Care este scopul cercetării totalitarismului? Ca parte a
ştiinţelor istorice ea este, la prima vedere, o disciplină empirică.
Investighează evenimente concrete, forme sociale, structuri de putere din
trecut şi din prezent, citează documente şi martori oculari şi formulează
enunţuri empirice. „Empiric“ nu înseamnă aici doar un enunţ despre un eveniment
specific, recuperabil în mod ideal şi prin enunţuri observaţionale singulare,
cum ar fi, de pildă: „Hitler l-a întîlnit pe Mareşalul Ion Antonescu pe data de
14 ianuarie 1941, la Berlin“. Enunţurile situate pe o treaptă superioară, cu un
conţinut interpretativ ridicat: „Stalin avea nevoie de o CEKA cu un alt etos,
pentru a-şi hărţui oponenţii“1, precum şi enunţurile cu pretenţii „teoretice“,
de pildă, descrieri normative de genul: „Un stat totalitar este un sistem
diferenţiat la nivel funcţional“, au, de asemenea, un statut empiric. Căci
acestea nu sînt enunţuri obţinute printr-o analiză logico-conceptuală sau
printr-o demonstraţie matematică. Cu alte cuvinte: ele exprimă adevăruri
contingente. Descriu stări de fapt contingente, care ar fi putut şi să nu
survină. Orice enunţ substanţial din cadrul cercetării totalitarismului, care
să fie considerat valabil ca o contribuţie la sporirea ştiinţei, poate fi
însoţit de o propoziţie postpusă: „Ar fi putut fi şi altfel“. Acolo unde nu
este cazul, nu ne aflăm în faţa unui enunţ substanţial, ci, în cel mai bun caz,
în faţa unei definiţii mai mult sau mai puţin triviale. S-ar putea deci
considera că, în mare, cercetarea totalitarismului constă din enunţuri empirice
şi din definiţii triviale.
Cadrul conceptual
Există mai multe obiecţii împotriva acestei percepţii
relativ simple nu doar a cercetării totalitarismului, ci a oricărei discipline
de orientare istorică. O primă obiecţie ar fi, de pildă: nici măcar în
ştiinţele naturale, cum este fizica, nu există pur şi simplu doar enunţuri
empirice şi definiţii. Întîi de toate, există şi principii considerate foarte
generale, de pildă, principiul inerţiei din mecanica newtoniană, indispensabil
pentru constituţia cadrului ei conceptual, chiar dacă – sau poate tocmai –
pentru că nu poate fi nici confirmat, nici combătut, întrucît, pe baza
caracterului său ideal, nu descrie nici o stare de fapt posibilă. Poate că şi
în cercetarea totalitarismului putem vorbi de astfel de postulate. Dar, pe de-o
parte, există problema că postulatele din fizică pot fi matematizate sau
utilizate în vederea formulării unor legi ulterioare, care pot fi, la rîndul
lor, matematizate şi care constituie nucleul teoriei, în timp ce, într-o
disciplină istorică, nu poate fi vorba de aşa ceva. Pe de altă parte, nici nu
am stabilit încă ce s-ar putea califica drept principiu general al cercetării totalitarismului.
De exemplu, ne-am putea gîndi la următorii posibili candidaţi: presupuneri
idealizate în legătură cu evoluţiile istorice, principii generale ale acţiunii
umane, justificări sau refutări ale ideologiilor politice, judecăţi axiologice.
Enunţuri de acest tip sînt integrate, în mod real, în
cercetarea totalitarismului, însă şi în alte discipline ale ştiinţelor sociale.
Ele ne pot ajuta să respingem imaginea simplă a ştiinţelor istorice, prezentată
mai sus, şi astfel şi pe cea a cercetării totalitarismului. În ştiinţele
istorice nu există doar enunţuri empirice şi definiţii triviale, ci şi un
conţinut non-empiric şi non-trivial, chiar dacă, spre deosebire de pandantul
său din ştiinţele naturale, acesta nu poate fi matematizat.
A oferi informaţii
în legătură cu acest conţinut non-empiric, non-trivial constituie însă o
întreprindere dificilă. Să luăm, spre exemplu, candidatul întîi numit,
presupunerea idealizată în legătură cu evoluţiile istorice – ale statelor, să
zicem. În ultimă instanţă, nu se pot găsi presupuneri absolut generale în acest
domeniu, dat fiind că oricînd pot fi aduse sau imaginate contraexemple
(„Statele îşi urmează mereu interesul propriu“ – este o afirmaţie contrazisă de
un stat care începe un război autodistructiv), astfel încît sîntem mereu
constrînşi la contextualizare şi la relativizare. Acelaşi lucru este valabil în
cazul descrierilor idealizate, care se referă la epoci sau la entităţi istorice
mai concrete. De asemenea, acelaşi lucru este valabil în cazul descrierilor istorice,
care utilizează tipuri ideale weberiene – şi în această situaţie opusul este
imaginabil. Idealizările de acest fel nu sînt triviale, ci, pe alocuri, chiar
folositoare şi importante pentru cercetările istorice, dar, conform criteriului
de mai sus, au, în cele din urmă, o natură empirică. Prin urmare, ele nu
reprezintă aspectul non-empiric al cercetării totalitarismului.
Alta este situaţia în ceea ce priveşte principiile generale
ale acţiunii umane, de exemplu, cel care afirmă că oamenii sînt agenţi raţionali,
care urmăresc intenţii, sînt în stare să se justifice, acţionează pe bază de
motive etc. – în opoziţie totală cu corpurile cereşti sau cu electronii, despre
care nu putem afirma asemenea lucruri. Astfel de principii nu ţin în mod direct
de subiectul ştiinţelor istorice, ci de antropologia filozofică şi pot fi
investigate doar de aceasta din urmă.
Dar cunoaşterea, chiar interiorizarea
acestor principii este integrată în orice cercetare istorică, este o premisă a
activităţii istoricului, activitate care nu doar explică, ci, întîi de toate,
înţelege, furnizînd un criteriu important în vederea diferenţierii între
ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale2. Termenul „interiorizare“ este
justificat în măsura în care istoricul, aflat în poziţia subiectului istoric
implicat în procesul înţelegerii istorice, verifică pas cu pas posibilităţile
proprii, similare cu ale altora din specia sa, precum şi realizările posibile
ale principiilor antropologice, sub incidenţa cărora se situează el însuşi.
(Dacă un extraterestru ar scrie o „istorie a umanităţii“, noi nu am
înţelege-o.) Totuşi, aceste principii generale ale acţiunii umane nu sînt
dintre cele care pot fi cuprinse prin intermediul unei descrieri pur empirice,
fie că este vorba de o descriere empirică provenind „doar“ din ştiinţele
naturale sau de una care provine din ştiinţele istorice, aflată pe o treaptă
interpretativă „superioară“. Principiile livrează mai degrabă cadrul
categorial, în interiorul căruia acţiunile umane ca atare sînt inteligibile la
un nivel general.
Istoricul, sociologul, arheologul, chiar antropologul însuşi
trebuie să presupună, de fiecare dată, acest cadru conceptual, înainte de a
purcede la colecţionarea datelor şi a documentelor specifice disciplinei. Nici
o descriere care ţine exclusiv de „ştiinţele naturale“ nu îl poate aduce pe
treapta omenescului. Dacă, de pildă, istoricul s-ar limita la simpla enumerare
a caracteristicilor fizice ale unei anumite clădiri, pentru a-i înţelege
funcţia istorico-politică, spre exemplu, că acea clădire a fost cîndva
Reichstag-ul, aceasta ar fi o întreprindere condamnată, din capul locului, la
ratare. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul în care, per impossibile, am avea
la dispoziţie o descriere completă a funcţiilor neuronale ale lui Bismarck, din
anul 1872, întrucît nu există nici o schemă argumentaţională care ne-ar putea
conduce de la aceste premise la concluzia că el, atunci, era cancelar al
Reichului, iar despre o schemă argumentaţională care să ne furnizeze explicaţia
acţiunilor sale politice nici nu poate fi vorba. Pentru a ajunge totuşi la
planul descriptiv corect, istoricul trebuie să presupună deci concepte precum
„subiect raţional“, „acţiune“, „intenţie“, „interes“, „motive“, „răspundere“ şi
multe altele, precum şi relaţiile dintre ele, diferenţiindu-le în mod implicit
de concepte precum „obiect fizic“, „cauză“, „efect“, „lege naturală“ etc. Prin
urmare, o descriere empirică, aflată pe o „treaptă superioară“, ţinînd de
ştiinţele sociale, poate produce aceste principii nu doar printr-o simplă
enumerare (sau generalizare), întrucît descrierea deja presupune principiile.
Nu dovedim relaţia logică dintre acţiuni şi motive notînd acţiunile lui
Gheorghe, pentru ca apoi să verificăm şi să investigăm dacă a avut şi vreun
motiv pentru ele, căci, dacă nu există nici un motiv, atunci nu conchidem că
acţiunile au fost neîntemeiate, ci că pur şi simplu nu poate fi vorba de
acţiuni.
Astfel, principiile şi categoriile generale ale descrierii,
ale actului explicativ şi ale înţelegerii istorice, să le numim hermeneutice,
care sînt integrate în ştiinţele istorice şi mai cu seamă în cercetarea
totalitarismului, nu au un statut empiric, chiar dacă utilizările lor sînt de
natură empirică3. Dat fiind însă că aceste principii sînt integrate şi în alte
ştiinţe sociale, înseamnă că am denumit la nivel general un aspect non-empiric
şi chiar fără aplicare în ştiinţele naturale, însă nu un criteriu al
conţinutului non-empiric al cercetării totalitarismului în particular.
Nucleul empiric şi evaluarea normativă
Aici trebuie desigur să facem trimitere la obiectul
cercetării, totalitarismele, mai cu seamă deci nazismul şi comunismul, şi
trebuie să subliniem că acestea sînt investigate în calitate de sisteme
politice şi de către teoria politică. Această investigare are multe faţete, care
nu ne interesează în momentul de faţă, cu excepţia unuia: evaluarea normativă a
acestor sisteme. Căci teoria politică nu ţinteşte doar către o tipologie pur
descriptivă a diferitelor sisteme politice, ci trebuie şi să funcţioneze în
vederea justificării lor, ca modele ale unor posibile forme sociale despre care
ne putem întreba dacă merită efortul de a fi atinse. Ceea ce face însă ca o
astfel de evaluare să trebuiască să aibă în vedere o serie de concepte prin
excelenţă normative, precum libertate, dreptate, egalitate, demnitate etc.
Raportul în care aceste concepte se află unele cu celelalte (sau care dintre
acestea ocupă un loc central) nu este stabilit în prealabil, aceasta fiind tema
ramurii filozofice a teoriei politice. Spre deosebire de antropologia
filozofică, adusă în discuţie mai sus, această ramură este ea însăşi normativă,
dar, în mod similar cu antropologia filozofică, are o natură non-empirică. Nici
o pură descriere istorică a unui sistem politic nu ne va putea persuada în a
vedea dacă merită mai degrabă să ne străduim să adoptăm liberalismul ori
comunitarismul sau cum ar trebui să gîndim raportul dintre libertate şi
dreptate. Astfel, ne-am mai limitat căutarea şi am găsit un aspect non-empiric
al investigării istorice a sistemelor politice, inclusiv a totalitarismului –
prin intermediul ancorării parţiale a acestei investigaţii în teoria politică.
Ajunşi în acest punct, pare să rezulte că nucleul empiric,
mai mult sau mai puţin istoric, al cercetării totalitarismului, rămîne neatins
de astfel de chestiuni normative. Căci nu este chiar de dorit ca o neutralitate
a valorilor, în sensul lui Max Weber, să rămînă protejată? Putem scrie istoria
unui stat liberal, spre exemplu istoria Angliei în secolul al XIX-lea, fără să
cerem sau să presupunem imediat o evaluare. În fapt, sîntem bine sfătuiţi să
punem mai întîi faptele laolaltă, cît se poate de precis şi de detaliat, şi
abia apoi să trecem la judecarea epocii clasice a liberalismului englez. De ce
să facem o excepţie în cazul nazismului şi al comunismului? Argumentul este
următorul: chiar şi cercetarea totalitarismului, acolo unde este vorba de
prezentarea istorică, este obligată să adopte o neutralitate principială a
valorilor, pe baza unor motivaţii ce ţin de metoda empirică şi de raportul ei
cu evaluările normative.
Aici însă ne întrebăm din nou: despre ce este vorba în
prezentarea istorică din cadrul cercetării totalitarismului? Bineînţeles,
despre dezvoltarea anumitor sisteme şi ideologii politice, precum şi despre
evenimentele istorice aflate în relaţie cu acestea. Ce înseamnă însă, în acest
caz, evenimente istorice? Condiţii sociale, războaie, revoluţii, schimburi de
putere, ordine, decizii, congrese de partid, şedinţe, întîlniri în cadrul unor
comitete etc.? Desigur, toate acestea şi multe altele de acelaşi fel. Dar şi
„fapte“, „evenimente“, „împrejurări“ de o cu totul altă natură: „There, behind
the barbed wire was a row of creatures, distantly reminiscent of human
beings... there were ten of them, skeletons of various sizes covered with brown,
parchment-like skin, all stripped to the waist, with shaved heads and pendulous
withered breasts. Their only clothing was some pathetic dirty underpants, and
their shinbones projected from concave circles of emptiness. Women! Hunger,
heat and hard toil had transformed them into dired specimens that still,
unaccountably, clung to the last vestiges of life“.
Aici este vorba despre aşa-numiţii dokhodyagi4, fantome
ambulante ale lagărelor Gulagului siberian – deţinuţi cu puţin înaintea morţii
cauzate de inaniţie, situaţi astfel pe treapta cea mai de jos în ierarhia
lagărelor. Pasajul provine de la o supravieţuitoare a Gulagului, Tamara
Petkevici, citată în cartea Annei Applebaum, Gulag. A History (2003), în
capitolul al şaisprezecelea, „The Dying“, poate cel mai înfiorător al cărţii,
care descrie diferitele tipuri de dezumanizare şi de moarte din lagărele lui Stalin.
Aceste lagăre aparţineau, desigur, şi sistemului totalitar, iar „evenimentele“
care aveau loc în ele, dezumanizarea şi moartea deţinuţilor sînt, de asemenea,
şi ele parte a totalitarismului. Bineînţeles, pasajul este colorat „subiectiv“
şi „emoţional“. Nu ar putea fi lăsat deoparte, pentru ca în locul său să fie
înfăţişate cititorului evenimentele „obiective“, adică informaţii despre cîţi
oameni şi din ce cauză au murit în lagăre şi cine erau oamenii aceştia? Aceasta
însă ar duce la ignorarea unui aspect important al descrierii obiective, adică
tocmai suferinţa condamnatului din lagăr. Suferinţa nu este mai puţin
obiectivă, nu este mai puţin adevărată şi nu este mai puţin parte a realităţii
istorice decît acţiunile lui Stalin şi ale aparatului său represiv5.
Natura obiectului însuşi
În această privinţă, planul descriptiv psihologic şi
existenţial aparţine şi el cercetării totalitarismului. Aceasta nu se întîmplă
însă doar pentru că altfel s-ar pierde ceva în ontologia discursului (un aspect
al realităţii) şi ceva în hermeneutica discursului (adică pentru că, altfel,
motivaţiile anumitor acţiuni ne-ar fi neclare). Acest plan descriptiv aparţine
discursului mai degrabă pentru că aruncă lumină asupra naturii obiectului
însuşi, care este, în practică, o lumină aşa de pătrunzătoare încît obiectul şi
cercetarea sa abia acum pot fi definite. Căci evenimentele menţionate, ale
morţii şi ale dezumanizării, nu erau altceva decît nişte scopuri ale unor
decizii şi acţiuni criminale, prin urmare, crime. A nu rosti numele unor astfel
de fapte şi a le circumscrie dintr-o perspectivă presupus obiectivă, spre
exemplu, prin intermediul unei terminologii „neutre“, al unei cercetări
concentrate pe actori, al statisticilor etc., nu ar corespunde vreunei
neutralităţi, ci ar camufla ceva esenţial în fenomenul însuşi, anume caracterul
său vădit de crimă epocală. După cum conchide Martin Malia, într-un eseu
marcant despre judecarea nazismului şi a comunismului: „şNo oneţ is allowed to
be value-free. Moral judgment is de rigueur and crime is called by its proper
name. Rightly so, for moral judgments are indeed intrinsic to all historical
understanding“6. Această ultimă afirmaţie este însă prea generală şi trebuie
limitată (plasînd adjectivul „relevant“ înaintea lui „historical understanding“),
căci există nenumărate subiecte istorice pentru care judecata morală este pur
şi simplu irelevantă.
Prin urmare, în investigarea nazismului şi a comunismului,
cercetătorul totalitarismului nu poate pretexta că trebuie aplicată aceeaşi
formă de neutralitate şi de obiectivitate ca în cazul unei analize a
liberalismului englez, de pildă, căci, altfel, i-ar lipsi înţelegerea
obiectului şi a domeniului său. Astfel, ideea centrală este că, dacă în
cercetarea altor fenomene istorice, istoricul este îndreptăţit să adopte o
anumită neutralitate axiologică, judecata sa morală, sentinţa morală devin o
componentă indispensabilă a discursului ştiinţific, atunci cînd intră în joc
crime în masă care au marcat o epocă. În fapt, astfel de crime în masă nu sînt niciodată
epifenomene pure, „aspecte“ sau „simptome accesorii“ ale unui stat şi ale
ideologiei sale, şi asta absolut indiferent dacă interpretăm crimele în masă
din punct de vedere „funcţionalist“ sau „intenţionalist“. Căci monstruozitatea
unor astfel de crime este un dat de bază, care nu are nevoie de nici o
dezbatere ori interpretare, o monstruozitate care pune sub semnul întrebării
moralitatea umană în general7, şi nu există nimic mai presus, nici un criteriu
mai important, care să aibă prioritate faţă de acesta şi care să aibă pretenţia
unei întîietăţi la nivelul definiţiei. Totalitarismul este definit prin
caracterul său criminal, iar crima în masă îi ghidează investigarea.
Crimele în masă nu sînt epifenomene ale unui sistem sau
ale unei ideologii
Prin aceste consideraţii, am expus un alt aspect non-empiric
al cercetării totalitarismului, judecata morală8. Există însă diferite obiecţii
faţă de acest rezultat. Întîi de toate, judecăţile morale nu ţin direct de tema
ştiinţelor istorice (sau a oricărei alte ştiinţe) şi nu pot fi justificate prin
acestea. În al doilea rînd, judecata morală conform căreia crimele în masă sînt
îngrozitoare este de la sine înţeleasă, trivială chiar. În al treilea rînd,
este neclar ce ar rezulta din cunoaşterea judecăţii morale pentru cercetarea
concretă. Că ar trebui, de pildă, să reluăm judecata morală ad nauseam, la
fiecare pas făcut?
Împotriva acestor obiecţii se pot aduce în discuţie
următoarele: mai întîi, trebuie să diferenţiem între un anumit eşafodaj de bază
al unei ştiinţe şi conţinutul ei. Astfel, am făcut deja, mai sus, trimitere la
distincţia între o ştiinţă socială şi eşafodajul său hermeneutic-antropologic.
Chiar şi atunci cînd eşafodajul nu ţine direct de conţinut sau de tema
cercetării istorice, se integrează în cercetare şi este presupus de aceasta. O
situaţie similară întîlnim în cazul judecăţii morale, doar că aceasta este
incomparabil mai relevantă pentru cercetarea totalitarismului decît pentru alte
discipline istorice. Judecata morală nu poate fi tematizată sau justificată în
mod explicit în cercetarea totalitarismului, dar se integrează în mod similar
unei axiome normative. Că acest fapt nu este, în nici un caz, o chestiune
trivială, putem stabili prin intermediul percepţiei asimetrice a comunismului
şi a nazismului, la care face trimitere Malia în textul său.
Căci, după cum
argumentează Malia, deja de multă vreme comunismul a avut parte de mai multă
clemenţă decît nazismul. Astfel, pînă astăzi se face diferenţa între
ideologia-nucleu a comunismului, umanistă, între „intenţiile bune“ şi „punerea
în practică“ –doar ea rea, chiar dacă o
astfel de diferenţiere este deplin eronată, fie şi numai pentru că dispunem de
date contrarii, provenind din experienţă: să ne gîndim numai la oameni care au
trecut prin ambele sisteme, le-au supravieţuit şi le-au resimţit ca la fel de
rele (e.g. Vasili Grossman, Aleksander Wat, Aleksandr Soljeniţîn). În plus, am
făcut deja trimitere la un argument de principiu împotriva diferenţierii
amintite: crimele în masă nu sînt epifenomene ale unui sistem sau ale unei
ideologii. În Vest, observăm asta cu uşurinţă în faptul că aceeaşi diferenţiere
nu este acceptată în cazul nazismului (cu excepţia unor revizionişti
radicali)9. Desigur, există motive istorice pentru această asimetrie, Malia numărînd
printre acestea faptul că, în timp ce dictatura naţional-socialistă a ajuns
imediat pe banca acuzaţilor, din cauza înfrîngerii în război, în cazul
comunismului nu a existat o asemenea cezură, întrucît Uniunea Sovietică a luat
sfîrşit în 1991, pe baza unei schimbări interne de sistem, izvorîte din
problemele economice ale prezentului, fără legătură cu crimele petrecute cu
mult timp în urmă.
Însă, în concepţia lui Malia, există pentru această
asimetrie şi motive interne disciplinei: cercetarea Holocaustului şi a
nazismului a început în ţara făptaşilor, a acceptat, în general, culpa
ideologiei naziste şi a avut la dispoziţie arhivele relevante. În schimb,
istoriografia comunismului a avut dintotdeauna o atitudine mai ambivalentă.
Născută în cea mai mare parte în Vest şi fără acces la surse, ea a fost
promovată de oameni de ştiinţă care aveau simpatii comuniste şi care îşi
priveau cercetarea drept o apologie a unei alternative reale la capitalism. Cu
alte cuvinte: condamnarea morală a Gulagului (aici folosit ca un termen generic
pentru marile crime comuniste) nu era o axiomă normativă a sovietologiei, ceea
ce afecta în mod negativ tematica sau chiar caracterul ştiinţific al
subiectului, iar în anii ’60, în cadrul trecerii la istoria socială, elementul
totalitar a fost camuflat în mod tendenţial, Gulagul fiind instrumentalizat
politic pînă astăzi în cîmpul de tensiune al dihotomiei stînga-dreapta.
Propunerea concretă adresată de Malia colegilor săi sună în felul următor: să
învăţăm din premisele morale ale cercetării naţional-socialismului.
Astfel de premise nu sînt, aşadar, în nici un caz triviale,
acceptate pe plan general şi lipsite de consecinţe. Dată fiind natura lor
normativă, nici n-ar putea fi aşa. În fapt, mult timp, aceste premise nu au
fost de la sine înţelese nici măcar în cadrul cercetării
naţional-socialismului, dacă e să dăm crezare tezelor memorabile, dar
controversate ale lui Nicolas Berg10. Raportul complex dintre judecata morală
şi cercetarea naţional-socialismului este însă acceptat şi de alţi istorici. Să
ne gîndim doar la lucrările lui Norbert Frei, care a subliniat, în repetate
rînduri, dialectica internă a cercetării naţional-socialismului. Acestei
dialectici îi aparţine, de exemplu, „patosul neutralităţii“, care a dus în RFG,
în epoca postbelică, la depersonalizarea academică a cercetării perioadei
naţional-socialiste şi a crimelor sale, atît în cazul intenţionaliştilor, cît
şi la funcţionalişti11. Fie că înţelegem această apărare în faţa unei
emoţionalizări excesive ca pe o formă de refuzare a vinei (Berg), fie ca pe o
autopercepere a disciplinei drept „ştiinţă democratică“ (Frei)12, e sigur că,
în ambele reacţii, există implicit un balast moral, căci cum altfel ar putea fi
numită o astfel de reacţie defensivă în contextul istoric în discuţie? De
asemenea, e important şi faptul că acest balast a fost tematizat mai întîi abia
de generaţii ulterioare de cercetători, mai critice, tot din considerente
morale. Ceea ce arată însă că judecata morală s-a putut integra, în general, în
istoriografie printr-o reflecţie activă, prin conştientizare şi printr-o
anumită dialectică generaţională.
Tragedia personală devine parte a discursului ştiinţific
Alt exemplu important în acest context îl constituie
reflecţiile lui Friedländer despre telosul şi forma istoriografiei celui de-al
Treilea Reich. Conform acestuia, al Treilea Reich nu poate fi înţeles fără
concepţia naţional-socialistă asupra lumii, iar în mijlocul acesteia se află
antisemitismul soteriologic, reprezentarea maniacală, cvasireligioasă, a evreilor
ca inamicul feroce al naţiunii germane sau chiar al omenirii. Prin urmare, nu
poate exista o cercetare a naţional-socialismului fără o cercetare a
Holocaustului, cea din urmă fiind telosul celei dintîi13. În plus, Friedländer
argumentează că Holocaustul, în dimensiunea sa pluristratificată, poate fi
înţeles doar printr-o aşa-numită istorie integrată, care implică o
întrepătrundere de trei perspective: a făptaşilor, a victi-melor şi a
spectatorilor-martori („bystanders“). Există diferite motive pentru această
întrepătrundere, dar cel care ne interesează aici în mod deosebit priveşte
punerea între paranteze, deja menţionată şi respinsă, a planului descriptiv
psihologic şi existenţial. În opinia lui Friedländer, ar fi eronat să reducem
istoria victimelor doar la nivelul unei culturi emoţionale, individuale,
subiective, mitice, şi să-i opunem o cercetare neutră, generală, obiectivă,
ştiinţifică a evenimentelor.
În fapt, o istorie a Holocaustului care se percepe
drept cuprinzătoare, în mod necesar, şi ca o contribuţie la cercetarea
naţional-socialismului, ar fi ea însăşi o reprezentare mitică fără o
consideraţie adecvată faţă de realitatea victimelor14. Căci istoria
Holocaustului este, în planul micro al victimelor, o istorie a indivizilor, a
realităţii existenţiale proprii fiecăruia, căreia îi aparţine, în mod esenţial,
uciderea lor şi care, pe de altă parte, determină la nivelul criteriilor însăşi
definiţia statului naţional-socialist. Consecinţa metodologică este că aceste
voci individuale trebuie ele însele făcute să vorbească. Ceea ce explică de ce
Friedländer citează constant din scrieri private ale victimelor, precum
scrisoarea Louisei Jacobson, de 17 ani, care, cu o zi înainte de deportare, pe
12 februarie 1943, îi scria tatălui său în Paris: „Dragă Papa, veşti triste.
După mătuşa, a venit rîndul meu să plec. ş…ţ Nu-ţi face griji, Papa. Întîi de
toate, plecăm în condiţii foarte bune. Am mîncat bine, foarte bine, săptămîna
asta. ş…ţ Pornim devreme mîine dimineaţă. Sînt cu prieteni, căci mîine foarte
mulţi vor fi ridicaţi. Mi-am lăsat ceasul şi restul lucrurilor mele la prieteni
de încredere din camera mea. Dragă Papa, te sărut înmiit, din toată inima.
Courage et à bientôt, Fiica ta, Louise“15.
La scurt timp după, Louise a fost gazată la Auschwitz.
Astfel de cronici personale sînt, în concepţia lui Friedländer, „mărturiile
nemijlocite ale dimensiunilor evenimentelor care au avut loc şi care de obicei
nu sînt luate în seamă în alte surse. Precum fulgerele care luminează părţi ale
unui peisaj, ele confirmă bănuieli, ne avertizează în faţa generalizărilor
grăbite, străpung autosuficienţa distanţării ştiinţifice“16. Aşa cum a
dezvoltat în alt loc, „o astfel de funcţie disruptivă nu ar fi necesară într-o
istorie a preţului grîului în perioada premergătoare Revoluţiei Franceze, este
însă indispensabilă pentru reprezentarea istorică a exterminării în masă şi a
altor consecinţe ale suferinţei în masă, reprezentare domesticită silit de o
istoriografie tip business as usual şi, astfel, «aplatizat㻓17. Aici se întrevede
un alt aspect moral al cercetării totalitarismului, valabil şi în cazul
comunismului. Întrucît vocile victimelor iau ele însele cuvîntul în proza
ştiinţifică, în întreaga lor nemijlocire, inevitabil fiecare tragedie personală
a acestor oameni devine parte a discursului ştiinţific. Ceea ce conferă unor
astfel de discursuri ştiinţifice şi o funcţie comemorativă şi mnemonică.
Desigur, toate acestea nu înseamnă că standardele obişnuite
de obiectivitate ale istoriografiei nu ar fi valabile în cercetarea totalitarismului,
trebuind înlocuite prin naraţiuni pur emoţionale, ci că ele nu trebuie urmate
exclusiv formal, ca şi cum ar fi vorba de înfăţişarea unor evenimente şi fapte
istorice arbitrare. Vedem aşadar în ce măsură judecata morală ca axiomă
normativă influenţează istoriografia într-o manieră cîtuşi de puţin trivială,
fără ca prin aceasta judecata morală ca atare să fie tot mereu amintită şi
dezbătută. Astfel, am oferit un răspuns celor trei obiecţii, precum şi
întrebării noastre de start. Telosul oricărei cercetări a
naţional-socialismului şi a comunismului, aceste forme paradigmatice ale
totalitarismului, îl reprezintă crimele şi victimele lor, ceea ce rezultă din
raportul special existent între moralitate şi obiectul de studiu al cercetării
totalitarismului. Prin urmare, folosindu-ne de o expresie nimerită a lui
Norbert Frei, putem numi cercetarea totalitarismului drept „protectoare a unei
memorii critice“18.
––––––––––––––
1. Citat preluat din Donald Rayfield, Stalin and his
Hangmen, Londra, Viking, 2004, p. 94 (ed. germană: Donald Rayfield, Stalin und
seine Henker, trad. din limba engleză de Hans Freundl şi Norbert Juraschitz,
München, Karl Blessing Verlag, 2004, p. 125).
2. Asta nu ar trebui să însemne că anumite forme discursive,
pe care le cunoaştem paradigmatic din ştiinţele naturale, nu îşi au locul în
ştiinţele sociale. Există şi aici explicaţii cauzale. Dar acestea ocupă un loc
special, care nu este, în nici un caz, central. Vezi explicaţiile, şi astăzi
inovatoare, ale lui G.H. von Wright, în Explanation and Understanding, London,
Routledge & Kegan Paul, 1971.
3. Într-adevăr, propoziţia „În 1872, Bismarck era cancelar
al Reichului“ presupune cadrul categorial hermeneutic, pentru a fi
inteligibilă, dar exprimă totuşi un adevăr empiric, contingent (căci altcineva
ar fi putut fi cancelar al Reichului, Bismarck ar fi putut muri în 1871 etc.).
4. Termen rusesc prin care erau denumiţi, în jargonul
Gulagului, deţinuţii care ajunseseră practic la un stadiu de moarte psihică,
fără nici o urmă de speranţă: „oameni-mumie“, „morţi vii“. În jargonul
lagărelor naziste, aceştia erau aşa-numiţii „musulmani“. (n. trad.)
5. Am expus în alt loc, într-o manieră ceva mai amplă,
această teză, folosindu-mă de exemplul jurnalelor din perioada Holocaustului.
Vezi Sinn und Form, mai/iunie 2008. Vezi şi Thomas Nagel, The View from
Nowhere, New York, Oxford University Press, 1986, capitolul II.5.
6. Martin Malia, „Judging Nazism and Communism“, The
National Interest, toamna 2002.
7. Vezi Avishai Margalit, The Ethics of Memory, Cambridge,
Mass., Harvard University Press, 2002, p. 78 şi urm.
8. Presupun, dar nu justific aici că judecata morală este
non-empirică. Nici o însumare de fapte empirice nu îmi va spune dacă o acţiune
trebuie percepută ca moral corectă sau ce ar trebui să fac eu în continuare.
9. Căci şi în acest caz s-ar putea afirma că nazismul a avut
în principiu doar „intenţii bune“ pentru omenire, întrucît voia să-i elimine pe
evrei, care erau văzuţi ca principiul metaistoric al răului, şi nu ca oameni.
10. Vezi Nicolas Berg, Der Holocaust und die westdeutschen
Historiker. Erforschung und Erinnerung, Göttingen, Wallstein Verlag, 2003.
11. Norbert Frei, 1945 und wir: Das Dritte Reich im
Bewusstsein der Deutschen, München, C.H. Beck Verlag, 2005, p. 93.
12. Vezi Berg, op. cit., p. 273, precum şi Frei, op. cit.,
p. 87.
13. Friedländer argumentează contra apărătorilor unui
concept al istoricizării, conform căruia exterminarea evreilor trebuie privită
ca un aspect secundar al unui amplu plan de reordonare economică şi demografică
a Europei (vezi Saul Friedländer, „Eine integrierte Geschichte des Holocaust“,
ApuZ, nr. 14-15, 2007, p. 12). În virtutea argumentului meu privind prioritatea
absolută a genocidului pe toate planurile (vezi mai sus), acest concept nu are
susţinere.
14. În mod conştient, această observaţie este echivocă. Căci
s-ar putea imagina o istorie a unei crime în masă care exclude victimele,
tocmai pentru a face referire la absenţa lor. Dar o astfel de istorie s-ar afla
în faţa unor provocări literare deosebite. Orice excludere a victimelor nu le
face în nici un caz dreptate.
15. Idem, p. 10.
16. Ibidem, p. 10.
17. Saul Friedländer, Die Jahre der Vernichtung. Das Dritte
Reich und die Juden, 1939-1945, trad. din limba engleză de Martin Pfeiffer,
München, C.H. Beck Verlag, 2007 (ed. originală: Saul Friedländer, The years of
extermination. Nazi Germany and the Jews 1939-1945, New York, Harper &
Collins, 2007).
18. Norbert Frei, „Geschichtswissenschaft“, în Volkhard
Knigge, Norbert Frei (ed.), Verbrechen erinnern. Die Auseinandersetzung mit
Holocaust und Völkermord, München, C.H. Beck Verlag, 2002, p. 374.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters