OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Printre subiectele preferate de elitele politice din Romania, aluziile la bunastarea natiunii se afla la loc de cinste. Cu siguranta, „binele comun“ este o chestiune cit se poate de nobila, scopul ultim al artelor guvernarii din antichitate si pina in prezent. insa, in secolul al XXI-lea, abordarea binelui general doar prin simpla mentionare a cuvintelor „natiune“ si „popor“ poate sa denote fie anacronism, fie, din contra, exces de populism. Nu ma voi opri de aceasta data la analiza primordiala a platformelor politice, a programelor de guvernare sau a discursurilor televizate.

Ceea ce ma intereseaza aici nu este simpla analiza discursiva, ci o abordare mai putin frecventa a mijloacelor de garantare a binelui general. Asadar, o analiza a starii natiunii in limbajul unei „natiuni istete“ sau, din contra, mai putin istete.
Care este, in prima instanta, legatura directa dintre o natiune, domeniul intelligence-ului, cetateni si reprezentantii lor? Pentru a evita o intelegere eronata, adica facila si superficiala, a termenilor utilizati, este util sa incepem cu un mic detour asupra termenilor de „natiune“ si „natiune isteata“, ca parte fundamentala a redefinirii domeniului intelligence-ului.

Doua sensuri ale natiunii
incepind cu textele revolutionarilor francezi, ale poetilor romantici germani si ajungind la o serie de studii de specialitate din prezent, observam ca termenului „natiune“ ii sint atribuite doua acceptiuni. Prima, originara in anii Revolutiei Franceze, desemneaza ansamblul corpului de indivizi reuniti de un cadru juridic si institutional. De cealalta parte, popoarele din Centrul si Estul Europei, incluzind si Germania in aceasta arie geografica, formuleaza in secolul al XIX-lea o perspectiva mult mai romantica, sustinind ca o natiune se naste pe urmele unei sensibilitati colective, in societatile care, desi impartaseau aceeasi limba si cultura, erau dezbinate de invadatorii straini, si deci alienate politic.

Cu toate ca discutam despre o abordare ce poate parea extrem de teoretica si usor perimata, din contra, ea isi recapata cu totul relevanta in secolul al XXI-lea, in Statele Unite, dupa atacurile de la 11 septembrie, cind, sub teroarea noilor amenintari mondiale (de la catastrofe naturale si incalzire globala, pina la valurile de emigranti si amenintarile teroriste), este adusa in discutie, cit se poate de serios, o noua acceptiune asupra intelligence-ului. Acesta devine acum mai degraba un intelligence colectiv, solicitind o apropiere inseparabila intre natiune, ca angrenaj institutional, si natiune, in acceptiunea ei sociala. Ceea ce deunazi parea sa tina exclusiv de serviciile secrete ajunge sa fie o problema cetateneasca, mutindu-se astfel centrul de responsabilitate de la nivelul institutiilor guvernamentale la cel al cetateanului de rind, care devine producator si consumator de informatie relevanta pentru securitatea nationala. Este baza practica a unei „natiuni istete“, singura capabila sa isi garanteze siesi siguranta colectiva, intr-o lume in care serviciile specializate devin neputincioase.

in cele din urma, nu e vorba despre nimic prea abstract sau „gomos“ si, departe de a fi o problema ce tine strict de domeniul institutiilor profesionalizate, raspunderea este una civica. Intelligence-ul trebuie sa isi identifice resorturile in cadrul sectoarelor din societate care au capacitatea si calitatea de a produce si distribui informatie. Intelligence-ul, considerat avatarul informatiilor clasificate, al spionajului si contraspionajului, in general al operatiunilor secrete, se muta in societate: in scoli, universitati, librarii, media, in sectorul afacerilor si al domeniului privat, in general. A nu se intelege de aici ca obtinerea de informatii devine exclusiv o responsabilitate civica. Mai mult decit o impartire a atributiilor este vorba despre o constientizare a unei stari de fapt si o asumare a rolului indispensabil pe care orice cetatean il are. Este pasul pe care o societate trebuie sa il faca pentru a deveni dintr-o natiune ignoranta una „isteata“.
Cineva trebuie insa sa isi asume si rolul integrator, deoarece ar fi utopic sa ne imaginam ca punem in cauza un proces organic.

Asa cum spuneam mai devreme, toata aceasta redefinire a statutului intelligence-ului a plecat din Statele Unite, cind, dupa atacurile din 11 septembrie, website-urile oficiale, incepind cu Open Source Solutions si continuind cu Central Intelligence Agency, pun la dispozitie articole si studii referitoare la acest subiect. Frapant este ca primul lucru pe care il observa oricine intra pe site-ul C.I.A. este subtitlul: The work of a nation. Apoi urmeaza nucleul central: Casa Alba, al carei website este impinzit de atari sesizari, de la discursuri la documente oficiale, care trateaza in sute de pagini necesitatea colectiva a crearii unei natiuni istete. Stilul atit de hollywoodian, care promoveaza obsesiv staruri, este pus de acesta data in slujba intelligence-ului, vedeta absoluta fiind ceea ce americanii numesc a smart nation, sintagma tradusa de noi prin „natiune isteata“. Asadar, in societatea americana, rolul integrator a fost de mult asumat de elitele politice, de la partide la presedintele Federatiei, care mizeaza enorm pe principiile Articolului II, Sectiunea 3 din Constitutia SUA, articol care statueaza o traditie veche, de la 1790, prin care presedintele este obligat sa adreseze periodic Congresului un mesaj despre starea natiunii. Iar cetatenii americani, de la primul la ultimul, par sa fi inteles rolul pe care il au.

Acestea fiind zise, oricine se poate intreba, mai ales sub imperativul evenimentelor recente, care pun puternic in discutie vectorul calitativ, care este starea natiunii romane. Constitutia Romaniei nu incepe nici cu We the people... si nici cu Le Peuple français..., ci cu „Romania este...“, lucru care arunca asupra noastra o senzatie trista de alienare. Ceva de genul Romania este, dar romanii nu prea sint. Cum putem discuta asadar despre o stare a natiunii, daca propria Constitutie pare sa nu fie rodul uniunii vointelor individuale, ci doar un text scris?
Chiar daca discutam despre niste principii formale, adesea insa ignorate, istoria pare sa le dea dreptate. Cum putem indrazni sa ne dorim sa fim o natiune isteata, care sa contribuie efectiv la propria ei bunastare, daca natiunea romana nu stie, nici ea, prea bine, cine este si cu ce anume sa se identifice? Iar asta sta vizibil scris pe ecranele televizoarelor si pe paginile ziarelor din toata lumea, care mentioneaza numarul enorm de cetateni care isi abandoneaza anual tara, fara nici un fel de regret, ba mai mult, ajungind sa se lamenteze ca nu sint primiti cu bratele deschise de natiuni straine.

Nu este un discurs national, cu atit mai putin unul nationalist. Ar fi de-a dreptul caraghios sa manifesti in anul 2007, intr-o tara membra a Uniunii Europene, valente nationalo-centriste! insa, departe de orice perspectiva personala, nu poti sa nu observi paradoxul situatiei de a pretinde ca esti un partener de nadejde al marilor puteri si ca le adopti stilul de reflectie, cind tu, practic, nu te identifici cu nimic.
in fond, este vorba despre acea atitudine specifica romanilor, de la simpli cetateni la elitele politice, ce pare de nedepasit: totala nepasare fata de propriii reprezentanti, de propriile institutii, de imaginea altora despre ei, si chiar fata de ei insisi. Zilnic curg prin fluxurile media fel de fel de sondaje prin care ne declaram nemultumiti, ba chiar revoltati de Parlament, de justitie, de servicii secrete etc. insa nimeni nu este dispus sa faca nimic. Poate doar sa astepte un soi de Mesia, care sa ne scoata din vesnica deruta, sa ne postuleze calitatea de „baieti buni“ si totul sa fie bine, indiferent ce ar putea insemna asta. Ne complacem intr-o letargie calduta, in care binele comun se rezuma la discursurile din agora ale reprezentantului poporului si ia sfirsit tot in agora in murmurul continuu al poporului reprezentat.