Horia Gârbea
Trecute vieţi de fanţi şi de
birlici. Viaţa şi, uneori, opera personajelor,
Editura Cartea Românească,
Bucureşti,
2008, 204 p.
„Ce sînt personajele?“
Aceasta ar fi întrebarea din intro-ul cărţii lui Horia
Gârbea, Trecute vieţi de fanţi şi de birlici. Personajele
sînt, esenţialmente, fiinţe de hîrtie, construcţii,
artefacte, ficţiuni, alegorii. Această normă a distanţei dintre
personaj şi persoană pare, astăzi, generalizată, în acelaşi
sens în care există un sensibil ecart între autor şi
naratorul homodiegetic. Pentru Horia Gârbea, însă, viaţa
personajelor reflectă, într-un mod distorsionat, dar nu mai
puţin lipsit de substanţă, viaţa autorilor şi, implicit, a
contemporanilor acestora. Ne deplasăm, astfel, dinspre zona
naratologiei, spre cea a unei „sociologii“ a operei literare. În
această direcţie, putem vorbi despre o istorie a mentalităţilor
personajelor care se confundă, la limită, cu istoria mentalităţilor
unei epoci pentru că, în mod evident, personajele „realiste“
au preocupări şi îndeletniciri comune cu fiinţele în
carne şi oase. Ce alt argument al prozei realiste poate fi la fel de
puternic ca această predilecţie a personajelor de a-şi organiza
existenţa lor livrescă după aceleaşi reguli de conduită, general
valabile, ale umanităţii din secolul al XIX-lea, respectiv secolul
XX?
Variaţiile sînt, în acest
context, minime, şi ţin mai ales de paradigma invenţiilor şi de
zona în permanentă expansiune a tehnologiei. Mai exact, dacă
pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea se circula cu
birja, cu trăsura sau, pe distanţe mai lungi, cu trenul, începînd
cu primii ani ai următorului secol, aceste mijloace de locomoţie
sînt înlocuite de automobil şi de avion. Tot aşa,
scrisorile, depeşele şi telegramele vor fi înlocuite, în
secolul al XXI-lea, de poşta electronică (e-mail). Pe scurt, „teza“
lui Horia Gârbea, expediată în scurta prefaţă a
cărţii, este aceea că „viaţa personajelor contemporane cu
autorii lor e mai interesantă, din punctul de vedere al acestui
text, decît cea a unora reconstituite din documente şi
ipoteze“. În paranteză fie spus, cercetătorii şcolii
Analelor de istorie economică şi socială (devenite, ulterior, Les
Annales. Histoire, Sciènces Sociales) încercau o
depăşire a studiului intrinsec al operei şi catalogau textul
literar drept posibil izvor esenţial în studiul
mentalităţilor, pornind de la capacitatea textului de a informa
despre extratextual.
Demersul lui Horia Gârbea este,
cu siguranţă, ingenios. „Subiectul“ există, deşi teoretizarea
(binevenită, chiar aşteptată, în context) este
cvasiinexistentă. Capitolele reprezintă dezvoltări ale unor
articole publicate, fără miza iniţială a unei cărţi, în
revista România literară. Tematica fiind omogenă, nu există
„rupturi“ de ritm sau senzaţia supărătoare de colaj. Totuşi,
citind cronologic prefaţa, urmată de primele două-trei capitole,
aştepţi, paradoxal, „să înceapă“ demonstraţia, pentru
a ajunge singur la concluzia că, în afara explicaţiilor
sumare din prefaţă, volumul se compune dintr-un soi de inventar (în
mod declarat subiectiv) de personaje relativ cunoscute ale
literaturii române din ultimii 150 de ani (cu accent pe
perioada 1850-1950). Personaje care joacă cărţi, beau, fac amor,
citesc, se luptă, călăresc, merg cu bicicleta sau zboară, se
îmbolnăvesc sau mor: „Nu toate personajele literaturii
noastre sînt sănătoase tun. Multe cad bolnave. Dintre ele
însă, unele se vindecă, fie cu concursul doctorilor, fie de
la sine. Care nu se mai fac bine, fireşte că dau ortul popii. E
obişnuit ca un autor, cînd nu mai ştie ce să facă cu un
personaj, să-l îmbolnăvească şi să-l omoare. Aşa se
întîmplă în Craii de Curtea-Veche cu Ilinca
Arnoteanu“. Nimic neobişnuit pînă aici. Paradoxul intervine
în momentul în care, avînd o perspectivă asupra
ansamblului, realizezi faptul că aceste personaje nu au altă
pretenţie decît aceea de a alcătui o listă, de a se încadra,
în funcţie de preocupările specifice, într-o tipologie
sau într-alta.
„Reţeta“ pare să fie, exagerînd
proporţiile, următoarea: se iau aproximativ 50 de romane şi de
piese de teatru din literatura română (a se observa faptul că,
în linii mari, aceleaşi texte „produc“ personaje pentru
majoritatea categoriilor inventariate), se sortează personajele –
pentru categoriile cu mai puţine personaje se caută, eventual,
romane contemporane mai mult sau mai puţin reprezentative –, se
redactează fiecare capitol-categorie prin metoda: paragraf de
introducere în atmosfera temei, urmat de paragrafele cu lista
personajelor, urmate de paragraful filozofic-concluziv. Un exemplu de
incipit: „Personajele literaturii române se află adesea,
între ele, în stări conflictuale care culminează cu
schimburi de lovituri mai mult sau mai puţin vătămătoare. Pentru
ele se utilizează mîinile goale, dar şi armele albe sau de
foc. Nu ştim cum plănuiau ciobanii să-l ucidă pe stăpînul
Mioriţei, dar în remake-ul lui Sadoveanu e clar: cu baltagul.
În schimb, unul dintre ucigaşi moare pe o cale neaşteptată:
sugrumat de cîinele victimei sale“.
Ţinînd cont de aceste
observaţii, un sceptic s-ar putea întreba care este miza
cărţii lui Horia Gârbea. Avem de-a face cu un ghid de lectură
pentru cititorii interesaţi de o anumită preocupare a personajelor?
Este vorba despre o carte de sociologie a operei literare? Nu,
teoretizarea lipseşte, este chiar respinsă de la bun început:
„Nu vreau să vă pierdeţi vremea cu o introducere despre rostul
jocurilor în societate, despre alienarea noastră, care ne
jucăm singuri la PC, faţă de strămoşii noştri care se jucau în
grup socializîndu-se. Vreau să ajung mai repede la ţintă:
jocurile din societatea românească aşa cum le zugrăveşte
literatura“. Este, în ultimă instanţă, o carte de ficţiune
a ficţiunii? Mult spus, căci „realismul“ îndeletnicirilor
personajelor este subliniat de fiecare dată.
Este, mai curînd, o
carte-experiment a cărei miză pare să fie stilul, felul în
care se scrie despre activităţile diverse ale personajelor. Un stil
simplu, „săltăreţ“, cu pretenţii de ludic, dar fără
profunzime. Pe scurt, o idee ingenioasă, îmbrăcată într-o
formă dezamăgitor-oarecare.