OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Grandomania acestui politician intrat de mult în faliment moral a trecut graniţele ridicolului. Chemat în instanţă pentru spălare de bani şi primire de foloase necuvenite în legătură cu fondurile pentru campania electorală din 2004, Adrian Năstase s-a plîns presei că este victima sistemului judiciar ticăloşit, patronat – cum altfel? – de preşedinte. Acesta şi DNA l-ar hărţui, fabricîndu-i un dosar în care sînt menţionaţi aproape 1.000 de martori, de cîteva ori mai mulţi decît la Nürnberg. Destinul îi interzice însă să abandoneze lupta. Lumea află, tot de la el, ce ştia deja, iar lehamitea umple ecranele. Bărbatul politic viril care a siluit democraţia şi a închis-o într-o paranteză de patru ani nu a renunţat la ideea de a scăpa ţara de „neocezarul“ Băsescu şi este gata să se avînte în luptă dacă partidul i-o va cere. PSD este, într-adevăr, persecutat de ideea blocării preşedintelui la mantinelă, dar Adrian Năstase pare a lipsi din scenariile probabile ale social-democraţilor. Singurul mod în care acesta mai poate face istorie echivalează cu ieşirea sa din istorie şi presupune un proces finalizat – măcar unul, indiferent că este vorba despre mătuşi, termopane sau fonduri electorale ilicite. De abia atunci, justiţia ar da semnalul reabilitării. O fractură de logică îl determină pe Adrian Năstase să pedaleze în gol pe aversiunea şi teama unei părţi din PSD şi din electoratul acestuia faţă de preşedinte, ca şi cum mişcarea „contras“ pe care ar genera-o, prin absurd, s-ar converti automat în ataşament pentru Năstase şi pentru un eventual nou proiect prezidenţial. Pornit din disperare sau din calcul politic eronat, războiul fostului lider PSD cu Traian Băsescu este unul personal şi nu mai merită nici un rînd în plus.

 

În schimb, urmărindu-l pe Mircea Geoană şi observînd mina responsabilă pe care o afişează cînd este întrebat despre prezidenţiale, ai fi tentat, pe moment, să crezi că omul nu glumeşte cînd spune că alegerile pentru funcţia supremă pot reprezenta fundaţia unei noi construcţii instituţionale şi a unui nou mod de a face politică. În realitate, preşedintele PSD vede în candidatura pentru Cotroceni doar accesul la creditul obligatoriu fără de care afacerea sa politică pică. Geoană, care şi-a făcut duşmani redutabili în partid, nu poate rezista în fruntea acestuia dacă nu devine depozitarul iluziilor privind izgonirea lui Traian Băsescu din scaunul prezidenţial. Are, totuşi, o problemă. Marja sa de manevră este limitată de parteneriatul cu PD-L, al cărui garant este alături de Emil Boc. Dacă acesta din urmă este doar o fantoşă la conducerea partidului şi a Guvernului, şeful PSD este obligat, în schimb, să stea la timonă, asigurîndu-se, în acelaşi timp, că Mitrea sau altcineva de calibru similar nu îi va împlînta un pumnal pe la spate. Şi ar mai fi cel mai curtat dintre prezidenţiabili, Sorin Oprescu, în pofida declaraţiilor prin care acesta exclude varianta candidaturii sale. Sprijinit de Iliescu, el este sfătuit de amici să urmeze tocmai modelul impus de Traian Băsescu – România via Bucureşti – pentru a-l anihila pe actualul preşedinte.

 

 

Nici PNL nu ignoră prezidenţialele. Ba chiar se raportează excesiv şi contraproductiv la ele. Partidul se pregăteşte de congres şi, potrivit pronosticurilor, de despărţirea de Călin Popescu-Tăriceanu. Doi dintre cei mai vocali şi vehemenţi partizani ai săi, din perioada în care liberalii şi premierul lor erau asediaţi de Traian Băsescu, au făcut acum front comun împotriva liderului PNL. Ludovic Orban este alături de Crin Antonescu în tentativa acestuia de a prelua şefia partidului, sprijinindu-i, totodată, candidatura la prezidenţiale. Aceasta pentru că – şi aici intervine prima eroare strategică – Crin Antonescu este adeptul declarat al ideii că viitorul preşedinte al partidului trebuie să devină şi candidatul PNL în alegerile prezidenţiale. Liberalii nu au avut niciodată, în propriul candidat, locomotiva care să-i tracteze politic, iar în condiţiile decalării prezidenţialelor de legislative, acest lucru nici nu mai este necesar. În schimb, şeful partidului trebuie să fie candidatul la funcţia de premier, fiindcă numai astfel ar rezista atacurilor adverse şi presiunii inerente guvernării, aşa cum s-a întîmplat cu însuşi Călin Popescu-Tăriceanu, în pofida unei prese predominant ostile, arondată Cotrocenilor.