OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mi s-a părut că ideea cea mai importantă a discursului recent rostit de Regele Mihai I de la tribuna Parlamentului a fost cea a statorniciei. Menţionată subtil, tema a revenit de cîteva ori, chiar şi acolo unde discursul a abordat evoluţiile economice din ultimii 20 de ani, descrise drept „un început de prosperitate“. E imposibil să nu te gîndeşti că, de fapt, cea mai importantă consecinţă pe care potenţiala revenire a Regelui pe tron la începutul anilor 1990 ar fi putut-o avea pentru România ar fi fost stabilitatea politică. N-a fost să fie. A urmat altceva, un drum sinuos care se vede azi ca o continuă descompunere a legăturii dintre oameni şi instituţii. Cum altfel ar putea fi descrisă evoluţia unei Constituţii republicane care cere mereu rectificări, într-o societate care pare că nu se regăseşte? Dar dacă discutăm despre discursul Regelui, aici nu e vorba doar despre ultimii 20 de ani, ci de mult mai mult. E imposibil să nu te gîndeşti cît de mult ar fi putut acumula România în ultimii 60 de ani, în toate sensurile, dacă toate acele şocuri politice şi economice care au fost aplicate societăţii (antipodul statorniciei) nu ar fi avut loc.

Uneori, oamenii bătrîni tind să se ataşeze de valori desuete, eventual inadecvate. Dar acum nu a fost cazul: Regele nu a vorbit ca un om bătrîn, ci ca un tînăr: pentru că a amintit despre speranţă, construind un discurs care avea viitor, spre deosebire de oricare dintre celelalte discursuri curente care par a fi mărginite de lungimea unor cicluri electorale de patru ani. Diferenţa dintre un preşedinte şi un rege pare a fi dată şi de amplitudinea temporală spre care tinde discursul fiecăruia. Un preşedinte care ar vorbi despre ţară, ca fiind luată cu împrumut de la copii, ar suna patetic. Fraza acesta, rostită de Rege, a fost naturală.

Şi ar mai fi o altă importantă lecţie pe care discursul Regelui ne-o propune: cum să nu ne mai lăsăm influenţaţi de propagandă. Nu cunosc nici un alt om politic despre care să se fi scris atît de urît şi atît de mult ca despre Regele Mihai. Şi, cu toate acestea, pe termen lung, Regele a cîştigat bătălia mediatică. Discursul lui politic a fost plin de seninătate şi de viziune, acolo unde discursul oponenţilor săi s-a refugiat în crispare neputincioasă. Pentru că, în fond, victoria nu rezidă în revenirea Casei Regale pe tron, ci în impunerea ideii de Coroană ca valoare politică. Aici a fost miza majoră şi asupra acestui gînd cred că Regele a cîştigat: fiecare efort al politicienilor republicani va fi măsurat, acum şi în viitor, prin comparaţie. Coroana ar fi ideea care va uni România oricînd în viitor, indiferent de natura dezbinării. Ideea republicană, dacă ar fi să reziste, ar trebui să ofere o alternativă credibilă şi instituţii la fel de credibile. Fragmentările partizane ne apar astfel a fi nu doar siajul slăbiciunii politice, dar şi un apanaj al neinteligenţei.