OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In organizarea Universitatii de Arhitectura din Bucuresti, a Fundatiei „Giulio Magni“ si a WTC Bucuresti, s-a desfasurat la Bucuresti (14-15 februarie) manifestarea Rome-Bucharest: 2000 de ani de latinitate; rebuilding bridges – history, culture, trade and education. Au participat invitati marcanti ai vietii culturale, arhitecturale si politice romanesti si italiene; au fost revizitate temele centrale ale continuitatii latine comune, sustinute de incitante alocutiuni aplicate, dar si de un gest vizual decent, recapitulind vestigii arheologice care figureaza perenitatea latinitatii pe cele doua arii „de definitie“.

In cele ce urmeaza, dorim sa staruim, pret de citeva rinduri, pe calitatea prelegerilor zilei secunde a conferintei, dedicate arhitecturii si arheologiei. Inainte de aceasta insa, spre a contura si mai lamuritor cadrul intelectual al acestui dialog cultural, vom apela la autoritatea istoricului Adolf Armbruster, unul dintre studiosii de mare cuprindere care s-au aplecat asupra latinitatii noastre. In lucrarea sa de referinta, Romanitatea romanilor, istoria unei idei, acesta noteaza: „Ce intelegem prin ideea romanitatii romanilor? Aceasta este in primul rind ideea despre descendenta romana a romanilor din colonistii romani transplantati in Dacia Traiana: de aici decurge logic o serie de idei inrudite si adiacente, dar care fac parte din ansamblul categoriei istorice de romanitate a romanilor. Aceste idei complementare sint: ideea staruintei elementului roman in Dacia abandonata de Aurelian navalirilor barbare; ideea unitatii de neam a romanilor din intreg teritoriul locuit de ei; ideea latinitatii limbii romane; ideea esentei romane a unor obiceiuri si datini populare“. Ce anume pare sa lipseasca din acest cadru indicat, foarte probabil pentru ca, din ratiuni politice, savantul nu le-a putut rosti ori sustine la vremea inchiderii lucrarii (1977), ar fi doua elemente: pe de o parte, o anumita continuitate intru zidire a marcii imperiale a Romei, pe de alta, o consistenta crestina a mostenirii romane in fosta Dacie.

Sa le privim mai indeaproape, nu doar pentru ca ele au constituit miza prezentarilor din domeniile arheologiei si arhitecturii, dar si pentru ca tot ele sint „confirmarea in concret“ a ideilor-fundal enuntate.
Din punctul de vedere al mostenirii construite, nu neaparat o anume declaratie de autenticitate de vechime ar mai interesa astazi (faptul ca numeroasele „dave“ scot mereu la iveala vestigii arheologice ale trecerii romane prin aceste tinuturi, ca porturile marine sau castrele vor fi sustinut, cel putin pentru un timp, o civilizatie infloritoare sau ca ne atrage ideea unei Dacia Felix care ar fi profitat civilizational de pe urma romanitatii pragmatice), cit ideea acestei scufundari a lumii vechi scitice si dacice in matca romana. Si aceasta tocmai pentru ca botezul enuntat ar fi ramas, pentru totdeauna, o marca, o amprenta buna a unei lumi pe care am acceptat-o, in cele din urma, ca mod propriu de a fi. Marturiile ne silesc sa admitem ca Dacia de ieri/Romania de azi a fost si este limesul unei lumi care aici se inchide si care se deschide catre o alta, fundamental diferita.

Tropaeum Traiani de la Adamclissi, despre care „a facut vorbire“ Alexandru Barnea, monument de arhitectura pe care Sorin Vasilescu l-a numit „duplicatul actului de nastere al poporului roman“, nu spune altceva decit ca semnele imperiale ale unei civilizatii au existat aici si ca ele confirma un trecut asumat, un sens acceptat al acestei lumi – simpla impunere oarba aducindu-le, altminteri, distrugerea sau uitarea. Iata-le, insa, prea putin schimbate, dupa doua milenii.
Al doilea aspect, cel al mostenirii crestine, poate lesne constitui obiectul unei dezbateri in sine, atit de generos ar fi cimpul de cercetat – de la etimologia unor vocabule precum crux, cathedra sau basilica si pina la biserica de la Densus, trecind prin „Ego, Zenobius…“ si fara a uita bazilica de la Niculitel sau alte urme descoperite aiurea, toate marturisesc adevarul de necontestat al singurei „latinitati ortodoxe si ortodoxii latine din lume“ (profesorul Condurachi, citat de Razvan Theodorescu). Nu mai putin importanta ni se pare, in ordinea confirmarii unei descendente de civilizatie, observatia din Spiritualitate si pragmatism a IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, cum ca „istoria europeana a Romaniei a inceput in 29-28, odata cu cucerirea Scitiei de catre romani, si in 106“.

Lucrezia Ungaro, Livio Zerbini si Sorin Vasilescu au sustinut, in prelegerile tinute, nevoia integrarii urmelor trecutului in prezent, tocmai pentru ca istoricitatea legaturilor demonstrate sa depaseasca pragul teoreticului, al speculativului si sa devina element viu, prezent, actual in cultura celor doua „urbe“. S-a venit apoi decis catre actualitate prin prezentarea operei din Bucuresti a arhitectului roman Giulio Magni (autor, Sorin Vasilescu), care, a aratat conferentiarul, a constat nu doar in remarcabile lucrari de arhitectura (Hala Traian, Palatul Nuntiaturii Apostolice sau Scoala Mavrogheni, printre altele), dar si intr-o nu mai putin importanta activitate urbanistica a aceluiasi, stiut fiind ca pentru citiva ani Magni a fost arhitect-sef al Capitalei noastre. Punctul culminant al prelegerilor l-a constituit, catre final, incursiunea in patrimoniul arhitectural si cultural comun operata de catre Razvan Theodorescu, care a scos in evidenta „europenitatea“ mostenirii latine („Roma a lasat lumii doua lucruri – dreptul roman si basilica“), fara a omite, insa, nici realitatea arhitecturii si a urbanismului de nuanta fascista, adeseori prea putin cunoscuta si studiata tocmai din cauza unei etichete-cliseu care, din pacate, (ne) absolva de responsabilitate in aceeasi masura in care ne maculeaza de mediocritate.

Caci, din pacate si din fericire, opere de mare calitate indicate prin apelativul incriminant continua sa existe si in Bucuresti, si in Roma, ca si in intreaga Italie si, laolalta cu alte urme istorice, ele se cuvin nu demolate aprioric de ipocrite pudori, ci cunoscute si evaluate la justa lor valoare, daca si unde aceasta exista (in fond, cu tot imensul sau bagaj de ideologie antiumana, nici chiar arhitectura comunismului, in realitatea ei construita, nu poate fi negata de plano). Prelegerea lui Razvan Theodorescu a oferit intregii asistente informatii si aprecieri de exceptie, fie ca s-a referit la arhitectura bazilicii, care si-a purtat cu ea latinitatea oriunde s-a asezat, fie ca a vorbit despre filiatia italiana a arhitecturii Kremlinului, fie comparind coduri vizuale, fie revenind, asa cum am mentionat mai sus, la diseminarea arhitecturii fasciste in perioada interbelica. Concluzia sa, care s-ar fi cuvenit sa incununeze intreaga actiune culturala, a fost: „romanitatea noastra este destinul nostru“.
material realizat sub egida Centrului de Cercetari al UAUIM Bucuresti

Au conferentiat in cea de-a doua zi a evenimentului, sub genericul Masters of Architecture, Alexandru Barnea, Florin Machedon, Paola del Moro, Jan Sorensen, IPS Teodosie, Razvan Theodorescu, Lucrezia Ungaro, Mircea Ursache, Sorin Vasilescu, Livio Zerbini.