Despre prietenie şi disidenţă

Fragment dintr-un volum de convorbiri cu Géza SzO´´cs

Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Se răzvrăteşte regimentul mileniului

Se pare că am intrat în rîndul celor care, pe măsură ce trec anii, preţuiesc mult mai mult gesturile decît cuvintele (vorba aceea... „apa trece, pietrele rămîn“). Pentru care gesturile prieteniei – prin valenţele lor profunde şi decantate – reprezintă tot atîtea repere ale unei reale sărbători. O astfel de sărbătoare am trăit zilele trecute, cînd prietenul meu (prieten al gesturilor), poetul Géza Szo´´cs, mi-a oferit să citesc manuscrisul unei viitoare cărţi, de fapt, un interviu în care sînt inserate documente importante pentru istoria noastră recentă. Este un text inedit, mai deosebit şi de o reală valoare documentară, care îl ţine cu „sufletul la gură“ pînă şi pe cel mai exigent cititor.

Multe dintre evenimentele, întîmplările pe care Géza Szo´´cs le povesteşte în acest interviu îmi erau cunoscute, multe – nu, iar felul în care sînt „puse în pagină“, detaşarea cu care sînt povestite conferă textului o profunzime impresionantă. Onorantul gest al lui Géza Szo´´cs de a-mi oferi acest manuscris a fost dublat de bucuria descoperirii lui Endre Farkas-Wellmann, un tînăr poet şi prozator maghiar din Cluj, interesat la modul real şi eficient de trecutul apropiat, de ultimele două decenii trăite sub dictatură, de momentele opoziţiei, de rezonanţa şi valenţele acestora.

În lucrarea sa de licenţă, Endre Farkas-Wellmann a optat pentru o exegeză a poeziei lui Géza Szöcs, unul dintre importanţii poeţi din România şi spaţiul european, care prin creaţia lui a contribuit substanţial la schimbarea paradigmei în poezia contemporană. În timpul documentării pentru lucrarea de licenţă, Endre Farkas-Wellmann a descoperit, pe lîngă universul poetic al lui Géza Szo´´cs şi referinţele critice privind creaţia sa, o serie de documente importante pentru istoria noastră, pentru istoria literară, documente specifice pentru ultimii douăzeci de ani ai secolului al XX-lea. Aceste documente fie aparţin poetului Géza Szo´´cs, fie, prin evenimentele redate, au legătură, directă sau indirectă, cu el.

Astfel s-a născut ideea acestui interviu de complexitatea şi profunzimea unei cărţi, intitulat Amikor fordul az ezred – Cînd se răzvrăteşte regimentul mileniului (practic, un joc intraductibil de cuvinte: substantivul ezred înseamnă atît mileniu, cît şi regiment). Sper ca manuscrisul – care este o discuţie aplicată pe marginea documentelor cu autorul acestora, cu personajul şi martorul lor, nu de puţine ori catalizatorul, cu una dintre figurile emblematice (cred că nu exagerez) ale procesului care a adus la eliberarea popoarelor est-europene, la împlinirea visului de a trăi într-o Europă unită – să-şi găsească editorul care să rezoneze pe măsură. În cele ce urmează ofer cititorilor revistei Observator cultural un fragment inedit din acest manuscris.

Anamaria Pop

Despre prietenie şi disidenţă

Fragment dintr-un volum de convorbiri cu Géza SzO´´cs

Primul document

Propunere pentru înfiinţarea unei Organizaţii Mondiale a Minorităţilor

Propun Organizaţiei Naţiunilor Unite să pună bazele – sub propria-i egidă – înfiinţării unei structuri instituţionale care să aibă drept scop:

– reprezentarea în principiu a intereselor tuturor minorităţilor naţionale din lume, precum şi

– contribuţia la conturarea unei imagini reale a eului, imagine definită prin conştiinţa echivalenţei şi a egalităţii în drepturi ale acestor comunităţi;

– contribuţia la recunoaşterea şi conştientizarea similitudinilor, precum şi a nenumăratelor posibilităţi pozitive rezultate din specificitatea propriului lor statut;

– într-un cuvînt: cunoaşterea şi informarea reciprocă în vederea creării unui climat optim în care toate minorităţile naţionale ale lumii să-şi acorde reciproc atenţia, încrederea şi speranţa cuvenite.

Cînd vorbim despre reprezentarea în principiu a intereselor tuturor minorităţilor naţionale din lume, ne este cît se poate de clar că în sfera de acţiune a organizaţiei mondiale nu poate intra nici un fel de „replică“ pragmatică la eventualele demersuri îndreptate împotriva minorităţilor din diferite ţări. Dar, prin elaborarea unui pachet de principii generale referitoare la minorităţi, prin popularizarea lor şi a exemplelor concrete care să oglindească spiritul acestor principii, nou înfiinţata structură în cadrul ONU ar avea un rol remarcabil în articularea opiniei publice şi în acceptarea unui sistem de norme, menit să atenueze relaţiile tensionate între diferitele naţiuni, să genereze speranţă.

Nu este doar o realitate, ci şi o particularitate problematică faptul că abia dacă există o ţară pe glob în care să nu trăiască împreună cu majoritatea şi alte grupuri etnice. Grupul etnic în discuţie reprezintă, în multe cazuri, majoritatea într-o altă ţară, de obicei învecinată, adică naţiunea care a întemeiat statul respectiv. Această particularitate generează nu numai posibile conflicte ameninţătoare, ci, dincolo de contradicţiile şi ambiţiile naţionale specifice, constituie inclusiv un complex de interese politice comune şi reale. Organizaţia Mondială a Minorităţilor patronată de ONU ar avea un rol foarte important tocmai în structurarea şi conştientizarea acestui complex de interese reciproce, menit să favorizeze apropierea dintre naţiuni, contribuind astfel substanţial la prevenirea eventualelor confruntări.

Considerăm că, pe lîngă elaborarea şi popularizarea unui pachet de principii generale referitoare la minorităţi, în sfera de acţiune a acestei organizaţii ar mai intra publicarea unor rapoarte anuale, gîndite şi scrise într-un spirit internaţionalist, cu obiectivitate, lipsite de orice fel de prejudecăţi, editarea în mai multe limbi a unei publicaţii profilate pe problema minorităţilor, acordarea unor burse, organizarea unor schimburi culturale, conferinţe etc., precum şi asigurarea unor posibilităţi avînd menirea să valideze simpatia şi protecţia grupului majoritar faţă de cei care trăiesc în minoritate.

Ar fi de un real folos pentru cauza tuturor minorităţilor lumii dacă ONU ar declara unul dintre anii acestui deceniu drept Anul Internaţional al Minorităţilor, însărcinînd Organizaţia Mondială a Minorităţilor cu organizarea evenimentelor şi cu tot ce decurge din această stare de fapt.

Deşi orice agitaţie, destabilizare sau diversiune a naţionalităţilor ar fi în contradicţie cu scopurile acestei organizaţii, sîntem conştienţi că propunerea de faţă poate stîrni iritarea acelor guverne pentru care nu mai contează propriul prestigiu şi care nu ţin seama de interesele propriilor lor popoare, astfel că în structurile ONU s-ar genera o anume opoziţie. În acelaşi timp, considerăm că este anacronic şi tragic ca, în timp ce toate grupurile şi comunităţile de interese (începînd de la comunitatea filateliştilor şi pînă la cea a crescătorilor de cîini) dispun de diferite forumuri internaţionale, minorităţile naţionale care reprezintă un sfert din populaţia globului să nu aibă o organizaţie reprezentativă în cadrul căreia să se unească.

Luate la un loc, toate minorităţile naţionale care trăiesc în ţările lumii reprezintă o majoritate covîrşitoare faţă de orice grup majoritar luat separat. Mîna dreaptă întinsă în semn de pace acestei majorităţi formate din minorităţile naţionale ale lumii ar putea fi internaţionala minorităţilor, aşa cum ne-o imaginăm noi.

Géza Szo´´cs

Cluj, 10 februarie 1985

Aderă şi semnează:

Dorin Tudoran (15 februarie 1985)

Károly Király (27 februarie 1985)

[…]

Endre Farkas-Wellmann: Iată, acesta ar fi primul şi poate cel mai important document, ideea unei organizaţii mondiale a minorităţilor. Tu ai conceput textul?

Géza Szo´´cs: Da, eu l-am conceput.

E. F.-W.: Prin urmare, datorită faptului că ai trimis acest text lui Dorin Tudoran şi lui Károly Király, care pe vremea aceea erau cunoscuţi drept opozanţi convinşi, s-a concretizat nu numai o acţiune organizată, un gest politic de mare profunzime, dar pe deasupra şi o demonstraţie româno-maghiară... Cum a fost posibil, cum s-a întîmplat?

G. SZ.: Nu am trimis textul, ci l-am dus. L-am dus personal. E o poveste destul de aventuroasă. Începînd cu faptul că la Cluj a trebuit mai întîi să scap de o veritabilă trupă de comando în al cărei vizor eram. M-a ajutat prietenul meu Ivan Chelu. Apoi a trebuit să ajung la Bucureşti, iar la Bucureşti, să ajung la Tudoran. Asta a fost şi mai complicat. Poeta Mari Adonyi a pus la cale o întîlnire cică întîmplătoare, la un colţ de stradă, cu poetul Mircea Dinescu. De la el am aflat unde locuieşte poetul Dorin Tudoran. Mircea mi-a spus că blocul cu pricina – nu mai reţin exact etajul, parcă şase – este complet înconjurat de securişti, că este „păzit“, nu pot intra persoane străine...

E. F.-W.: Ar fi bine să reamintim cititorilor de ce era „păzit“.

G. SZ.: Pe vremea aceea, pe la mijlocul anilor ’80, cunoscutul poet Dorin Tudoran avusese o atitudine critică faţă de regim. Scrisese deja eseul Frig sau frică – despre condiţia intelectualului român. Textul fusese difuzat aproape integral de Radio Europa Liberă, în emisiunea lui Virgil Ierunca, „Povestea vorbei“. Deşi era, cum se spune azi, un studiu de caz – în speţă comunismul românesc –, eseul demonta comunismul ca sistem în general. Fragmente din eseu fuseseră publicate în revista franceză L’Alternative, graţie eforturilor lui Mihnea Berindei şi ale lui Marie-France Ionesco. Manifestările critice ale lui Dorin au avut efectul unei bombe; şi în cazul lui s-a adeverit că numele persoanei care critica situaţia din România, faptul că persoana respectivă era cunoscută puteau fi salvatoare. Un alt poet bucureştean, inginerul Gheorghe Ursu, nu era cunoscut pe plan internaţional şi a fost eliminat de către Securitate. După 1990, s-a aflat că a fost torturat inimaginabil în închisoarea de pe Calea Rahovei. În ce-l priveşte pe Tudoran, mai întîi i s-a oferit, prin intermediul lui Gheorghe Pană, pe atunci primar general al Capitalei, secretarul organizaţiei PCR Bucureşti şi membru în CC al PCR, posibilitatea de a pleca definitiv din ţară. A refuzat, spunînd „să plece ei!“. A fost întrebat la cine se referă. Cine sînt ei? Cînd a rostit nume concrete, a fost rugat să nu mai scoată o vorbă... După ce s-au înteţit ameninţările la viaţa unora dintre membrii familiei sale şi după ce i s-a refuzat orice posibilitate de a-şi cîştiga existenţa, chiar ca simplu muncitor necalificat, abia atunci a hotărît să ceară plecarea definitivă din ţară. I s-a răspuns că era deja prea tîrziu. După un an de aşteptare, a intrat în greva foamei. A durat 40 de zile şi, la vremea aceea, a fost considerată una dintre cele mai lungi. A fost asaltat de ziarişti din Occident care veneau să-i ia interviuri, să stea de vorbă cu el, dar aceştia erau opriţi în casa scărilor, legitimaţi, controlaţi la sînge, duşi la poliţie sau trimişi de unde veniseră. Mircea Dinescu mi-a descris totul în detaliu, astfel am aflat că apartamentul în care locuia Dorin nu era păzit separat, de altfel nici n-ar fi încăput pe scările alea înguste care duceau la uşa lui. Verificările aveau loc la parter, la intrarea în bloc. Detaliul ăsta a fost punctul forte pe care mi-am construit planul de acţiune.

E. F.-W.: A funcţionat planul?

G. SZ.: Da. Am cumpărat din Piaţa Obor un buchet imens de flori – cred că era din aşa-numitele „flori de sare“, vopsite în culori stridente – cu care am intrat ţanţoş în casa scărilor. Lîngă scări stăteau gură-cască cinci-şase „băieţi cu ochi albaştri“, sau poate că erau doar trei-patru, nu i-am numărat, nici măcar nu m-am uitat la ei, ci am pornit foarte ferm spre un apartament de la primul etaj, spre o uşă care încă era în cîmpul lor vizual, şi am apăsat pe sonerie. M-am gîndit că, dacă securiştii vor vedea că sînt aşa-zis de-al casei, nu se vor mai ocupa de mine; aşa s-a şi întîmplat. Mi-a deschis o femeie între două vîrste, o ţaţă, cum se spune la Bucureşti, şi, înainte ca ea să apuce să rostească vreun cuvînt, eu am intrat în trombă cu florile, cu gura pînă la urechi şi cu un „sărut mînuşiţele“ spus în aşa fel încît să fie auzit şi în casa scărilor. I-am servit o poveste cum că-n urmă cu zece ani în apartamentul respectiv locuise o fată pe care o cheamă Cornelia, iar acum am venit s-o vizitez. După lungi explicaţii am ajuns la concluzia că poate fata locuise cu chirie într-un apartament de la o altă scară, dar nu-i exclus să fi locuit tot la scara asta, însă cu un etaj mai sus. Oricum, femeia m-a convins că la ea nu locuieşte nici o Cornelia.

E. F.-W.: Şi?

G. SZ.: I-am mulţumit pentru explicaţii, mi-am cerut scuze pentru deranj şi i-am oferit buchetul de flori pe care l-a şi acceptat cu obrajii îmbujoraţi. În final am rugat-o să mă însoţească la vecina de la etaj, în speranţa că aceasta îşi aminteşte de Cornelia. Am ieşit împreună pe uşă şi am urcat, poate nici n-ar fi fost nevoie de toată tevatura asta, pentru că băieţii de jos erau atenţi numai la ce se petrecea în jurul blocului şi la intrare. Fireşte, ne-a deschis şi vecina, peste cîteva minute le-am lăsat pe cele două femei să povestească şi am urcat urgent cîteva etaje fără să mă observe nimeni.

E. F.-W.: Şi ce s-a întîmplat la Tudoran?

G. SZ.: Ne-am împrietenit din prima secundă. Există situaţii în viaţă cînd omul îşi dă seama pe loc cine este celălalt şi ce anume doreşte. Dorin ştia destul de multe lucruri despre mine, m-a felicitat pentru revista samizdat Contrapuncte, respectiv pentru faptul că ungurii din Ardeal sînt în stare – el aşa vedea atunci lucrurile, că sîntem în stare – de o opoziţie organizată. I-am arătat textul în care propuneam înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Minorităţilor, text pe care l-a semnat fără să comenteze, să pună întrebări sau să propună modificări. Mai exact, a făcut doar două sugestii minore. Ele ţineau de exprimare, şi nu de conţinutul textului. Dorea ca textul să sune bine şi să fie coerent. Iar eu am acceptat pe loc cele două sugestii lingvistice.

E. F.-W.: Şi despre ce aţi mai vorbit?

G. SZ.: Am încercat să-l conving să înceteze cu greva foamei, să-i explic că-şi periclitează sănătatea, că avem nevoie de el viu, nu mort. Atunci era de cel puţin două săptămîni în greva foamei, dar e adevărat, ceva tot consuma, iar treaba asta m-a mai liniştit.

E. F.-W.: Ce mînca, totuşi?

G. SZ.: De mîncat nu mînca, ci bea. Timp de 40 de zile n-a consumat nimic decît apă. Mi-a povestit că-n cîteva rînduri a băut nişte suc de roşii, extrem de diluat. Conservantul folosit s-a dovedit de proastă calitate, aşa că a revenit la consumul exclusiv de apă. Arăta jalnic; oricum, el niciodată n-a fost gras, are o constituţie mai uscăţivă, dar atunci n-avea mai mult de 50 de kilograme. Înainte să plec, m-a rugat ceva care a fost îngrozitor de greu pentru mine.

E. F.-W.: I-ai îndeplinit rugămintea?

G. SZ.: Da, dar extrem de greu. Mi-a povestit cît de cumplit suferă soţia lui pentru fiecare înghiţitură de mîncare pe care ea, soţia, o înghite, asta pentru că simte că-l trădează, fiind convinsă că, dacă soţul ei nu mănîncă, şi ea ar trebui să facă la fel. Dar o aveau pe fiica lor, în faţa căreia părinţii nu puteau, totuşi, să apară ca două schelete...

E. F.-W.: Şi?

G. SZ.: Şi că zilnic el trebuie s-o lămurească pe soţia lui să mănînce, dar treaba nu-i deloc simplă... Aşa că el mă roagă foarte frumos să mă aşez cu ei la masă, iar ca soţia lui, Cora, să aibă poftă de mîncare, să fac bine şi să accept să cinăm împreună. Mi s-a făcut negru în faţa ochilor. Aveam în faţă un poet de mare valoare, un opozant curajos, un om integru, demn de dragoste şi de respect, care-şi impusese să nu mănînce nimic de săptămîni întregi, arzînd ca flacăra unei lumînări care tocmai se sfîrşeşte..., iar eu să cinez cu poftă în faţa lui în timp ce el stă şi priveşte... curat Mroz.ek... I-am spus că mi-e imposibil să-i îndeplinesc rugămintea, dar că mă aşez cu ei la masă pînă cînd soţia lui îşi consumă cina. Aşa s-a şi întîmplat, apoi, la un moment dat, Cora a împărţit ce avea în farfurie... ceva spaghete mai groase sau macaroane mai subţiri... şi jumătate a pus în farfuria mea... convingîndu-mă amîndoi să mănînc. În viaţa mea n-am înghiţit ceva cu mai mare greutate ca spaghetele sau macaroanele alea, ce or fi fost...

E. F.-W.: După cîte ştiu, la scurtă vreme Dorin Tudoran a putut pleca din ţară.

G. SZ.: Aşa este, după doi ani, în ’87, ne-am întîlnit în America. La început a dus-o greu, apoi a început să editeze revista Agora...

E. F.-W.: Ai fost unul dintre redactorii revistei...

G. SZ.: Membru în colegiul de redacţie. Într-unul dintre primele numere am şi publicat un text pe care-l rostisem la o conferinţă în State, un text în care filozofam despre viitorul apropiat, despre o eventuală ameninţare privind un conflict armat româno-maghiar. Apoi, peste un an, iar ne-am întîlnit în America şi l-am întrebat dacă ar participa la acţiunea pe care o plănuisem pentru 23 august 1990, în urma căreia trebuia să cadă regimul Ceauşescu.

E. F.-W.: Poftim?

G. SZ.: Ziua de 23 august era sărbătoarea naţională a statului român. Defilare, tot tacîmul, dar nu era numai defilarea „muncitorilor“ – cuvîntul ăsta pune-l, te rog, între ghilimele...

E. F.-W.: Dar de ce, nu erau muncitori, nu munceau?

G. SZ.: Ba da, dar nu defilau ca muncitori, erau nişte figuranţi care primeau ordin să facă asta, nişte marionete, o mulţime anonimă... Carevasăzică nu numai ei participau la defilare, ci şi trupele militare. Fireşte, în primul rînd armata. Dar din cine era formată armata? Din militari, din soldaţi care înainte cu cîteva luni de momentul respectiv, apoi cîteva luni după, îl blestemau cu năduf pe Ceauşescu şi situaţia în care adusese ţara. Buuun. În România, celor de la putere le era frică de arme mai ceva ca de foc. Tăinuirea armelor şi tot ce avea legătură cu armele era considerată o vină capitală. Iar eu m-am gîndit la următorul aspect: în capitală şi în oraşele mai mari ale ţării, cu ocazia zilei de 23 august vor defila zeci de mii de oameni nemulţumiţi, îmbrăcaţi în uniformă, purtînd ultima dată în viaţa lor arma în mînă. Ei, în cazul ăsta ar fi excelent dacă i-am speria puţin pe cei de la putere. Mi-am propus ca printr-un manifest, al cărui conţinut urma să fie imprimat pe foi volante şi difuzat la Radio Europa Liberă, să ne adresăm tinerilor înrolaţi în cursul anului 1989-1990 şi să-i îndemnăm ca în ziua de 23 august să întoarcă armele împotriva dictaturii. Acesta ar fi fost momentul cînd se răzvrăteşte regimentul mileniului, se răzvrăteşte împotriva dictaturii, întoarce arma împotriva tiraniei...

E. F.-W.: Militarii ar fi făcut asta?

G. SZ.: Nu ştiu. Dorin era de părere că, deşi nu s-ar fi ajuns, probabil, în mod nemijlocit la o cădere a regimului, puterea ar fi intrat în panică şi în marea-i zăpăceală ar fi comis greşeli care i-ar fi cauzat sfîrşitul. Or, dacă stau să mă gîndesc bine, într-adevăr asta s-a întîmplat în decembrie 1989, cu opt luni mai devreme decît plănuisem eu, cu ajutorul lui Dorin Tudoran, căderea dictaturii, chiar în luna în care îmi aniversam ziua de naştere... împlineam 37 de ani.

E. F.-W.: S-ar fi descoperit foarte repede că voi sînteţi autorii manifestului. Nemaivorbind că şi cei de la Europa Liberă erau suficient de precauţi cu difuzarea unui astfel de manifest...

G. SZ.: Desigur. Dar nu textul manifestului în sine ar fi trebuit difuzat, ci ar fi trebuit să se citească pe post – iar treaba asta ar fi fost obligaţi s-o facă – textul foilor volante împrăştiate prin Bucureşti. Fireşte, „întîmplător“ foile volante ar fi conţinut textul manifestului.

E. F.-W.: N-aţi fi scăpat teferi.

G. SZ.: Cine ştie...

[...]

Traducere de Anamaria Pop

Dedicaţia poetului Dorin Tudoran pe manuscrisul volumului său de versuri

De bună voie, autobiografia mea, manuscris dăruit poetului Géza Szöcs.

Manuscrisul a fost scos ilegal din ţară. Majoritatea poeziilor au fost difuzate de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca în emisiuni ale Europei Libere. La recomandarea şi cu sprijinul financiar al lui Ion Caraion, manuscrisul a fost tipărit de Victor Frunză la editura NORD, în 1986.

Un struţ nu la fel ca toţi ceilalţi: Géza Szo´´cs - Dorin TUDORAN

Laudatio citită cu ocazia premiilor USR; Géza Szo´´cs a primit Premiul pentru literatura minorităţilor acordat romanului Limpopo, apărut în limba maghiară la Budapesta

„În noiembrie 1943 aveam 8 ani şi eram deja evreu.“ Aşa începe filmul-confesiune Le Vieil Homme et L’Enfant/Bătrînul şi copilul semnat de Claude Berri. „Refuzam războiul“ – îşi continuă naratorul confesiunea – „şi voiam să fiu un copil ca toţi ceilalţi.“ N-a reuşit.

În 1985, cînd a sunat la uşa apartamentului meu din Bucureşti, Bd. Păcii, nr. 23, Géza Szo´´cs avea 33 de ani, refuza comunismul şi voia să fie un opozant ca toţi ceilalţi opozanţii de bună-credinţă. Spre ghinionul lui era deja ungur, aşa că nu a reuşit.

Există mereu un noiembrie în care nu ai cum să nu fii evreu şi un octombrie în care nu ai cum să nu fii ungur. În restul lunilor, ne străduim să răspundem întrebării persane „Cum poate cineva să fie român?“.

În acest început de iunie, continuăm să fim hărţuiţi chiar de întrebări mai complicate – Cum să fii român, fără să-i nefericeşti pe unguri? Cum să fii ungur, fără să-i sperii pe români? Cum să fii evreu, fără să-i iriţi pe români şi fără să-i scoţi din pepeni pe unguri? Cum să fii pepene – roşu sau galben, nu contează – şi să te laşi mîncat în linişte de oricine: fie el evreu, român sau ungur, ba chiar, simultan, de toţi aceşti tandrii comeseni imaginari?

Şi tot în acest început de iunie, Uniunea Scriitorilor din România îi acordă un premiu lui Géza Szo´´cs pentru Limpopo, roman apărut la Editura budapestană Magveto´´. Vreau să cred că măcar unii dintre membrii juriului au citit cartea, deci îşi dau seama ce fac, fiindcă, după mărturisirile lui Géza, „Limpopo este jurnalul unui struţ, ajuns la o fermă est-europeană, unde îşi caută identitatea, sufletul, patria şi, în primul rînd, libertatea, sperînd că va reuşi să reobţină, cu mult efort, capacitatea de a zbura“.

Dacă Alexander Zinoviev a făcut eforturi sisifice spre a explica occidentalilor că democraţia are în URSS exact aceleaşi şanse cîte au crocodilii să zboare, de peste două decenii Géza Szo´´cs e implicat pînă peste cap în efortul de a vedea struţii făcînd zboruri regulate, de agrement, între crucea de pe Caraiman şi coroana Sfîntului Ştefan, răsfrîntă de apele lacului Balaton.

Încăpăţînat cum este, consideră inacceptabil că, deşi proprietar al unor aripi impresionante, struţul nu poate zbura. Ce vrea Géza să dea uitării – dintr-un optimism nu tocmai contagios – este că nu ştim exact dacă struţii au zburat vreodată.

Mă leagă multe erori de Géza, cea mai gravă fiind aceea că am dat apă la moară ideii stupide că Omul se poate schimba, poate deveni mai tolerant şi poate lăsa în urma sa, dacă nu o lume mai bună decît cea pe care a moştenit-o, măcar nu una mai rea.

Dacă eu unul am obosit şi am renunţat la asemenea exerciţii în arta utopiei, sînt fericit să-l văd pe Géza continuînd să ţină ochii ţintiţi spre cer şi, agăţat de sfoara zmeului său colorat, şoptind „No, pîn’ la urmă am făcut eu struţul ăsta să zboare!“.

Îl îmbrăţişez pe Géza cu frăţie şi sper că Szo´´cs este îmbrăcat într-o paraşută, aşa că mă încumet să le urez celor doi struţopaţi „La mai sus!“.

Recomanda articolul prin: