OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Homo ridens şi finalitatea comică

Numai o analiză atentă a categoriilor necesare distincţiilor la nivelul retoricii se poate dovedi interesantă, dacă luăm în considerare perspective cum ar fi cele ale „atitudinii agentului în calitate de subiect“, „atitudinea faţă de ceilalţi“, „auditorul ideal vizat“ etc., care îi conferă umorului o puternică amprentă auctorială centrată pe importanţa „eului“ şi a caracterului „indulgent“ al textului umoristic. Pentru ilustrarea acestor perspective teoretice, Jean-Marc Moura schiţează un portret istoric al lui homo ridens de la Platon, pentru care rîsul nu este decît o grimasă nedemnă pentru oamenii responsabili, nobili şi liberi, trebuind abandonat bufonilor, nebunilor şi sclavilor, la reprezentările medievale care reprimau rîsul, considerîndu-l diabolic, la cel binefăcător al lui Rabelais şi Montaigne şi pînă la terapiile contemporane ale „rîsului exaltant şi regenerant“. Unul dintre capitolele de care ne interesăm aici este cel care tratează nu numai despre tipul textual localizat la un nivel precis al discursului literar (narativ, descriptiv, argumentativ şi poetic), dar şi asupra posturii enunţului în instituirea rizibilului în raportul lui cu procesul comunicării (partener, mediaţie, intenţionalitate). Cum opoziţia comic-serios nu este operantă în cazul analizei de faţă – comicul putînd fi şi foarte serios atunci cînd se transformă în satiră socială, de pildă –, autorul optează pentru o altă structură, cea a tipologiilor textuale enunţate mai sus, postulînd că, deşi amuză pe toată lumea, o comedie nu o face în aceeaşi manieră pentru toate categoriile de public. Astfel, în Mizantropul de Molière, umorul este produs, pe de o parte, prin confruntarea dintre Alceste, Oronte, Célimène şi codurile mondene încarnate de celelalte personaje şi, pe de alta, prin spectacolul ridicolului colectiv al personajelor în raport cu modelul social al epocii. Întîlnim aici cele două forme ale co-micului, prezente încă de la originile antice ale comediei, cea numită vis comica şi detectabilă în comedia bufă şi cea de speculum vitae, de oglindă a lumii, identificabilă mai cu seamă în satiră. „Putem rîde, continuă autorul, în trei maniere diferite şi nonexclusive, în faţa spectacolului sau a lecturii Mizantropului: conform mecanicii unei pure energii comice, a criticii lumii ipocrite şi superficiale (satira), în fine, a unei ilarităţi ce-i acoperă în acelaşi timp pe ceilalţi, dar şi pe noi înşine, în care rizibilul nu mai este aşezat la distanţă, ci se confundă parţial cu cel care rîde, lucru pe care-l putem numi «umor»“. Păstrînd distanţa dintre postura enunţiativă a textului şi raportul lui cu finalitatea comică, Moura insistă asupra interacţiunii celor trei instanţe care construiesc textul comic şi anume autorul moral sau ethosul, lectorul şi obiectul rizibilului. Din conjugarea acestor categorii, se poate spune că rezultă cele trei tipuri de structuri naratologice şi semiotice ale comicului, satirei şi umorului. Astfel, în primele două, autorul moral ia distanţă faţă de rizibil pentru a-şi rîde de acesta sau a-l judeca. În cazul comicului, ethosul şi destinatarul îşi marchează distanţa faţă de rizibil pentru a se amuza, „după un demers ludic orientat către deriziune“, rizibilul constînd în „orice deviere în raport cu o normă (implicită sau nu), orice anomalie“. Dimpotrivă, în satiră, ethosul şi destinatarul se separă de rizibil, propunînd o normă, judecîndu-l, condamnîndu-l „conform unui demers corector orientat către triumf“. Astfel, devine rizibilă orice anomalie care conduce către o deviere de la o normă generală, de la o valoare. În cazul umorului, în schimb, ethosul şi destinatarul nu se separă de rizibil, ci coexistă într-o „mişcare de generalizare“, în care atît norma, cît şi devierea de la ea sau chiar absenţa acesteia sînt admise. Pe cînd comicul şi satira se construiesc pe dualitatea celui care rîde fiind rizibil erijată în spectacol, umorul marchează coexistenţa între cel care rîde şi rizibil, aşa cum o defineşte Carlyle, într-o excelentă formulă: „Spiritul rîde de lucruri, umorul rîde cu ele“.

Dispozitive textuale ale comicului

Vorbind despre ceea ce el numeşte récit comique, autorul reia dihotomia instaurată de critică, privitoare la dispozitivele textuale de construire a acestui discurs literar, vorbind de text exploziv şi de text imploziv. Specific construcţiilor de tipul „bancurilor“, dar nu numai, dacă ar fi să ne gîndim doar la genurile romanului poliţist, al scheciurilor etc., textele explozive sînt construite în baza unei reţele de semnificaţii, de izotopii, care, în loc să ajungă la o construcţie coerentă, păstrează această tensiune pînă la un deznodămînt cu totul diferit de cel aşteptat, ca o cădere în vid (chute, ending) survenită după acumularea unei tensiuni psihice acumulate de-a lungul desfăşurării lineare a textului, de unde şi numele său de „exploziv“. Din punctul de vedere al naratologiei, funcţionarea acestui tip de text nu-şi propune rezolvarea conflictului narativ, ci îl deplasează acolo unde nimeni nu-l aşteaptă, făcînd din narator un adevărat prestidigitator. Textul imploziv posedă, în ce-l priveşte, un sfîrşit, fără a ajunge însă la o limpezime egală cu conţinutul său narativ. Aici, comicul se naşte din perplexitatea unui spectacol „deviat în mod lejer, ca un mecanism căruia i-au fost rătăcite cheile“. Destructurarea lui merge pînă la pierderea coerenţei cronologice, făcînd din el o victimă a digresiunii, a trecerii de la coq à l’âne, a variaţiilor de stil sau, cum va scrie Flaubert, într-o structură deceptivă total opusă ideii sale despre arta romanului. Exemplele sînt luate din Voyage autour de ma chambre de Xavier de Maistre sau din Sous les tilleuls de Alphonse Karr: „În acest gen de cărţi, naraţiunea trebuie întreruptă pentru a ne permite să vorbim despre cîinele nostru, despre papuci sau amantă. Un astfel de sans-gêne i-a fermecat la început, părîndu-le apoi stupid, căci autorul îşi şterge opera pentru a-şi etala propria persoană“ (Flaubert, Bouvard et Pécuchet). Spre deosebire, deci, de textul exploziv al cărui scop era dinamitarea reţelelor de semnificaţii, textul imploziv îmbracă aspectul iraţional şi delirant al nonsensului, al enunţurilor enigmatice.

Comicul şi dispoziţiile umoristice

Din acest punct de vedere şi beneficiind de un suport bibliografic pe cît de abundent, pe atît de divers, studiul lui Jean-Marc Moura este un elogiu al umorului ca „expresie poetică a coexistenţei“ la toate nivelele discursului şi ale reţelelor de semnificaţii ale operei literare. El reprezintă însă, înainte de toate, o excelentă ocazie pentru cititorii pasionaţi de teoria literaturii, a unei lecturi dense, conceptuale şi, în acelaşi timp, scrise cu un nebănuit simţ al frazării secret poetice, ca, de exemplu, în portretul pe care-l face umoristului şi pe care vi-l propunem în chip de concluzie: „Umoristul nu este un Iluminat, el nu atinge nici o pace infinită, nici un ţărm unde se sfîrşesc bătrîneţea şi moartea. Surîsul său este acela al consimţirii ambivalenţei oricărui lucru, oricărei speranţe, oricărei eliberări şi, dacă el se apropie de scepticismul radical, el nu ignoră nicidecum alegreţea, iubirea realului, indiferent la orice obiect particular, dar ataşat la un obiect propriu care le înglobează pe toate celelalte, la faptul ontologic, la faptul că realul este şi că ceva există în loc de nimic“.