OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Ce sînt personajele?“ Aceasta ar fi întrebarea din intro-ul cărţii lui Horia Gârbea, Trecute vieţi de fanţi şi de birlici. Personajele sînt, esenţialmente, fiinţe de hîrtie, construcţii, artefacte, ficţiuni, alegorii. Această normă a distanţei dintre personaj şi persoană pare, astăzi, generalizată, în acelaşi sens în care există un sensibil ecart între autor şi naratorul homodiegetic. Pentru Horia Gârbea, însă, viaţa personajelor reflectă, într-un mod distorsionat, dar nu mai puţin lipsit de substanţă, viaţa autorilor şi, implicit, a contemporanilor acestora. Ne deplasăm, astfel, dinspre zona naratologiei, spre cea a unei „sociologii“ a operei literare. În această direcţie, putem vorbi despre o istorie a mentalităţilor personajelor care se confundă, la limită, cu istoria mentalităţilor unei epoci pentru că, în mod evident, personajele „realiste“ au preocupări şi îndeletniciri comune cu fiinţele în carne şi oase. Ce alt argument al prozei realiste poate fi la fel de puternic ca această predilecţie a personajelor de a-şi organiza existenţa lor livrescă după aceleaşi reguli de conduită, general valabile, ale umanităţii din secolul al XIX-lea, respectiv secolul XX?

 

Variaţiile sînt, în acest context, minime, şi ţin mai ales de paradigma invenţiilor şi de zona în permanentă expansiune a tehnologiei. Mai exact, dacă pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea se circula cu birja, cu trăsura sau, pe distanţe mai lungi, cu trenul, începînd cu primii ani ai următorului secol, aceste mijloace de locomoţie sînt înlocuite de automobil şi de avion. Tot aşa, scrisorile, depeşele şi telegramele vor fi înlocuite, în secolul al XXI-lea, de poşta electronică (e-mail). Pe scurt, „teza“ lui Horia Gârbea, expediată în scurta prefaţă a cărţii, este aceea că „viaţa personajelor contemporane cu autorii lor e mai interesantă, din punctul de vedere al acestui text, decît cea a unora reconstituite din documente şi ipoteze“. În paranteză fie spus, cercetătorii şcolii Analelor de istorie economică şi socială (devenite, ulterior, Les Annales. Histoire, Sciènces Sociales) încercau o depăşire a studiului intrinsec al operei şi catalogau textul literar drept posibil izvor esenţial în studiul mentalităţilor, pornind de la capacitatea textului de a informa despre extratextual.

 

Demersul lui Horia Gârbea este, cu siguranţă, ingenios. „Subiectul“ există, deşi teoretizarea (binevenită, chiar aşteptată, în context) este cvasiinexistentă. Capitolele reprezintă dezvoltări ale unor articole publicate, fără miza iniţială a unei cărţi, în revista România literară. Tematica fiind omogenă, nu există „rupturi“ de ritm sau senzaţia supărătoare de colaj. Totuşi, citind cronologic prefaţa, urmată de primele două-trei capitole, aştepţi, paradoxal, „să înceapă“ demonstraţia, pentru a ajunge singur la concluzia că, în afara explicaţiilor sumare din prefaţă, volumul se compune dintr-un soi de inventar (în mod declarat subiectiv) de personaje relativ cunoscute ale literaturii române din ultimii 150 de ani (cu accent pe perioada 1850-1950). Personaje care joacă cărţi, beau, fac amor, citesc, se luptă, călăresc, merg cu bicicleta sau zboară, se îmbolnăvesc sau mor: „Nu toate personajele literaturii noastre sînt sănătoase tun. Multe cad bolnave. Dintre ele însă, unele se vindecă, fie cu concursul doctorilor, fie de la sine. Care nu se mai fac bine, fireşte că dau ortul popii. E obişnuit ca un autor, cînd nu mai ştie ce să facă cu un personaj, să-l îmbolnăvească şi să-l omoare. Aşa se întîmplă în Craii de Curtea-Veche cu Ilinca Arnoteanu“. Nimic neobişnuit pînă aici. Paradoxul intervine în momentul în care, avînd o perspectivă asupra ansamblului, realizezi faptul că aceste personaje nu au altă pretenţie decît aceea de a alcătui o listă, de a se încadra, în funcţie de preocupările specifice, într-o tipologie sau într-alta.

 

„Reţeta“ pare să fie, exagerînd proporţiile, următoarea: se iau aproximativ 50 de romane şi de piese de teatru din literatura română (a se observa faptul că, în linii mari, aceleaşi texte „produc“ personaje pentru majoritatea categoriilor inventariate), se sortează personajele – pentru categoriile cu mai puţine personaje se caută, eventual, romane contemporane mai mult sau mai puţin reprezentative –, se redactează fiecare capitol-categorie prin metoda: paragraf de introducere în atmosfera temei, urmat de paragrafele cu lista personajelor, urmate de paragraful filozofic-concluziv. Un exemplu de incipit: „Personajele literaturii române se află adesea, între ele, în stări conflictuale care culminează cu schimburi de lovituri mai mult sau mai puţin vătămătoare. Pentru ele se utilizează mîinile goale, dar şi armele albe sau de foc. Nu ştim cum plănuiau ciobanii să-l ucidă pe stăpînul Mioriţei, dar în remake-ul lui Sadoveanu e clar: cu baltagul. În schimb, unul dintre ucigaşi moare pe o cale neaşteptată: sugrumat de cîinele victimei sale“.