Paul CORNEA, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi
literatura între 1780-1840, Ediţia a II-a, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2008, 620 p.
Originile romantismului românesc.
Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între
1780-1840 – cartea de succes semnată de Paul Cornea în urmă
cu 36 de ani – se dovedeşte a fi în continuare un instrument
fundamental de lucru în domeniul istoriei culturii locale.
Faptul este evident în primul rînd datorită modului în
care autorul tratează „documentul“, şi nu doar pe cel literar,
dar şi datorită strategiei generale cu care este construită,
arhitectural, lucrarea.
Dar nu doar atît: citind, cu
interese teoretice şi metodologice, cele trei texte însoţitoare,
„Introducerea“, „Post-scriptum“ la ediţia I şi „Postfaţa“
la ediţia din 2008, îmi apar, astăzi, ca fiind foarte
incitante şi următoarele întrebări: care sînt
caracteristicile metodei (bricolate, după spusele autorului), dar
ale viziunii teoretice?; pot fi reevaluate unele concepte utilizate,
după acest interval de timp?
Sensurile termenului „romantic“
Punctul necesar de plecare l-a
constituit discutarea noţiunii centrale a cărţii, „romantismul“,
anunţat iniţial ca obiect al cercetării propriu-zise.
Indeterminarea sa pare foarte periculoasă din cauza haloului
semantic care s-a acumulat pînă la sensurile cuvîntului
din limbajul contemporan, dar şi din cauza trăsăturilor specifice
date de fiecare cultură-„utilizator“ în parte (vezi, spre
exemplu, Georges Gusdorf, Fondements du savoir romantique, 1982).
Această chestiune i-a impus autorului, în mod firesc, încă
de la primele pagini, o circumscriere atentă a termenului. Modurile
de existenţă ale noţiunii de „romantism“, cercetate în
carte, sînt: „1. o grupare de autori (...); 2. o mentalitate
sau o stare de spirit (...); 3. o configuraţie psihică (...)“, ce
corespund, de la un moment dat, unei permanenţe a spiritului uman;
sau, altfel spus: „curentul“, „tipologia“ şi „epoca“.
Pentru a se delimita de la început de sensurile uzuale date de
critica tradiţională, Paul Cornea nu numai că foloseşte termenii
cu precauţie, între ghilimele, dar îşi nuanţează
imediat poziţia, mai întîi prin interpretarea critică a
unor lucrări consacrate subiectului. Împotriva acestora,
propune o viziune relativizantă, folosindu-i strategic pe Arthur O.
Lovejoy în opoziţie cu Paul van Tieghem şi pe René
Wellek, cu Gaëtan Picon.
Între sensurile specifice ale
termenului „romantic“, de tip naţional, şi valorile sale
universaliste, între înţelesul dat ca gen proxim şi
diferenţele sale specifice, criticul român caută să
identifice o zonă a echilibrului, a intervalului, unde îşi
inserează cu fineţe teoretică propria interpretare. Nou şi
dificil în acelaşi timp, demersul metodologic aduce laolaltă,
ecumenic, noţiunea de „mentalitate“ (caracteristică mai curînd
„duratelor lungi“) şi pe cea de „curent“ (determinat
istoric, pe baza identificării şi a circulaţiei unor idei ce se
impun într-o anumită perioadă), cu scopul de a delimita şi
de a explica „originile“ fenomenului romantismului românesc.
Corelînd, se înţelege, „mentalitatea“ cu istoria
ideilor şi „gruparea“ cu istoria literară (de fapt, culturală),
autorul are ca principal obiectiv identificarea a ceea ce efectiv a
fost, nu a ceea ce poate fi citit că a fost, în baza vreunei
grile de lectură deterministe sau de alt tip. Paul Cornea nu refuză
posibilitatea de a lucra şi cu generalităţile, dar anunţă că îi
repugnă categoriile universaliste. Opune pluralul şi diferenţa
vocii monocorde şi viziunii omogenizante.
Identifică trei tipuri de romantism,
clasat cronologic, pe urmele cărora va construi capitolele lucrării:
„romantismul apusean dinainte de 1830“ (anti-luminist, monarhic,
religios, egoist, medievalist, deziluzionat, contemplativ), cel
apusean de după 1830 („umanitarist, socializant, energetic, activ,
titanian“) şi cel răsăritean („pro-luminist, naţional,
idealist, folclorizant, carbonar, militant“). Pentru că nu îşi
propune să deceleze cu orice preţ „originalitatea“, ci
„originile“ romantismului românesc, autorul recurge la
strategia tipologic-cronologică pentru a-şi plasa cercetarea, din
nou, în zona intervalului dintre cele două teorii opozabile, a
influenţei străine majore şi a autenticităţii absolute. Nici
după calapod european, nici după ideologia restrictivului „specific
naţional“, romantismul căutat este cel al „perioadei“ şi al
„regiunii“, este un fenomen al vieţii, mai curînd în
sensul dat acestei expresii, în spirit german, de filozofia
istoriei (Dilthey, dar şi Raymond Aron). Metodologia lui Paul Cornea
recunoaşte atributele generale sau un posibil „fond comun“ al
„romantismelor“ (obligatoriu e pluralul) –, mobilitatea
relaţiei subiect-obiect, egotismul, simţul misterului,
sensibilitatea, o poetică specifică etc., dar îşi propune să
le urmărească pe toate acestea în relaţie cu contextul, să
le scoată în evidenţă ajustările locale în
discurs(uri) şi formele de existenţă la nivelul mentalului
grupurilor elitare.
Pseudocentrul lumii decupate
Cartea este expusă acum unei lecturi
de decantare a instrumentelor de lucru consonante cu cerinţele
ideologice ale vremurilor în care a fost redactată, a
propriilor căutări, în marjele libertăţii interioare
asumate de autor, dar şi a altor viziuni, mai liberale sau
contestare chiar faţă de curentul de gîndire marxist. Paul
Cornea, în „Postfaţa“ la ediţia recentă, luminează el
însuşi tuşele ideologice care pot fi întîlnite în
textul original, marchează pragul pe care a căutat să-l treacă în
anii ’60 şi modalităţile prin care şi-a modificat şi şi-a
completat instrumentarul de lucru, cu istoria mentalităţilor, a
ideilor şi a culturii. Interdisciplinaritatea, coroborată cu un
adevărat cult al documentului, cu viziunea globală şi cu
„serialitatea“ preluată de la Şcoala de la Annales, „imaginarul
social“, ca şi „evenimentul“ (în vogă în aceiaşi
ani) au convenit criticului literar, „orfan ideologic“ atunci,
cum se autodefineşte acum. Criteriul valorii domină selecţia
exemplelor din carte, ceea ce demonstrează o înclinaţie reală
către estetica de tip iluminist, dar în întîlnire
cu gîndirea umanistă. Or, tocmai aceste planuri secante, de
tip oglindă semi-opacă, lasă să se combine în bricolajul
metodologic al cărţii individualul şi gruparea, evenimentul şi
contextul, mentalitatea şi ideea politică, estetica şi biografia.
Literatura se dovedeşte a fi
pseudocentrul lumii decupate. Rolul său este, evident, cel de
„document“, autorul contrazicînd astfel estetismul
nord-american, pe care îl şi abandonează. Nici nu se poate
altfel, din moment ce textul beletristic devine probă istorică şi
culturală, uneori chiar „monument“, mai curînd în
spiritul hermeneuticii lui Foucault, marcaj al ruperilor de discurs,
prag epistemologic sau chiar „spaţiu“ în care formaţiunile
discursive flotează, susţinînd spiritul epocii, pe cale să
se afirme. În acelaşi timp, „literatura“ este clasată,
primeşte atribute prin corelarea cu receptarea, cu comanda socială,
cu realităţile socio-economice şi culturale ale respectivului
palier de timp. În mod imprevizibil, în caruselul
spaţiului public forţat să se denunţe pe sine însuşi, apar
dezvăluiri deconcertante (cazul demistificat al Şcolii lui Lazăr,
care se dezvoltă pe ruinarea Academiei greceşti prin fuga
giranţilor politici şi culturali, şi nu altfel), alături de
evaluări critice radicale. Un fin reglaj al invocării „martorilor“
şi o calibrare atentă a informaţiilor diverse dau întregii
construcţii un caracter absolut „plauzibil“ (obiectivul declarat
al autorului).
Fotografia cu ecleraj egal distribuit
În tactica de regionalizare a
subiectului cercetat poate fi urmărit rolul major, consider, pe care
îl joacă „ansamblul“ – înţeles, din nou, în
spiritul lui Dilthey („Wirkungs-
zusammenhang“) şi al lui Raymond
Aron –, ca rezultat al relaţiilor dintre realităţile istorice.
Ansamblurile produc acea globalitate dragă criticului român,
caracterizată de faptul că respectă particularitatea faptelor şi
nu (re)cunoaşte teleologia. Refuzul vehement al istoriei
universaliste şi exploatarea relaţiei dialectice dintre fapt şi
formele imanente ale ansamblurilor duc în mod viabil la
identificarea unui caracter particular al romantismului românesc,
consonant doar parţial cu „fondul comun“ al romantismelor
europene, în general.
Paul Cornea îşi stabileşte ca
adevărat obiect al cercetării spiritul românesc. Din acest
punct de vedere, este remarcabilă intuiţia, ca şi opţiunea pentru
intervalul despre care vorbeam. Lizibilul devine vizibil prin
intersecţiile planurilor mobile ale spaţiului public (cultură,
social, idei politice, frînturi de mentalităţi sau opinii
flotante, discrete sau stridente etc.) şi este inteligibil şi în
registrul vizualului, al lumii propriu-zise, pe care curiosul critic
literar o caută cu o oarecare timiditate (perioada romantismului
românesc aşteaptă încă studiile despre cultura
materială, cultura urbană, arte, în spiritul Şcolii de la
Annales, citită şi prin critica „ultimului“ Ricœur).
Cartea conţine – şi este un alt
merit al autorului ei –, în tabloul global al lumii
oglindite, multe alte planuri doar conturate, anunţuri de discursuri
care pot fi separat investigate, scene de interior şi schiţe ale
spaţiului public. Nu sistemul sau structura definesc demersul lui
Paul Cornea, ci tabloul cadenţat care trimite la propriul
hors-champs, la perioadele de dinainte şi de după romantism, cu
care se află în relaţie indisolubilă. Acest cadraj global
tripartit al cărţii, redat tridimensional, denotă o anume
frontalitate în abordarea interiorului fiecărui segment; nu
privirea laterală contează, ci fotografia cu ecleraj egal
distribuit. Criticul centrează doar aparent cartea pe cultura
umanistă, pentru că îşi ia suficientă libertate în
tratarea egală a subiecţilor, în relativizarea, uneori, a
personajelor prinse chiar în relaţia centru–margine.
Nu suficient aşezate şi împăcate
în această ecumenie teoretică, imaginarul şi mentalitatea se
prezintă nedefinite clar în inventarul general al termenilor.
În ce sens sînt totuşi folosite? Uneori, par actori fără
replică, deşi prezenţa lor în scenă, chiar mută, se face
simţită. Globalitatea imanentă a decupajului de ansambluri impune
prezenţa acestor actori, dar care e statutul lor în raport cu
evenimentele şi cu discursurile fragmentare?
Pe de altă parte, în ce raport
stă refuzul teleologiei cu căutarea „originilor“?
„Identificarea“ lor şi trecerea de către autor din invizibil în
vizibil nu reduce simţitor jocul liber al planurilor secante, al
oglinzilor semiopace, diferite şi diferenţiatoare?
Preromantismului nu i s-ar potrivi mai
curînd, ca soluţie de aflare a rolului său, viziunea
genealogică, în detrimentul căutării „originilor“ –
termen atribuit îndeobşte, prin lanţul Nietzsche-Foucault,
gîndirii de influenţă platoniciană? Dacă întreaga
demonstraţie a cărţii pe care o discut aici se bazează pe forţa
documentului şi a faptului, dacă determinismul este refuzat de
autor, implicit utilizarea noţiunii de „origine“ apare
înconjurată de un halou dificil de corelat cu plasa
metodologică a cărţii şi cu viziunea sa.
Înţelegerea obiectivă şi
interpretarea subiectivă a acestui decupaj cultural, romantismul,
îşi află o echilibrată măsură în viziunea lui Paul
Cornea. Cu o metodă-model de lucru, pentru lung timp, indiscutabil
valabilă şi astăzi, ajustabilă din alte puncte de vedere,
adăugate în teorie între timp, Originile romantismului
românesc provoacă discuţii incitante şi interpretări noi.
Cum Paul Cornea este un spirit modern şi, mai presus de orice,
curios şi dinamic, poate fi, şi în baza acestei cărţi
româneşti de valoare, din 1972, unul dintre cei mai
îndreptăţiţi parteneri de dialog în jurul prea puţin
discutatei, la noi, filozofii a istoriei.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters