OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La inceputul lui octombrie 2004 ma aflam la Paris, inclus in virtejul unui eveniment neobisnuit de comemorare a 20 de ani de la disparitia lui Michel Foucault, de fapt de masurare a actualitatii („aplicabilitatii“) crescinde a instrumentelor de gindire produse de catre el. Conform „draftului“ initial, la acest maraton filozofico-artistic de 24 de ore (conferinta mea, de pilda, a avut loc, intr-un du-te-vino de nedescris, la ora 2 noaptea!) ar fi trebuit sa participe, alaturi de multi alti renumiti intelectuali ai actualitatii, si Jacques Derrida. Acesta insa nu numai ca nu a putut sa participe, dar a reusit chiar sa zguduie actualitatea, aducind, tragic, filozofia pe paginile intii ale ziarelor si in deschiderea telejurnalelor murind (la 9 octombrie). Era, de mai bine de un an, grav, incurabil bolnav.

Ciprian Mihali, animator si complice neobosit, a avut imediat ideea ca exact la un an de la disparitia lui Derrida sa organizam, la Bucuresti, un colocviu international despre el. Eu am sugerat sa depasim imaginea consacrata, de dictionar si revista, despre Derrida, focalizindu-ne asupra interventiilor sale etic-deconstructive in sfera politicului si a politicii din aproximativ ultimii zece-cincisprezece ani. Adica sa-l actualizam pe Derrida pornind chiar de la deconstructia actualitatii, de la deconstructia in si ca actualitate.
Despre deconstructia politicului si a politicii, prin politica insasi, fusese, mediat dar irezistibil, vorba in intreaga opera a lui Derrida. In intreaga istorie, numai politici ale adevarului si de adevar – filozofia insasi, in fundamentele ei ineliminabil metafizice. Pretutindeni, „treceri la limita“, „fugi inainte“, „lovituri (conceptuale) de forta“, saturari si suturari, performari obturante ale adevarului, separari, excluderi si ierarhizari – temeliile si temeiurile insesi, fragilizate prin nebunia constructiei, a zidirii, ameninta „originar“ edificiile umanitatii. Iar pentru a contracara, evidentiindu-i liniile critice, deconstructia „obiectiva“, „in lucruri“, a constructiei si prin constructie, filozofia responsabila trebuie sa practice deconstructii ale deconstructiei, re-marcindu-si propriile falii propulsive.

In „anacronia structurala a fiintarii“, actualitatea, diacronia stau pe anacronisme care inchid deschisul, blocind posibilitatea imposibilului, noul, evenimentul, imprevizibilul, alteritatea, de-venirea – perfectibilitatea institutiilor si a conceptelor (intotdeauna „operative“) prin deconstructie propagata. Deconstructia „obiectiva“, adica „artefactual“ obiectivata, ne inchide si ne tine captivi sub umbrela pericolului, in permanenta iminenta a autodistrugerii. „Autoimunitar“, deconstructia – care nu este vreo soteriologie, ci onestitatea intima a gindirii, jocul alteritatii de sine –, ca actiune filozofica (si poate chiar ca alt fel de politica), restabileste, redezvaluie necontenit balanta hölderlinian-heideggeriana dintre pericol si salvare. Deconstructia, deci, ca vigilenta impotriva (auto)distrugerii.

Dupa preparative, trimiteri si „atacuri“ mai mult sau mai putin invaluite de-o viata, desfasurate pe parcursul unei opere in perpetua proliferare, era firesc ca analizele etic-deconstructive ale lui Derrida sa ajunga, in ultima parte a vietii sale, la stricta actualitate, la luari de pozitie constructive in materie de politic si de politica: nu este oare aceasta actualizarea prin excelenta, sub „camuflaj“, a tuturor anacronismelor metafizice de structura?
Colocviul Deconstructia politicii, planuit cu un an in urma, s-a tinut recent la Colegiul Noua Europa, prilej cu care am reusit (la plural) sa ne tinem si de alta promisiune intima: culegerea (sper, doar inaugurala) de texte derridiene cu acelasi titlu, aparuta la Editura Idea.
Desi textele comunicarilor prezentate in cadrul acestui colocviu vor aparea, integral, intr-un apropiat numar al revistei Idea, am ales, ca o gazda cit mai (niciodata indeajuns de) ospitaliera, sa redau, mai jos, foarte pe scurt, recunoscindu-mi limitarea mijloacelor, citeva insemnari desprinse din interventiile participantilor straini.

- Pentru o deconstructie a metafizicii din politica
Sub titlul L’amour-propre à la folie. Ipso facto cogitans ac demens, profesorul strasburghez Jean-Luc Nancy, filozof foarte apropiat (pentru el insusi, intru „comunitate“ si „comuniune“, pentru celalalt, intru „fraternitate“: „discutie intrerupta de moartea lui Jacques“) de Derrida (care, in 2000, i-a dedicat un amplu tom, Le toucher. Jean-Luc Nancy), a vorbit, pur si simplu, despre „nebunia“ gindirii lui Derrida, despre celebra disputa Foucault/Derrida (care si ea va vedea foarte curind lumina tiparului in limba romana) pornind de la „Geniul cel rau(tacios)“ al lui Descartes (Foucault marca separatia, excluderea occidentala a nebuniei de catre ratiune, Derrida includea nebunia in ratiune: unul „rationaliza“, „supunea“ sarraisonnert nebunia ratiunii, pe cind celalalt „innebunea“ ratiunea), despre faptul ca, pentru Derrida, „inchiderea“ filozofiei nu este transversala, ci longitudinala, despre dificultatile filozofiei de a se identifica pe sine, ca si despre surprinzatoarea, totusi (in context poststructuralist), dar profund etica rezerva a lui Derrida de a renunta la subiect: „Derrida n-a renuntat niciodata la persoana intii, la persoana umana“, sustine Nancy, ba chiar s-ar fi folosit de ea „intr-un mod nebunesc“: „Derrida il reia pe Spinoza la persoana intii“, chiar daca „ego-ul se produce pe sine rostindu-se“. Derrida „innebunea ca se regasea/sa se regaseasca pe sine ca urma“: „Nu ne fotografiem niciodata indeajuns“. „Nebun de/dupa el insusi“, „de/dupa propriul corp“, campion al „coagitatiei“, Derrida avea nevoie in permanenta de altul, prada unei adevarate „nebunii amoroase“, dar neputindu-se „digera“ pe sine: nu avem ca „propriu“ decit „amorul“, pe care Derrida tinea sa-l afirme ca prietenie. Levinasian (cu diferente), „mai inainte de a fi eu insumi, eu il port pe celalalt, sint suport al celuilalt“.

In locul traditional-schmittienei „ostilitati absolute“, s-ar putea imagina, pe urmele lui Derrida, o „politica a prieteniei“, sau, cum o numea tot el, a „ospitalitatii absolute“, „neconditionate“, a deblocarii „venirii“, adica a insesi posibilitatii evenimentului? Nu exista democratie „puternica“, democratia este marcata de o „fragilitate constitutiva“.

- In gindirea lui Derrida, Europa viitorului ar putea fi terenul de ospitalitate al unei altfel de politici
Insistind pe aceeasi idee, Marc Crépon (L’Europe, peut-être. Note sur une géopolitique de l’im-puissance) a atras atentia asupra sintagmei „a crede in Europa“ la Derrida, marcind faptul ca, in gindirea etic-pozitiva, (de)constructiva a acestuia, Europa viitorului ar putea fi terenul de ospitalitate al unei altfel de politici, pentru aceasta, insa, ideologia „constructiei europene“ trebuind sa renunte la a mai considera Europa ca data si, in acelasi timp, la a o mai programa in mod geo-politic, sub spectrul divizant al fortei. Faptul ca Europa ar putea deveni pamintul sperantei prin „auto-imunitate“, adica printr-o „expunere la alteritatile care o lucreaza de mult“: expunere/asumare spatializanta, generatoare de loc, la propria interioritate (ca pericol fara, rupt de salvare).

In sfirsit, Alexander Garcia Düttmann a vorbit despre cuplul „decizie si suveranitate“ ca fundament aporetic intim ruinator al politicii: „numai decizia produce suveranitate“, care e „punctuala“, se construieste institutionalizind deconstructia, ruina ca iminenta si orizont inchis, tocmai de aceea trebuind sa fie in permanenta deconstruit. Caci „intotdeauna altul din mine este cel care decide“, cum spunea Derrida. „Politicul se creeaza prin transpuneri secularizante ale schemei teologice“, a comentat Jean-Luc Nancy. Exista in permanenta, conform lui Nancy, doua interpretari posibile ale gindirii lui Derrida, un double bind care trebuie respectat: sub semnul reformei si al perfectibilitatii, dar si sub acela al „revolutiei permanente“. Intrebare: daca ar mai fi trait, ar fi intrat Derrida in dialog cu anarhist-„altermondialistul“ José Bové, de exemplu?

Aporiile (metafizic, „logocentric“ construite) ale politicului nu trebuie distruse, ignorate, ci asumate: pas cu pas, punct cu punct, in orizontul perforat (performat), de urgenta, al responsabilitatii („mesianic fara mesianism“) fata de altul.
Necesitatea deconstruirii politicii (semnalate, nu semnate de Derrida) este cu atit mai actuala, mai urgenta acum, in Romania, cu cit politicienii, analistii, liderii de parere si mass-media autohtone se intrec in a prelua a-critic (sau fals critic), ca evidente, dovedite, garantate, naturale si de la sine intelese, concepte si scheme politice care n-au construit lumea decit tinind-o permanent pe buza dezastrului si impingind-o la nesfirsit in dezastre primenite. Actualitatea e deconstructie pura, anacronism virulent, „sacru camuflat“: a o deconstrui nu inseamna altceva decit a atrage in permanenta, aplicat, responsabil, in deplina singularitate, atentia asupra pericolului din ceea ce ni se prezinta ca salvare, asupra cutremurului pe care se zidesc (si in care ne zidesc, ca sa le dam, sacrificial, trainicie) constructiile politice. Am iesit a-critic, folcloric-metafizic din comunism, si la fel ne repezim acum sa punem umarul la ruina intima a lumii. Sa-i asiguram expansiunea.

Dezocularizind intempestiv perceptia hiperfocalizata de media (a caror esenta „tehnica“ nu este, asa cum ne-a invatat Heidegger, ea insasi de ordinul tehnicului), relevind inactualitatea din actualitate, deconstructia aduce rabdarea si minutiozitatea gindirii ca simt in plus (al raspunderii – fata de nevazut, fata de ne-prezent): a vedea „periferic“, tactil, „reptilian“, cu traditia. Dinapoi, strainul din „propriu“ urzeste necontenit impotriva strainului care ar putea sa vina, daca ne-am gindi sa-l putem primi.