OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mariana Codrut
Ultima patrie
Editura Paralela 45, Colectia „Biblioteca romaneasca“,
Pitesti, 2007, 56 p.

Luat repede, orice student din anii terminali de la Filologie ar insira trasaturile „optzecismului“ (transformandu-l deja in ism, ii conferim fenomenului coordonate de curent si il obligam sa functioneze ca atare): intertextualitate, ironie, parodie, textualism, tehnica, multa tehnica, cerebralitate, poezia cotidianului, biografism s.a.m.d. Cam aceasta ar fi lista-cliseu; in practica, ea se dovedeste a fi inoperabila. La inceputul deceniului al noualea, vocile poetilor nu se decantasera, astfel incit s-a creat impresia ca toti interpreteaza, cu variatii timide, aceeasi partitura deprinsa la cenaclu.

Debutul unora in volume colective a dat apa la moara acestei ipoteze. Unii dintre pe atunci junii poeti nu au avut resurse sa nuanteze discursul tesut mimetic la debut si au ramas tributari unei maniere consumate, a carei sursa de inedit a secat de ceva vreme. Observand pericolul, Cartarescu, de pilda, a renuntat, onest, la poezie. Altii au persistat si si-au pierdut cititorii, contribuind si la platitudinile exegetice care s-au abatut asupra intregii „generatii“.
Problema este insa alta: ca, din comoditate, operam si astazi cu imaginea datata a fenomenului, care s-a alcatuit din mers, pripit si inainte ca lucrurile sa se decanteze. Ca raminem tributari unor brave inertii, pe care nu le mai supunem unei lucide examinari critice. Ei bine, nu toti optzecistii sint ludici, ironici, parodici, si mai ales lunedistii; exista insa replici destul de viguroase, care merita sa readuca in discutie conceptul de „optzecism“. Sa ii amintesc pe Nichita Danilov, Ion Muresan, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitrascu si Mariana Codrut. Dupa cum se observa, poate cu exceptia primului, acestia sint nu foarte insistenti sau macar nu foarte norocosi. in orice caz, cea mai rezistenta si cea mai productiva factiune a optzecistilor aceasta s-ar putea sa fie.

O noua specie: optzecistul discret
Daca lui Nichita Danilov i-a aparut anul acesta un volum inedit de poeme (Centura de castitate), daca Ion Muresan tot amina aparitia celei de-a treia carti de poezie, daca regretatului autor al Mesagerului i s-a reeditat o antologie generoasa la Paralela 45, iata ca si Mariana Codrut iese in fata cu o noua placheta, intitulata Ultima patrie si editata tot la Paralela 45. Este al saselea volum de poezie, ceea ce nu e foarte mult, dar nici putin, pentru un autor care respecta o anumita exigenta fata de ritmul sau interior. Ar trebui sa fie suficient pentru a rediscuta locul sau in poezia contemporana. Discretia pare a fi, de altfel, una dintre calitatile autoarei si ale operei sale. O calitate, trebuie sa adaug, care nu slujeste intotdeauna soarta cartilor sale, pentru ca la noi, daca nu te pricepi sa dai din coate, sa curtezi criticii influenti, sa faci parte din vreo grupare, sa te afiliezi unei redactii sau macar sa ai gustul suetelor literare, risti sa ramii cumva marginal, caci rar se va gasi vreun exeget care sa se oboseasca sa te impuna doar din respect pentru valoarea autentica a scrisului tau. Mai mult decit atit, scriitoarea nu si-a alcatuit pina acum nici macar o antologie, in vreme ce alti confrati au bifat mai multe astfel de culegeri decit volume inedite.
Ce mai, Mariana Codrut inaugureaza o specie aparte: aceea a optzecistului discret. De altfel, multi dintre cei care au scris despre cartile ei, de la Valeriu Cristea, la Gheorghe Grigurcu sau Mihai Ursachi, au punctat aceasta inaderenta a sa la poetica de grup.

Stampe din ghetoul galben
Primele poeme ale acestui volum par a aduce in prim-plan un spasm al sensibilitatii in fata agresiunii unei realitati sociale vulgare, dar nelipsita totusi de oaze de delicatete. Tudorel Urian a vorbit, in singura cronica serioasa a volumului de pina in acest moment, publicata in Romania literara, despre o anumita „tentatie a socialului – mai ales in varianta antisociala –, a omului pe cale sa-si piarda propria identitate intr-un peisaj citadin agresiv, absurd, imprevizibil, grobian, vulgar“, specifica poeziei ultimelor promotii, nouazecista si douamiista. Nu cred totusi ca ar exista neaparat un fel de rejectare a cotidianului prin intermediul poeziei, care nu devine neaparat spatiul idilic in care autoarea isi oblojeste amintita sensibilitate lezata. Identitatea nu este nici ea in pericol de disolutie, intrucit ea este viguros cultivata prin inventarierea poetica a unei crize a constiintei care se resimte in urma apropierii de moarte.
De fapt, textele deruleaza sub ochii nostri consecvente „peisaje interioare“, dupa cum indica titlul unui poem. Descriptivul, epicul nu sint decit artificii care sustin o confesiune convulsionata, speriata de spectre mult mai amenintatoare decit brutalitatea realitatii sociale; singuratatea, moartea – acestea sint marile angoase.

De aceea totul este resimtit ca un spatiu claustrant, in care semenii devin victime intr-o drama comuna, de origine parca diferita de conditionarea sociala. Un dens poem intitulat sonatina da in vileag, subtil, in tuse estompate, de stampa japoneza parca, aceasta conditie asumata cu demnitate retorica si nu numai: „cu genunchii la gura stam in gaoacele din ghetoul galben:/ fetele lautarului cu tita obraznicuta si Iocasta cea transparenta/ cu un soare mic si lichid licarindu-i printre picioare,/ ori Guta, paznicul flausat, cu fesul pe o ureche.// ca niste oua de matca in stup stam noi: eu cu iluzia/ drept animal de casa, pustiul cu maneaua la maxim de-ndata/ ce soarele prinde puteri, babuta pitita-n muslin dupa gratii/ ori falstaful improscindu-ne cu sforaituri/ din gitul pravalit pe esafodul pernelor…/ ca niste coconi izbucnind si-odata in fluturi direct/ pe tarimul ghionoaiei stam noi in gaoacele noastre. uite,/ primavara!, ii spune fiecare dumnezeului sau de la sin,/ aratindu-i zarzarul cocosat sub delicatele ciufuri. uite,/ vara prelingindu-se din sticla de plastic cu guler de bere/ rasturnata in curte. uite, cocorii! ii spune pe urma fiecare/ dumnezeului sau, in soapta ragusita.// numai iarna abia de-o mai vedem: intunericul se lasa iute pe vine,/ sufocindu-ne intre pulpele calde si moi. la licarul lampii/ de sub salcimi, cel crescut la sin ne traduce-n latina“.

Nu e nimic aici de ordinul unui realism cotidian, asa cum recuzita scenariului ar putea sa indice; omul pare de la bun inceput invins, pozitia sa nu e deloc combativa, ci defensiva, iar spatiul caminului, in mod firesc securizant, devine unul care apasa (un ghetou). Nu ai cum sa citesti aici reteta hiperrealismului, a poeziei cotidianului teoretizata si practicata de Cartarescu, asa cum nu ai cum sa banuiesti de asa ceva primul ciclu din Ieudul fara iesire al lui Ioan Es. Pop (oltetului 14, camera 305). in ambele cazuri, accentul cade pe dramatismul confesiunii, pe singuratatea acompaniata, impartasita si de alte victime ale aceleiasi stari „fara iesire“. Exista, la Mariana Codrut, ca si la autorul lui Porcec, o anumita dispozitie delicata pentru suferinta, iesita din cultivarea cu buna stiinta a iluziilor si din inventarea unui dumnezeu de uz personal, mereu dispus sa ierte sau sa incurajeze blinda autoiluzionare.
Discretia da si aici tonul, dar sonurile in surdina ale confesiunii nu diminueaza insa si freamatul existential al celui care isi traieste parca cu egoism sau cu miscator nesat singuratatea: „coconul in care zac mi s-a lipit de piele/ s-a facut o alta piele/ strinsa si dura – un uter rigid“. Lumea i se refuza, caci spatiul amniotic este unul care, la contactul cu exteriorul impur, ar genera efecte toxice. Si atunci nu ramine decat o solutie de conservare a demnitatii: acceptarea, identificarea cu aceasta ipostaza ce-i vine ca o camasa de zale: stringe, e incomoda, dar apara totodata.

Moartea si singuratatea imblinzite prin poezie
Este si ceva livresc in toata aceasta autofictiune despre o Penelopa care nu mai conteaza pe revenirea nici unui Ulise si urzeste la nesfirsit pinza unei asteptari care nu e decit o aminare a mortii. Autoprovocat, gindul mortii inspaiminta teribil, dar impinge singuratatea in plan secund, pentru ca, oricum, orice isi pierde rostul sub umbra acestei amenintari. in poezia Marianei Codrut nimic nu pare a acorda o sansa omului, care nu intrezareste nici un liman: „sint unele nopti inguste ca o lama de cutit./ viata din jur s-a retras in pintec/ iar inima – limba de clopot,/ rastoarna valuri de spaima.// vintul se potoleste pe-acoperis,/ moartea suride si-si sporeste galopul“. Simplitatea franca a poemului indica si faptul ca nici o eschiva poetica, nici un truvai discursiv nu isi are locul aici. Moartea simplifica totul si, usor-usor, imblinzeste pina si spaima teribila care initial paraliza simturile. Cum se ajunge la aceasta intelepciune? Prin poezie, as spune, caci aceasta capata o incarcatura curativa. in astfel de situatii, orice tentativa de frauda, de falsificare ar iesi la lumina; de aceea, poeta refuza sa se lase ademenita de artificii si isi muta angoasele sau nadejdile, sperantele ori consolarile in text. Poezia Marianei Codrut cistiga tocmai din aceasta livrare a poetei in propriul text, singurul care poate linisti constiinta celui care stie ca urmeaza halta terminus. De aceea, ea practica, dintr-un instinct de autoaparare, o poetica a simplitatii. Un text intitulat calare pe moarte joaca totul pe cartea confesiunii fara sertare, fara ascunzisuri: „ma apropii de o limita/ a sperantei de viata in Romania.// senina, in camasa de noapte,/ imi trec mina peste venele de la git/ asteptind sa cinte.// nu stiu sa-ncalec un cal,/ dar cu moartea nu poate fi altcumva“.

Ce facem, prin urmare, cind ne bintuie spectrul mortii? Ne cautam compensatii in scris, inventam consolari, ne incurajam fictionalizandu-ne spaima.
De aceea ultima patrie este cea a cuvintelor, cu un relief interior cumva protector: „ohé, ohé, tara de sensuri hacuite/ si mirabile, eu sint slab, tu fa-ma tare –/ de nu,/ primeste-ma,/ hraneste-ma/ si ma ascunde/ sub poalele tale de vivandiera“. Abia intre faldurile generoase ale propriilor plasmuiri, intre pliurile textului, mai pe scurt, isi afla poetul salvarea. Acolo amenintarea mortii e mai catifelata, la fel cum si singuratatea capata un sens. Totul devine suportabil daca este transferat in poezie, agresivitatea realului se disipeaza ca un abur cind este mutata in discurs; si ce alta sansa ar putea avea un poet pur-singe de a-si tine sub control nelinistile decit topirea lor intr-un discurs rupt din sine insusi? Iata si confirmarea: „doar povestite,/ toate mi se supun/ si de teroarea lor ma curat. noaptea, cind galopul inimii/ sub coaste ma umple de forta,/ scriu despre un barbat/ pindindu-ma zile si zile/ dintr-un clin al casei:/ un suvoi de singe curge atunci/ din tevaraia sparta in mine./ obosesc de parca as trage la jug,/ dar femeia plutind cu fata in sus/ in baltoaca rosie de la picioare/ ca soarele straluceste:/ abrupta si clara“. Autolivrarea in poem consuma fizic, nu e o simpla butada de reminiscenta textualista. Dar tocmai aceasta risipa de sine se arata a fi salvatoare.

Prin poezie, Mariana Codrut reuseste sa-si stapineasca demonii. Unii care sint, de fapt, ai tuturor, caci cu totii ne temem mai mult decit de orice de singuratate si de moarte. Extrem de dens, acest volum recent ar merita o atentie sporita din partea criticii. El confirma un lucru abia rostit cu glas susotit: ca Mariana Codrut este unul dintre cei mai importanti si mai autentici poeti contemporani. Dincolo de interesele de generatie, acest lucru ar trebui recunoscut si afirmat cu responsabilitate.