelegem? Ar trebui să ne concentrăm eforturile pe aflarea a ceea ce s-a întîmplat, pe aflarea nu a adevărului – am o ezitare în a spune „adevărul“, la singular –, ci a unui număr cît mai mare de fapte care să contureze un tablou verosimil.

I.V.: Nu ştiu dacă putem afla adevărul, pentru că, în momentul în care un lucru a trecut, el nu mai poate fi descris cu exactitate. Dar există totuşi o aproximare. Cineva, un istoric pe care l-am stimat foarte mult, a spus că istoria nu este o ştiinţă, ci o disciplină, deci este un exerciţiu al minţii, prin care încercăm să aproximăm cît se poate de bine ceea ce s-a petrecut. Fiecare trebuie să accepte să se pună în discuţie – fără asta, nu există nici o şansă.

C.M.: Aţi traversat lumea de dinainte de ’89, aţi fost unul dintre foarte puţinii intelectuali români care au avut – în acea epocă în care oamenilor le era frică să vorbească cu voce tare despre sistem, despre abuzuri – curajul să fie alături de Paul Goma, şi consecinţa acestui gest a fost că a trebuit să părăsiţi şi dvs. ţara. A existat, înainte de 1989, solidaritate intelectuală?

I.V.: Poate cel mult o solidaritate pasivă, adică au fost oameni care nu au consimţit să-şi joace rolul. Dar, din nefericire, în România nu a existat acea solidaritate activă, care i-a permis, de pildă, Poloniei să fie cu mult înainte, şi încă din era comunistă. Dar nu pot să nu constat că însuşi faptul că sîntem aici, la Muzeul Ţăranului Român, fost muzeu al Partidului Comunist, mă face să cred că ceva s-a schimbat şi că ceva exista virtual de atunci.

C.M.: Vorbim despre memorie, trecut – poate că ar trebui să discutăm şi despre responsabilitate, individuală şi colectivă. Poate responsabilitatea colectivă să şteargă, să pună între paranteze, mai bine spus, responsabilitatea individuală?

I.V.: Niciodată. A fost o mare discuţie în 1946, în Germania. S-a spus: poporul german are o responsabilitate colectivă pentru ceea ce s-a întîmplat, iar marele filozof şi umanist Karl Jaspers a spus că nu există responsabilitate colectivă, există numai o sumă de responsabilităţi individuale, iar ideea de responsabilitate colectivă nu e fecundă, nu e purtătoare de bine.

C.M: Cîtă vreme comunismul a fost condamnat în mod oficial dar vinovaţii n-au fost aduşi în faţa justiţiei, avem o mare problemă tocmai cu imposibilitatea de a arăta cine poartă răspunderea unor fapte abominabile. E uşor să spui sistemul, partidul, comunismul, ideologia şi, în acest timp, să-i vezi pe marii vinovaţi încasîndu-şi liniştiţi pensiile.

I.V.: Au trecut douăzeci şi unu de ani, unii dintre aceştia au murit, alţii sînt la vîrste care fac imposibilă judecarea lor. Poate exista şi o cale juridică, dar amintesc ceea ce spunea Hegel: istoria universală este judecata cea din urmă.