OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre lucrurile care m-au surprins in legatura cu reactia publica fata de Partidul Romania Mare – care, astazi, a ajuns ceea ce a ajuns – este ezitarea, ca sa nu spun teama, de a i se atribui in mod direct si deschis calificativul de fascist. Blocajul este, in mare masura, psihologic. In eventualitatea ca i-ai spune in fata ca este ceea ce este, adica un lider neofascist, Corneliu Vadim Tudor te-ar putea transforma in tinta a razbunarii sale. Delirul sau verbal produce, stim bine, o spaima viscerala, paralizanta. Nici un cititor/spectator/auditor cu mintea sanatoasa nu-si poate inchipui ca este posibil sa insiri cu aplomb si fermitate atitea nume si date „precise“ care n-au nici o legatura cu realitatea. La un asemenea halucinant bombardament creierul cedeaza si accepta ca straniul personaj stie foarte bine ceea ce spune, ca in spatele sau se afla o intreaga masinarie de colectat informatii, ca nu exista secret care sa-i scape si ca, la urma urmei, este posibil ca Vadim Tudor sa aiba chiar capacitati paranormale, asemenea securistilor din indragitele romane semnate de Pavel Corut, si doua creiere, asa cum, din cite mi s-a spus, considera poporul nord-coreean ca poseda nu mai putin indragitul sau lider, tovarasul Kim Ir Sen.

Dar exista un blocaj cel putin la fel de important care tine de simbolismul politic: a-l numi pe Vadim Tudor fascist, adica a-l plasa, dupa sistemul de referinta occidental, la extrema dreapta, pare derutant, dat fiind intregul sau trecut de lucrator in aparatul de propaganda literar-artistica al comunismului ceausist si dat fiind succesul pe care se presupune ca-l inregistreaza in rindul acelor „paturi dezavantajate ale societatii“ pe care opinia curenta tine sa le asocieze cu stinga. De aici, binecunoscuta retorica a „haosului“ din politica romaneasca, in care s-ar spune ca este imposibil sa mai deosebesti extrema stinga de extrema dreapta. De obicei PRM-ul insusi este amintit ca un exemplu de confuzie ideologica aiuritoare, neglijindu-se maruntul amanunt ca acest partid nu este doar o ilustrare a fenomenului, ci principala lui cauza. Formatiunea politica inventata de militantul neofascist ajuns in turul doi al alegerilor prezidentiale nu este marcata de efectul unui proces mult mai general de deruta ideologica – ea este chiar originea si motorul acesteia. Perceptia cristalizarilor ideologice care se produc in cimpul politic romanesc – conturarea, adica, a unei stingi si a unei drepte „clasice“ – este impiedicata tocmai de existenta acestei formatiuni care jongleaza cu motive de extrema stinga si extrema dreapta.

In opinia mea, lucrurile devin brusc mult mai limpezi daca scapam de iluzia ca PRM-ul ar reprezenta o forma de viata politica mutanta, care nu-si gaseste precedente in istorie si in care s-ar oglindi, ca-ntr-o oglinda de bilci, haosul ideologic general al politicii romanesti. Prin aceasta nu vreau sa spun ca partidul prezidentiabilului C.V. Tudor ar fi altceva decit un amestec inform de populism si rasism, ci doar sa sustin ca tocmai acest caracter hibrid il califica pentru conditia lamuritoare de miscare neofascista.
Reprezentantii intelectuali ai liberalismului clasic s-au aratat intotdeauna stupefiati de usurinta cu care fascismul era clasat drept miscare „de extrema dreapta“. Analizind, in anii a40, doctrinele extremismelor „de dreapta“, laureatul de mai tirziu al Premiului Nobel pentru economie Friedrich Hayek ajungea la concluzia ca acestea nu contineau nimic liberal. In esenta, politicile economice practicate de aceasta specie de miscare totalitara mersesera in directia desfiintarii pietei libere, instituisera controlul productiei, introdusesera planificarea nationala si chiar nationalizarile pe scara mare, aplicau masuri drastice de redistribuire a veniturilor. Intr-un cuvint, fascismul, inteles aici in sens larg, tipologic, presupunea interventia masiva a statului in economie si respingea „capitalismul“ in termeni cel putin la fel de duri ca aceia folositi de miscarile comuniste.

Pe de alta parte, nu exista nici o legatura, nici o continuitate intre doctrinele fasciste si ideile clasice ale liberalismului. Niciodata corifeii europeni ai „extremei drepte“ nu s-au revendicat de la ginditori liberali si nu au invocat doctrine liberale, sau daca au facut-o, a fost doar pentru a le batjocori si a le condamna. Impresia de continuitate a liberalismului cu fascismul, care plaseaza aceste miscari in sfera dreptei si il considera pe cel din urma drept radicalizarea extrema a celui dintii, este in buna masura un produs al stingii pro-sovietice interbelice. Intelectualii antitotalitari din Franta si din Germania anilor a30 au imbratisat si au popularizat teza comunista potrivit careia fascismul ar fi reprezentat o evolutie interioara inevitabila a capitalismului. Convinsi ca sistemul liberei concurente conduce automat la saracirea celor multi si la concentrarea puterii si beneficiilor economice in mina „celor putini“, marxistii epocii si-i imaginau pe „capitalisti“ producindu-l in eprubeta pe Adolf Hitler si partidul nazist pentru a le asigura, printr-un regim de mina forte si prin „exportarea“ contradictiilor sociale interne in exterior, sub forma razboaielor de agresiune, dominatia asupra proletariatului.
Cu toate acestea, analizele serioase de istorie economica demonstreaza ca sistemul pietei libere, combinat cu revolutia industriala, condusesera in fapt la o continua imbunatatire a nivelului de trai al clasei muncitoare. La aceste concluzii nu ajung doar reprezentantii autenticei traditii liberale (cum ar fi, de exemplu, Ludwig von Mises), ci si ginditorii social-democrati din scoala lui Eduard Bernstein, marxistul revizionist care, inca de la inceputul secolului, atrasese atentia asupra faptului ca profetia continuei adinciri a mizeriei proletariatului era contrazisa de realitate.

S-ar parea, asadar, ca mentinerea fascismului in „echipa“ dreptei politice, chiar daca in pozitia de „extrema“, implica perpetuarea cliseului ca acesta ar reprezenta ultima solutie sau ultima faza a unui „capitalism“ condamnat de istorie. La aceasta metafizica economica se adauga condamnarea morala a presupusei continuitati dintre ideea liberala a concurentei si tema fascista a nemiloasei „lupte pentru supravietuire“ dintre natiunile moderne intelese ca triburi din epoca de piatra. Ceea ce ar uni „dreapta“ cu „extrema dreapta“ ar fi, asadar, aplicarea in politica a selectiei naturale, a „supravietuirii celor mai apti“. De unde si usurinta cu care tinerii occidentali din anii a60 puneau semnul egalitatii intre victimele industriei de exterminare a Germaniei naziste si saracii despre care presupuneau ca mor de foame pe strada in Statele Unite. Este oarecum ciudat, in opinia mea, ca, in timp ce punerea pe acelasi plan a Holocaustului cu Gulagul a trezit proteste foarte vii, nimeni nu se scandaliza de identificarea aberatiilor si monstruozitatilor hitleriste cu capitalismul liberal, practicata pe larg in anii a60 si a70. In opinia mea, aceasta practica, de care stinga radicala nu s-a dezbarat nici astazi (a se vedea, de exemplu, declaratiile actualului primar al Londrei, care compara, cu seninatatea tuturor demagogilor de profesie, victimele „capitalismului global“ cu acelea ale „extremei drepte“ din anii a40), reprezinta o forma foarte clara si foarte periculoasa de banalizare (si, prin implicatiile pe termen lung, de bagatelizare) a crimei monstroase infaptuite de nazisti (si de toti complicii si acolitii lor europeni, inclusiv de legionarii romani) impotriva poporului evreu.

Toate cele de mai sus vor sa spuna ca aparentul haos dintre stinga si dreapta din politica romaneasca nu este un fenomen fara precedent. Nimic din ceea ce se intimpla la noi nu este nou. Doar memoria sau stiinta noastra sunt exagerat de scurte. Acest haos il reproduce destul de fidel pe cel pe care-l putem intilni in Europa Occidentala in perioada interbelica. In aceasta epoca impartirea clasica in „stinga“ si „dreapta“ fusesera aruncata in aer de aparitia fascismului – un amestec de colectivism marxist in descompunere si de nationalism agresiv si amobilizator’. Este un fapt istoric incontestabil ca una dintre sursele curentelor de gindire proto-fasciste din Italia, Franta si Spania inceputului de secol nu este nimic altceva decit revizionismul marxist. Deruta in fata esecului profetiilor autorului Capitalului a generat o efervescenta cautare de noi halucinogene intelectuale, fara ca cele vechi sa fie complet abandonate. Astfel incit, chiar daca mintile infierbintate au inceput sa se imbete de aenergii nationale’, de chemarea aventurii, a trairii colective, de pe ele nu s-au sters niciodata amprentele marxiste: condamnarea acapitalismului’, dispretul pentru piata libera si economia monetara, o atitudine confuza fata de proprietate, calificarea statului de drept ca „burghez“, tendinta continua de a sterge distinctia dintre puterea publica, sfera publica si domeniul privat.

Iata de ce nu trebuie sa ne surprinda ca numerosi lideri importanti ai fascismului european veneau dinspre stinga si uneori dinspre stinga marxista: Oswald Mosley, liderul fascistilor britanici, fusese initial laburist, Leon Degrelle, inspirator al fascismului belgian, se dedicase initial catolicismul sindicalist si populist, Jacques Doriot si Marcel Dat, lideri ai miscarii fasciste din Franta, in perioada Ocupatiei, proveneau, primul, din rindurile partidului comunist, al doilea, din rindurile socialistilor. Mussolini insusi se formase intelectual, dupa cum se stie, inauntrul stingii marxiste. La noi, Zelea-Codreanu se impregnase si el cu ideile „anticapitaliste“ ale social-democratiei si poporanismului iesene, peste care aplica gros un strat de antisemitism. Pe de alta parte, un scriitor 100 % fascist ca tinarul Emil Cioran putea sa se entuziasmeze nestingherit de performantele revolutiei bolsevice in materie de colectivism eroic.
Fascismul se naste, asadar, din combinarea, in pripa, a ramasitelor nationalismului romantic cu un marxism debusolat. El este in buna masura o ideologie infiripata pe fuga, mai mult din indemnuri sforaitoare la mobilizare generala pentru mari „salturi inainte“. Nu putem, insa, gasi o mai buna confirmare a principiului conform caruia nimic nu este mai durabil decit ceea ce se face in pripa: aceeasi cosmelie ideologica, aceeasi facatura confuza, aceeasi incropeala ridicola, reapare, neschimbata, in discursul fascistilor nostri de astazi, reprezentati de Corneliu Vadim Tudor, candidat la presedintia Romaniei.

Un proverb britanic spune ca este bine sa numim intotdeauna o sapa „sapa“. De ce nu am aplica si noi reteta, numindu-ne fascistii „fascisti“? De ce ne-am lasa prinsi in plasa fascinatiei fata de „ineditul“ fenomenului Vadim Tudor si n-am sublinia mai degraba ca, departe de a exprima o convingere personala, siguranta cu care acesta isi tine discursurile vine din faptul ca gindirea lui aluneca pe o pista batuta si razbatuta in secolul nostru, despre care oricine si-a facut temele in clasa a VIII-a a aflat ca duce la suferinta si mizerie? Departe de a fi originala, vedeta de astazi a nationalismului de gang, a antisemitismului si antimaghiarismului, a izolationismului, a chemarilor la mobilizare nu este decit produsul de duzina ale unei confuzii mentale ce supravietuieste de apropae 100 de ani. Discursul lui nu are nimic „tineresc“ si „energic“, ci este, de fapt, relicva unui trecut rusinos si steril.

Fascismul nu trebuie scos in afara legii doar in baza argumentului de oportunitate ca reprezinta un pericol imediat pentru stabilitatea tarii si pentru procesul de integrare europeana. Fascismul trebuie scos in afara legii pentru ca neaga bazele constitutionale ale democratiei. Democratia nu este doar o regula pe care trebuie sa o respecti, (adica sa o incalci in asa fel incit faptul sa nu fie usor de dovedit), fiindca, pentru moment, nu ai incotro. Democratia inseamna un numar de valori si convingeri care nu pot sta alaturi de colectivismul ignar si fanatismele paramilitare. Fascistii trebuie nu numai interzisi, ci si adusi in fata justitiei, fiindca in Romania exista legi care pedepsesc instigarea la ura interetnica si la violenta in general. Faptul ca, din circa 60% dintre cetatenii romani cu drept de vot, 20% se pronunta pentru un partid neo-fascist si 28% ar vrea sa-l vada pe liderul neo-fascist Corneliu Vadim Tudor presedintele Romaniei ne indica pur si simplu procentul celor care refuza Constitutia Romaniei. Dar, oare, poate fi Constitutia scoasa din functiune fiindca un procent, fie el de 20-30%, dintre cetateni nu au de gind s-o ia in serios?

In concluzie, tin sa informez pe aceasta cale ca exista o actiune juridica a asociatiei Avocatii pentru Apararea Drepturilor Omului (APADO) care cere scoaterea in afara legii a Partidului Romania Mare, in calitatea sa de partid cu o ideologie in mod evident fascista. In acest moment, indiferent de rezultatele scrutinului din 10 decembrie, devine responsabilitatea intregii scoietati civile din Romania ca aceasta actiune (respinsa de Curtea de Apel Bucuresti, printr-o argumentatie care evita cu abilitate sa se pronunte asupra fondului chestiunii si in urma unei pledoarii sustinute de nimeni altul decit dl Antonie Iorgovan, „parintele Constitutiei“) sa fie adusa in fata Curtii Europene! Ideea, vehiculata cu deplina iresponsabilitate de aproape toti liderii politici, cum ca votul popular este suveran si trebuie respectat cu sfintenie, face abstractie, se pare, de faptul ca exista totusi o lege fundamentala in functiune care interzice miscarile fasciste si care nu prevede in nici un fel ca acestea pot fi autorizate in cazul in care un anumit procent de alegatori se pronunta in favoarea lor.
Daca dorim cu totii o reforma autentica a justitiei, aceasta nu poate ocoli momentul cind valorile pe care se intemeiaza Constitutia noastra republicana si democratica vor fi luate in serios, vor fi asumate moral, cu toata demnitatea si gravitatea si cu orice risc, de cetatenii Romaniei in general si de cei ce servesc justitia, in special.