OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fragmentele de interviuri de mai sus ne atrag atenţia asupra unor idei centrale despre ce anume structurează (şi) experienţele muncii şi discriminării la romi*. Ele ne arată că trăim într-o societate în care clasificarea şi ierarhizarea oamenilor pe baza etniei şi a genului lor este una importantă şi prioritară (chiar dacă convieţuirea, amestecul şi influenţele culturale reciproce contrazic existenţa „purităţii etnice“). Ne spun că, la noi, recunoaşterea diferenţelor nu înseamnă aprecierea lor egală, ci împărţirea lor în inferioare şi superioare (acest lucru avînd consecinţe sociale şi materiale, transformînd diferenţa în inegalitate). Şi, într-un final, afirmă că – în acest context –, persoanele şi comunităţile percepute prin „caracteristici etnice“ inferiorizate se afirmă mai greu (şi) în domeniul muncii: interiorizînd devalorizarea lor culturală, reacţionînd la situaţii socio-economice precare, pierzîndu-şi încrederea în sine şi în posibilitatea de a schimba ceva, ele se confruntă cu riscul de a se resemna cu capul aplecat sau de a refuza identificarea cu etnia dezavantajată.

 

 

Participanţii la interviurile de grup aparţinînd etniei majoritare, dar şi romii care au avut succes în viaţă tind să supra-accentueze importanţa abilităţilor şi responsabilităţii individului în raport cu afirmarea sa (şi) în domeniul muncii. Însă foarte mulţi dintre ei identifică o serie de factori structurali, care creează şi menţin inegalităţile în accesul la muncă, cum ar fi: lipsa studiilor în cazul celor care trăiesc în condiţii materiale precare; lipsa informaţiilor; lipsa reţelelor sociale de sprijin; ineficienţa intervenţiei statutului în vederea sprijinirii grupurilor dezavantajate; schimbările permanente în sistemul de protecţie socială şi de politici publice; economia capitalistă, care funcţionează după legea profitului; anturajul social şi modelele de afirmare în viaţă existente în acele medii; normele comunitare genizate referitoare la cariera de viaţă acceptabilă; distanţa socială crescîndă între romi şi ne-romi; lipsa locurilor de muncă şi dificultatea creării acestora în condiţiile economiei de piaţă; insecuritatea traiului şi a planificării; greutăţile întîmpinate la angajarea în firme private în pofida abilităţilor necesare unor meserii, din cauza lipsei calificării şi a exploatării muncii la negru, lipsei experienţei suficiente, pierderii relevanţei acestor meserii, lipsei spiritului de competivitate. Discuţiile au accentuat că educaţia în familie şi în şcoală privind rolurile de gen are un rol hotărîtor în alegerea muncilor pe care femeile (rome) le fac. Datorită persistenţei gîndirii şi practicilor patriarhale care susţin distincţia rigidă dintre privat (domeniul femeii) şi public (domeniu masculin), chiar dacă femeile prestează şi munci care aduc venituri în casă, ele continuă să-şi asume un rol predominant în creşterea copiilor şi în treburile gospodăreşti. Ele lucrează mai ales în domenii economice feminizate, dar nu sînt rare nici cazurile în care aleg meserii considerate a fi masculine. Ca să fie recunoscută într-un domeniu de activitate, femeia trebuie să lucreze dublu faţă de bărbat şi să se impună. Dar participanţii mai comentează: fiind maternă, sensibilă şi fragilă, femeia are, totuşi, un randament mai scăzut în muncă faţă de bărbaţi.

 

În ceea ce priveşte muncile romilor, intervievaţii au apreciat că, în socialism, romii munceau alături de români, dar în marea majoritate a cazurilor, ei au fost cei care au făcut „muncile de jos“, iar acest lucru s-a accentuat în trecerea la economia de piaţă. S-a observat că nici romilor nu le place munca ce nu le convine şi care nu se plăteşte bine, mai bine trăiesc din munca la negru, din bişniţă, din cerşit sau din alocaţiile sociale, sau merg la lucru în străinătate. Dar, cu siguranţă, nu este adevărat că cineva îşi doreşte cerşitul şi furatul; sărăcia îi împinge pe oameni la marginea sau chiar în afara legalităţii. Meseriaşii romi tradiţionali încep să dispară, pentru că nu pot obţine autorizaţii pe aceste meserii şi pentru că nu există piaţă pentru produsele lor. În ceea ce îi priveşte pe romii cu grad înalt de şcolarizare, eventual în funcţii, şi ei sînt consideraţi inferiori faţă de majoritari şi au probleme în găsirea unor locuri de muncă adecvate calificării lor. Angajatorii, de multe ori, discriminează pe baza culorii pielii, chiar dacă nu fac acest lucru pe faţă. Sînt dificil de convins de beneficiile diversităţii culturale la locul de muncă. În condiţiile sărăciei acute, oamenii nu-şi permit să meargă la cursuri de formare sau să-şi trimită copiii la şcoală, toţi se concentrează pe asigurarea traiului de pe o zi pe alta.

 

 

De-a lungul discuţiilor de tip focus grup, s-a afirmat că atît educaţia şi experienţa contactelor cu persoane de alte etnii, cît şi, mai presus de toate, necunoaşterea şi generalizarea conduc la respingerea alterităţii. Unii consideră că prejudecăţile stau la baza practicilor discriminatorii, dar cei mai mulţi presupun că prejudecăţile şi discriminarea sînt, de fapt, acelaşi lucru. Vorbind despre discriminare, oamenii recunosc existenţa sa mai degrabă în relaţiile interpersonale (marcate şi de stereotipii), decît în factorii structurali. Deci, ei tind să nu observe funcţionarea discriminării structurale sau instituţionale şi – mai ales majoritarii – încearcă să minimalizeze pericolul tratamentului nedrept în general, susţinînd astfel, în ochii proprii şi ai celorlalţi, ideea toleranţei populaţiei majoritare sau, de exemplu, idealul Banatului ori Ardealului multicultural.

 

Atunci cînd încearcă să pună o diagnoză asupra realităţilor social-economice actuale, vorbitorii noştri rămîn la două clişee mari: susţinerea dreptului angajatorului să-şi aleagă personalul pe criteriile eficienţei şi blamarea romilor pentru neputinţa lor de a se adapta noile cerinţe economice sau chiar, în general, la meseriile societăţii moderne. Dar şi cei care îşi prezintă experienţele proprii de discriminare sînt prinşi între încercarea de a evita victimizarea romilor şi transferul responsabilităţii totale asupra sistemului, şi efortul de a demasca cazurile tratamentului nedrept cu care romii se confruntă, din cauza semnificaţiilor culturale ataşate culorii pielii lor şi/sau condiţiei lor social-economice, dezavantajate de-a lungul istoriei. Trebuie să mai observăm că aceste dileme personale se manifestă în contextul mai general al inconsecvenţei dintre conceperea bunăstării sociale drept sinonimă cu creşterea economică şi afirmarea spiritului competitiv (sau dintre principiile Europei neoliberale) şi setul de valori ale unei Europe sociale susţinătoare a egalităţii de şanse, nediscriminării, diversităţii culturale şi solidarităţii între oameni. 

Cu ocazia dezbaterilor în jurul temei discriminării, axa prioritară a intervenţiilor participanţilor a fost discriminarea pe bază de etnie. Alte tipuri de tratamente nedrepte, de exemplu cele pe bază de gen, vîrstă, statut social, nu au avut un rol important în situaţiile evocate. Cînd se discută despre specificul dezavantajării femeilor rome, aceasta tinde să fie explicată prin existenţa diferenţelor înnăscute între femei şi bărbaţi sau prin particularităţile culturii/tradiţiilor romani, nefăcîndu-se referire la caracterul patriarhal al societăţii româneşti în general sau la mecanismele social-economice şi politice care cauzează dubla dezavantajare a femeilor aparţinînd unor minorităţi etnice marginalizate.

 

 

În caracterizarea societăţii ideale, participanţii la interviurile de grup pleacă de la identificarea problemelor cu care se confruntă persoanele de etnie romă. Ei tind chiar să vorbească mai mult despre ele decît să descrie condiţia socială ideală în sine: astfel, societatea ideală este percepută în contrast cu realitatea existentă şi nu în termenii unei utopii abstracte. Pornind de la acestea, vorbitorii cred că, în schimbarea condiţiei romilor, un rol important l-au avut şi îl au în continuare măsurile active, menite să introducă o „discriminare pozitivă“, care să permită comunităţii rome să acumuleze masa critică necesară schimbării atît din perspectivă economică, cît mai ales din punctul de vedere al formării liderilor de opinie şi al modelelor din comunitate care să genereze şi să susţină această schimbare.

Pentru grupul de experţi, societatea ideală este una în care egalitatea de şanse este promovată şi respectată în mod real. O societate bazată pe înţelegere, toleranţă şi respect, care acceptă diferenţele şi în care înţelegerea şi acceptarea celuilalt sînt o practică cotidiană. Elementele suplimentare identificate de femei, studenţi şi şomeri, legate de societatea ideală, pe lîngă lipsa discriminării etnice, sînt cele legate de afirmarea unor valori intrinsece: fie că este vorba de cele profesionale sau de cele general umane, acestea ar trebui să fie cele care să facă diferenţa între oameni, şi nu etnia, rasa, naţionalitatea sau statutul socio-economic.