OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nicolae Manolescu a finalizat, în sfîrşit, Istoria critică a literaturii române, probabil cea mai aşteptată lucrare de acest gen din ultimii 20 de ani. După opiniile multora, criticul şi istoricul literar trebuia să vină să facă ordine, să dea jos de pe soclu unele opere şi să aşeze în locul lor altele. Trebuia propus Noul Canon, unul care să dea satisfacţie unui segment important (şi frustrat) al lumii literare româneşti. Problema Istoriei critice... este că a fost prea mult aşteptată.

 

 

Începînd cu anul 1990, atunci cînd a apărut primul volum al lucrării, a luat naştere şi s-a dezvoltat un orizont de aşteptare complex şi foarte greu de egalat din punctul de vedere al tensiunii emoţionale implicate. Istoria critică a devenit, astfel, opera noastră de ficţiune. A luat asupra sa, în chip mesianic, toate angoasele şi complexele noastre de trăitori într-o cultură mică şi mult prea tînără. Mai important, a fost proiectată asupră-i însăşi ideea de succes, de izbîndă finală, după decenii întregi de orbecăire în mediocritate. Cultura română avea nevoie de o operă majoră pentru a-şi spori credibilitatea în proprii ochi. Şi o lucrare identică prin titlu cu cea aşteptată a apărut, pînă la urmă, la finele lui 2008.

Este Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, cea scrisă şi apărută între milenii, o oglindă, fie ea şi infidelă, a proiecţiilor noastre? Răspunsul nu e chiar foarte uşor de dat. Să discutăm această amplă lucrare pornind de la dezideratele ei teoretice, exprimate în capitolele însoţitoare (paratextuale) ale tomului de faţă.

 

 

Aşadar, „Istoria literaturii române la două mâini“ (introducerea) şi „Nostalgia esteticului“ (postfaţa), precum şi „Istoria unei istorii“ (epilogul) formează un corpus teoretic bine articulat, motivat şi convingător. Ideile exprimate nu surprind prin noutate (ele au surprins, poate, în 1990 sau 1996), dar dovedesc coerenţă şi consecvenţă în gîndirea literaturii şi a conceptului de istorie literară. Nicolae Manolescu pune accentul pe „spectacolul receptării“, pe care-l consideră cel puţin la fel de fascinant precum cel oferit de operele propriu-zise. Această schimbare de perspectivă se dovedeşte fecundă în măsura în care analiza unei anumite scrieri intră în comunicare cu polifonia punctului de vedere anterior exprimat: „Ce poate fi o istorie a literaturii, în care doi sau mai mulţi cititori calificaţi, din epoci diferite, refuză să se ignore, văzînd lanţul de opere nu doar în raportul unora cu altele, dar şi în raport cu aceia care le-au citit? O astfel de istorie nu poate fi, dincolo de civilitatea procedării, decît una scrisă la două mîini, care se desenează reciproc şi simultan, deşi aparţin unor vremuri diferite“. În primul segment teoretic se face un excurs în istoria genului şi se întreprinde o analiză a conceptului de istorie literară, prin raportare la unele dintre cele mai importante puncte de vedere exprimate atît în spaţiul autohton, cît şi în cel european. Nu este neglijată niciodată diferenţa specifică, prin care se individualizează o teorie în raport cu celelalte.

 

În „Nostalgia esteticului“ se discută natura multiplă a agresiunii la care a fost supusă istoria literară, agresiune ce a avut drept rezultat un dezinteres cvasiglobal şi pronunţat faţă de această disciplină. În spaţiul autohton şi în cel est-european, doctrina marxist-leninistă s-a făcut vinovată de siluirea faptelor literare şi de transformarea criticii din radiografie a operelor în ideologie, totul pe fundalul repudierii esteticului (rebotezat estetism) ca expresie a decadenţei culturii burgheze. Acestei cauze, de necontestat, Nicolae Manolescu îi mai adaugă o alta, ceva mai subtilă. Ea ţine de conjugarea a două fenomene distincte. Anistorismul teoretic al structuralismului, în mare vogă la noi în anii ’60-’70, a oferit criticilor „o imunitate practică“. Pe acest fundal s-a produs şi „americanizarea“ Europei, adoptarea necritică a unui model întemeiat în lipsa unui background cultural şi istoric: „Noua Americă fără trecut, în sens european, a devenit la rîndul ei exportatoare de standarde, şi unde dacă nu într-o Europă care beneficia de o istorie complet diferită, uimitor de repede devenită în deceniile finale ale secolului al XX-lea o clonă americană“.

 

 

În multe situaţii, istoricul literar se dovedeşte a fi tranşant, mai ales atunci cînd dă note proaste. Fără să procedăm la fel, să vedem ce reprezintă Istoria critică a literaturii române, dincolo de teorie. Autorul îşi ia o măsură de siguranţă ce nu trebuie totuşi acceptată din oficiu: „Nu am vrut să scriu o operă perfectă şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele“. Cel care a observat şi amendat „contradicţia lui Maiorescu“ se simte acum ocrotit de natura intelectuală imperfectă a înaintaşului său.

 

Aşadar, care sînt performanţele cărţii analizate? Produce ea o revizuire a tuturor valorilor literare româneşti? Reinventează Canonul? Izbuteşte măcar o relectură a operelor esenţiale? Demonstrează eficacitatea conceptului de istorie critică în practica demersului său? Răspunsul este parţial negativ. Istoricul literar nu se dovedeşte consecvent cu sine, în ceea ce priveşte metoda de lucru la care recurge. Există capitole bune, altele onorabile şi unele mediocre, care nu par concepute de autorul lor. Textele corespunzătoare celor două volume ale Istoriei critice, publicate anterior, sînt bine lucrate. Istoricul literar chiar întreprinde un examen critic „la două mîini“, urmărind concomitent fizionomia operelor de care se ocupă şi mai sus amintitul spectacol al receptării, între cei doi versanţi existînd o relaţie de intercomunicare şi de revelare reciprocă. Mai trebuie adăugat aici că s-au operat unele modificări şi adăugiri, absolut utile, s-a adus la zi bibliografia şi s-a lărgit corpusul de texte examinate. Dar ceea ce urmează e oarecum dezamăgitor, per ansamblu. Foarte multe pagini conţin aproximări critice de sorginte eseisto-foiletonistă, idei preexistente şi formulări exersate în cărţile anterioare. Ne întrebăm de ce a mai publicat, în 2001, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, dacă tot avea în vedere să-şi reia publicistica în corpusul Istoriei. Şi din Arca lui Noe (lucrare de referinţă în bibliografia romanului românesc) criticul şi istoricul literar a preluat pasaje ample. Dar nu mă grăbesc să condamn această practică, pentru că unele capitole din volumul amintit mai sus funcţionează destul de bine în ecuaţia generală a Istoriei critice. Alta e problema. Mă întreb: oare Nicolae Manolescu nu şi-a modificat în timp nici o concepţie, proclamîndu-şi încă de la început adevărul său ca fiind un adevăr etern? Cu alte cuvinte, gîndirea literaturii şi a metaliteraturii nu a evoluat în nici un fel? Se pare că nu. Sau doar secvenţial, insesizabil, în ciuda asimilării declarate a concepţiei bloomiene despre canon.

 

Autorul nu pare să fi deprins de la G. Călinescu un lucru esenţial, şi anume că o cronică de întîmpinare (ce presupune un anumit grad de efemeritate) trebuie redimensionată în concordanţă cu întregul, atunci cînd devine parte a unui proiect de genul celui la care ne referim. Nu poţi lua pur şi simplu o cronică de acum 30 de ani şi să o livrezi drept capitol sau subcapitol al unui astfel de studiu. De fapt, Manolescu pierde din vedere şi alte soluţii utilizate de modelul său, de care, iată, încearcă să se detaşeze, prin raportare critică, în plan teoretic şi practic. Acest lucru e dovedit şi de numărul mare de pagini (37) dedicate criticului. Călinescu „inventează“ o literatură, ordonează o materie amorfă, în vreme ce Manolescu încearcă o reinventare, o reaşezare a lucrurilor după alte principii, unele indicate în textele de escortă, altele subînţelese. Efortul de construcţie e impresionant. Păcat că ambiţia nu conduce către o întemeiere reală, riguros argumentată şi susţinută de analize pertinente. Asistăm, mai degrabă, la un joc intelectual superior, al unui autor inteligent, cultivat, dar neinteresat de soliditatea construcţiei în sine, privind totul de sus şi fără simţul narativităţii critice, în sens călinescian. Şi considerăm că acest simţ al narativităţii este necesar pentru obţinerea unei viziuni integratoare, bazate pe interdeterminări existente în mod obiectiv. Cînd cercetează ansamblul operelor unui scriitor, Manolescu îşi concentrează atenţia asupra unui anumit titlu, fără a urmări organicitatea acelei scrieri în contextul general al operei respective. De aici, rezultă numeroase verdicte eronate şi minimalizări neargumentate.

 

Un alt aspect al lucrării care naşte întrebări decurge din proporţionarea mult prea personală a capitolelor. Numărul de pagini sau de rînduri dedicate unui anumit autor e o judecată de valoare în sine, lucru ştiut. Din acest motiv, e surprinzător faptul că Manolescu acordă un spaţiu mai amplu unor scriitori (de regulă contemporani) în defavoarea altora, clasicizaţi. Al. Muşina e mai mare, astfel, decît Bacovia. A răsturna clasamente fără o acoperire argumentativă e greu de acceptat. Atunci cînd se doreşte detronarea, minimalizarea unui autor clasicizat, judecata de valoare potrivnică acestuia trebuie obligatoriu să decurgă dintr-o analiză foarte serioasă şi aplicată.

 

Un lucru ce părea, pînă la un moment dat, a fi de toată lauda sfîrşeşte şi el prin a dezamăgi. Un demers istoric, critic şi metacritic structurat pe „bătăliile canonice“ ar fi fost bine-venit. Dacă pînă la junimism formula nu putea fi aplicată din motive obiective, „prima bătălie canonică“ fiind în mod corect pusă în legătură cu activitatea lui Titu Maiorescu, după cea de „a doua bătălie canonică“, cea lovinesciană, lucrurile se schimbă. În fond, aproape toată istoria literaturii române este o istorie a bătăliilor canonice, pierdute sau cîştigate. Nu înţelegem de ce Manolescu nu a perseverat în această direcţie fecundă. Şi-a lăsat materia destructurată. Trebuie să mai remarcăm un fapt, anume că, după această „a doua bătălie canonică“, Nicolae Manolescu nici nu mai face o istorie critică, în sensul dezideratelor sale teoretice. Nu mai face concomitent critică şi metacritică, ci se ajută doar de unele opinii consacrate, fără însă a le analiza. Aşadar, nici vorbă de istorie la două mîini. Cu cît istoricul literar se apropie de prezent, cu atît vocea proprie e din ce în ce mai puternică şi mai singură în peisaj. Astfel, spre final nu se mai poate vorbi nici măcar despre o istorie a literaturii, ci doar despre nişte eseuri critice ordonate convenţional. Despre categoria „autorilor de dicţionar“ nu sînt multe de spus. Cu unele excepţii, aproape toţi cei incluşi în aceste liste pot lua locul celor prezentaţi în Istorie. Nu voi spune nimic în legătură cu receptarea scriitorilor contemporani. Majoritatea criticilor care s-au exprimat deja despre lucrarea de faţă şi-au centrat comentariile asupra modului în care este înţeles fenomenul literar actual.