OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

N-am habar pe bune dacă există vreun agent literar în România. Nu dintre cei care aduc autorii străini spre edituri, care le negociază contractele – asemenea mijlocitori de importuri ştiu că sînt. Mă refer la aceia care ar trebui să se ocupe de publicarea autorilor autohtoni, ca să se delecteze, pe lîngă americani, francezi şi alţi crunţi imperialişti, şi patagonezii, şi mongolii, şi burundezii cu producţiile noastre literare. Or, dacă există, sînt de-o invizibilitate deplină. Înmuiată în glumă, asta-i realitatea: stăm catastrofal cu exporturile metodice. În acest text iau în calcul strict proza. Şi nu sub aspect valoric, ci ca produs de piaţă, vandabil în varii proporţii.

În tentativa de a-mi căuta un agent literat, ajutat de nenea Google, am citit jelaniile unora, întristaţi de situaţia despre care scriu. Şi jelaniile – redactate şi cu ani destui în urmă – au rămas jelanii, fără finalitate, îngropate în cotloanele internetului. Fiecare autor merge pe barba lui, dacă nu orbeşte pe mîna editurii care l-a editat aici, ale cărei interese nu converg totdeauna cu ale lui, se străduieşte să publice unde poate în străinătate şi se bucură umil dacă reuşeşte oriunde, ceea ce este un amatorism cu potenţial păgubos. Şi de imagine, şi financiar. Dacă scriitorul n-are acces la o serioasă bancă de date cu editurile dintr-o anumită ţară, ca să cunoască specificul şi influenţa lor, tarifele practicate, fie şi dacă are romanul tradus, o să ştie unde şi cum să se adreseze cu şanse de reuşită? Şi dacă i se acceptă textul, o să reuşească să nu-şi prindă urechile în hăţişurile contractului pe care va trebui să-l semneze? Nu pun la socoteală că-şi pierde şi timpul. Agentul literar însă, al cărui cîştig depinde de comisionul convenit cu scriitorul, are interesul omenesc să cîştige cît mai mult şi cît mai repede şi să-şi cultive reciproc avantajos relaţiile, atît cu scriitorii, cît şi cu editurile străine, să le împingă spre prietenie, fiindcă trăieşte de pe urma lor.

Este extraordinar că anumite instituţii subvenţionate de Statul român, adică din buzunarele noastre, la urma urmei, încearcă să formeze traducători. Dar nu este suficient, nici maximum de eficient – fără agenţi literari, veriga nu este închisă. Deşi este o ocupaţie liberală, în stadiul incipient, în care ne aflăm acum, intervenţia Institutului Cultural Român şi a Uniunii Scriitorilor ar fi binevenită. Cum? Consiliindu-i, de exemplu, pe literaţii doritori să-şi scoată autorizaţii de persoane fizice autorizate măcar (P.F.), nu e nevoie de înfiinţarea unor SRL-uri, care sînt mai costisitoare, cu contabili plătiţi şi alte cele, ca să poată încheia legal contractele de intermediere. Ce ar mai trebui? Să li se asigure doritorilor, selectaţi pe criterii care se pot schiţa, numai dorinţă să fie, că nu e imposibil, un fel de bursă care să le permită să înceapă să se ocupe numai cu stabilirea contactelor în interior şi în exterior, să lase orice altă ocupaţie de-o parte, pentru formarea portofoliilor de scriitori şi edituri. Moare cineva dacă i se alocă unui asemenea om 200-300 de euro pe lună, pe o perioadă fixă, asistenţă juridică şi acces gratuit la Internet, dacă respectivul n-are acasă? Că de altceva nu mai are nevoie, abilităţile comunicaţionale şi flerul fiind subînţelese. Eventual, banii investiţi se pot recupera în timp, dacă treaba începe să aducă profit. Mă gîndesc la ceva asemănător incubatoarelor de afaceri din industrie. Nu-i exclus să se poată accesa şi fonduri europene pentru acest scop. Chiar deloc.

Am formulat o soluţie punctuală pentru promovarea literaturii române actuale în lume şi profitabilă pecuniar pentru creatori. Ieftină şi cu beneficii imense în timp. O să intereseze pe cineva? Sau rămînem la gargara că nu ne bagă mai nimeni în seamă. Dar cine deschide uşa cuiva care nu ştie să bată la ea?