OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lucian Raicu
Calea de acces
Editura Polirom, Colectia „Collegium Litere“,
2004, 288 p.

„Ce este un autor?“ – se intreba, intr-o conferinta sustinuta in 1969, Michel Foucault. Raspunsul se leaga, in sistemul de gindire al filozofului francez, de practicile discursive, de ideea de diferenta si de… intoarcerea la subiect. O interventie, la aceeasi conferinta, a lui J. Ullmo este insa mai aproape de perspectiva critica a lui Lucian Raicu, chiar daca pare, la o prima lectura, un truism: „Cred ca nu exista autor decit atunci cind exista interioritate“ (traducere de Ciprian Mihali si Bogdan Ghiu, Editura Idea &Design, 2004).

- Demersul criticului porneste de la ideea de Autor
Am pornit de la aceasta intrebare intrucit demersul criticului literar, atit de cunoscut cindva din paginile Romaniei literare ori de la Europa Libera, stabilit din 1986 la Paris si poate de aceea mai putin prezent in anii din urma in disputele culturale din tara – demersul sau este, prin urmare, unul care porneste de la ideea de Autor (scrie chiar asa, Autor, cu majuscula, ori de cite ori se iveste ocazia sau accentueaza o perspectiva ori o concluzie). Urmeaza o lectura „dinauntrul“ fenomenului, tocmai din dorinta de a descoperi interioritatea, de a redefini spatiul Autorului ca subiect construit din practici discursive diferite. Si alternative, am putea spune, pentru ca Lucian Raicu redescopera mari autori nu doar prin prisma Operei literare, ci si prin intoarcerea la jurnalele creatorilor respectivi, de unde reflecta inapoi spre opera ideea desprinsa, contextul existential sau social, perspectiva critica.
Dar ce autori prefera, in cartea sa, Lucian Raicu?

Volumul se deschide cu un capitol intitulat Invingatorul si este, surprinzator pentru cititorul prizonier, de-acum, al locurilor comune, despre „timidul, timoratul, neajutoratul Bacovia“, autorul care „nu prea este de recunoscut, sub forma aceasta, in poezia sa: infinit cutezatoare, nebuneste de curajoasa, de sfidatoare, de dispretuitoare fata de tot ce stim si ce ne imaginam ca este poezia. Dar mai stim noi ce este ea citindu-l pe Bacovia?“. Printre observatiile insolite despre Bacovia se afla si cea referitoare la modalitatea in care se faureste poezia acestuia, paradoxala in insusi efectul ei asupra cititorului atent: „Exista o stingacie bacoviana, o sincera incapacitate, un refuz al articularii depline. Intuitia geniala de a aseza o strofa «slaba» linga doua versuri «bune», o platitudine «jalnica» linga o formulare de efigie. Fata de alti mari poeti, Bacovia face figura de diletant, de amator lipsit de perfect mestesug; insa, in realitate, el stie mai bine decit ei cum se face, nu numai cum se simte poezia. «Il est l’amateur dérisoire au milieu des professi-onnels» (Claudel despre Verlaine).

Amatorismul sau este forma, uneori suprema, a profesionalitatii literare“. Asadar, un Bacovia simultan profesionist si amator intr-ale poeziei, geniu si fara prea mare talent, situat prin insasi vointa sa „la marginea viltorii umane“, un poet care a ales si a reusit sa mentina pina la capat o cale: aceea de a trai, „in privinta celor esentiale, de unul singur“. Superbie, nu doar umilinta, curaj, nu doar timiditate, incredere, nu doar dezgust si plictis fata de viata. Eul empiric si eul poetic – ca sa reluam doua formule celebre – nu mai sint doua entitati distincte, ci corespund la nivelul de profunzime, au fiecare fata si revers pe care par sa si le schimbe din cind in cind, intr-o fireasca reasezare a mastilor aceluiasi subiect.

Cu aceeasi adinca intelegere si iubire se apropie Lucian Raicu de o alta personalitate de marca a literaturii romane, si anume Eugen Lovinescu. Cum, pentru a relua un titlu al autorului nostru, critica este „o forma de viata“, „constructia de sine“ a lui Lovinescu reprezinta un model cultural si in acelasi timp un destin individual. Generozitatea, disponibilitatea si bucuria cu care exclama, atunci cind descoperea un scriitor, „are Talent!“ stau linga amaraciuni, linga regretul ca T. Vianu, care promitea sa fie un mare critic, a abandonat scrisul pentru o cariera universitara, dar si linga satisfactia enorma, fericirea, cum o numeste el insusi, ca il stie pe dl Rebreanu la masa sa de lucru, unde scrie un nou roman.

Un moment aparte este cel al primirii unei scrisori, in timpul din urma, al bolii, de la marele sau contemporan, cu care nu avusese prea dese intrevederi: T. Arghezi („m-am pomenit ca trebuie sa-ti zic «Iubite» fara sa ma gindesc…“). Bucuria criticului de la Sburatorul este imensa, iar comentariul lui Lucian Raicu este unul mai mult decit pertinent: „Acest gind, de a se simti solidar si aparat, de toate cite sint si pot veni, prin scrisul Celuilalt este un gind eminamente lovinescian“. Portretul pe care il schiteaza lui Lovinescu cuprinde tocmai dubla structura interioara, paradoxala, a criticului: „in filozofia «zadarniciei» spre care natural (temperamental) inclina si sentimentul de plenitudine a fiintei, pe care si-l provoca, nu fara intentia «mintuirii» personale, scriind literatura, practicind arta criticii, E. Lovinescu si-a construit un spatiu la libertatii…“.

Jocul si sfidarea reconstituie, pornind de la romanele lui Thomas Mann si de la contextul lecturii acestora – Muntele vrajit – in spatiul exotic la Indiei, o poetica, o etica si o hermeneutica a autorului german. Intre masura si lipsa de masura, creditind lumea pentru ca individul sa aiba sentimentul valorii sale, urmarind relatia intima dintre adevar si frumusete, dar mai ales „infatisarea corporala a Operei, a Textului“ – toate acestea fac semnele de recunoastere care trimit la „ideea de Opera“ si la „ideea de Autor“. Le corespunde, in spusele personajului din Iosif si fratii lui, si in subtextul scriitorului, un alt adevar, pe care Lucian Raicu il numeste in felul urmator: „Literatul desavirsit lupta toata viata sa cu ceea ce resimte a fi, tocmai el (dar e normal!) raul literaturii, riscul mortal al literaturii, primejdia mortificarii sufletului“.

In final, criticul de la Paris scrie un tulburator eseu despre Tolstoi batrin, despre fericire, despre moarte, despre literatura, citind mult din jurnalul marelui Autor.
Caci ne intoarcem, asadar, dupa barthesiana „moarte a autorului“, din nou la Autor, la un… subiect care se reconstituie, de cele mai multe ori, din practici literare alternative. Si care, de fapt, ne-a determinat, poate dintotdeauna, lectura febrila, curioasa, simpatetica, a textelor.