Despre spectacol, la premieră

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Felix ALEXA: M-a sunat la un moment dat Stelian Tănase și mi-a propus să transpun în teatru subiectele de la București strict secret, serial realizat de el la Realitatea TV. Văzînd unul dintre episoade, mi s-au părut niște subiecte foarte interesante, foarte teatrale, dramatice, tensionate, subiecte care aveau un anume teatralism. Cel mai greu a fost să aleg textul. Am ales, pînă la urmă, subiectul Misterul Sebastian, pentru că e un subiect teatral, care mie mi-e aproape. Îl avem pe domnul Radu Beligan, care a jucat în premiera din 1944, deci avem un martor extraordinar al istoriei teatrale românești și pe cel pentru care a fost scris rolul Miroiu din Steaua fără nume. Am început să mă gîndesc la cum pot aduna în teatru toate aceste elemente vizuale, din filmul lui Stelian, plus actori care să citească, așa cum e Marius Manole, din jurnal, un fragment dintr-un spectacol al Rodicăi Mandache cu Marius Manole, un fragment din Steaua fără nume jucat de două generații atît de diferite, ca Radu Beligan și Raluca Aprodu, deci elemente teatrale care să contureze din flashuri, din cîteva amintiri ale unor momente esențiale, traseul extraordinar, tragic și, în același timp, foarte poetic al lui Mihail Sebastian. Ne-am concentrat pe istoria foarte specială, aproape polițistă a premierei Stelei fără nume, care a avut loc fără ca autorul piesei să fie cunoscut, și, încet-încet, foarte fin și cu delicatețe ne-am dus în diferite zone ale vieții lui Sebastian, zone punctate de fragmente de jurnal, de ce spunea domnul Beligan despre Sebastian ca persoană. Ce cred eu că e reușit în acest spectacol e emoția, o emoție care vine din prezența unui martor direct al premierei din ’44 și din emoția întîlnirii dintre generații. Vedem aici patru generații de actori: Raluca Aprodu, Marius Manole, Rodica Mandache, Radu Beligan. Patru generații de actori foarte talentați, care s-au reunit pe scena de la Odeon, ce împlinește în curînd o sută de ani.

Marius MANOLE: Cred foarte tare în proiectul acesta, pentru că, în opinia mea, oamenii și-au pierdut oricum foarte mult din reperele culturale și nu mai știu la ce să se raporteze. Și mai greu e pentru tinerii născuți după ’89, care nu au trecut prin anume momente ale istoriei țării, la fel cum nu am trecut nici noi și de aceea e bine să vedem și noi prin ce a trecut țara asta, ce ani grei au fost și, cu atît mai mult, să ne aducem aminte de Sebastian, de opere clasice, pe care le-am uitat. Sigur că teatrul contemporan e foarte interesant, e bine că ne reprezintă, e o oglindă e vremii, dar sînt lucruri frumoase și din reperele din trecut. E bine că vine cineva din cînd în cînd și mai dezgroapă, mai aruncă o lopată de pămînt în afara gropii și mai putem să ne amintim lucruri importante. E o lume încă impresionantă, pentru că oamenii au nevoie de frumos în esența lor, dar așa ceva nu mai primesc de nicăieri. De aceea și sîntem atît de nefericiți, pentru că nu avem de unde să ne alimentăm cu frumos. Așa că, atunci, spectatorii intră în lumea aceea recreată pe scenă: o lume extrem de interesantă, de boemă, de vie – oamenii aceia erau mai vii decît noi, acum parcă, deși trăim în secolul vitezei, lucrurile au încetinit îngrozitor. Oamenii de atunci chiar erau frumoși.

Radu BELIGAN (fragmente din cadrul spectacolului): Pe 1 martie 1944, a avut loc premiera. Doamne, ce a fost! N-am văzut în viața mea atîta lume înghesuită într-un teatru, stăteau chiar și lipiți de zidurile teatrului. Și cînd te gîndești că, în acele momente, pitit într-un scaun, stătea autorul piesei. Nici nu ne-am putut vedea după aceea, cum se întîmplă, să luăm masa... După ce am jucat o lună și jumătate la Alhambra, am făcut un mic turneu, am făcut și spectacole pe front, dacă vă puteți imagina. Am fost rugați să facem și noi acest fapt patriotic. Ne-am dus într-un loc lîngă Iași, un fel de poiană, am pus scaune și îmi aduc aminte că în rîndul întîi era Gheorghe Brătianu. Noi ne spălam alături, la o cișmea, și, în timpul acesta, o bombiță rusească a căzut la trei metri lîngă...

În 1944, la două zile după ce trupele sovietice intraseră deja în țară, Sică Alexandrescu ne-a chemat la masă la el, mai mulți oameni de teatru. La un moment dat, a venit la mine și mi-a zis: „Hai, măi, să-ți prezint pe autorul Stelei fără nume“. Atunci l-am cunoscut pe autorul Stelei fără nume, la 25 august 1944. Eram aproape sigur că este vorba despre el, dar mi-era și frică să mă gîndesc la asta.

Pe 29 mai 1945, Sebastian mergea grăbit, era lecția de inaugurare a Universității Populare. Voia să ajungă la timp, voia să le vorbească despre Balzac. Pe strada Antim, a traversat pe lîngă o biserică și, imediat după aceea, a fost călcat de un camion, strivit de un camion. Se povestește că doi oameni care erau în acest camion au făcut o manevră, înainte și înapoi, ca să fie siguri că omul lovit a murit. Nu se vedeau din el, de pe dedesubtul mașinii, decît pantofii lui galbeni...