OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind Julien Benda scria vestita sa carte Tradarea intelectualilor, termenul pe care il folosea pentru a desemna aceste persoane care intorc spatele misiunii lor sociale era cel de „functionari“, mai degraba decit cel de „intelectuali“. Nu este o intimplare, si Benda nu poate fi suspectat ca ar fi ignorat notiunea de „intelectual“, incetatenita in Franta de la Emile Zola incoace. inregimentarea politica a intelectualilor, potrivit lui Benda, este in cele din urma echivalentul unei tradari, tot asa cum ignorarea politicului este echivalentul unui narcisism sinucigas.

intre ignorare si ignoranta exista, totusi, o prapastie uriasa. Prima presupune necunoasterea unui fenomen. Cine nu stie, si nu stie ca nu stie, afirma un filozof al Greciei antice, este fericit. Nu eu sint cel care se vrea specialist in filozofie, cu atit mai putin in cea a anticei Elade. Dar cel ce stie si se face ca nu stie, cum s-o fi numind? Nu, oare, oportunist? Si cine nu stie si se face ca stie, nu s-o fi numind acesta impostor?

Iata citeva intrebari pe care mi le pun in ultimele zile, confruntat fiind cu o surprinzatoare avalansa de reformatori de urgenta ai sistemului politic romanesc, toti identificati sau autoidentificindu-se ca avangarda societatii civile romanesti – crema intelectuala a tot ceea ce a produs mai bun si mai generos aceasta societate. Faptul ca – fara exceptie – acesti intelectuali s-au identificat in ultimele luni cu sprijinitorii presedintelui Traian Basescu nu ma deranjeaza citusi de putin. intr-o democratie, dreptul optiunii politice este inalienabil. Pina si intelectualii beneficiaza de el. Dar ma deranjeaza profund ideea de „intelectual ignorant“.
Si cum altfel as putea numi un grup de persoane scolite in ale politichiei, care vor sa ma convinga ca o reforma constitutionala care ar introduce pe aceste meleaguri o „a treia republica“ este atit de urgenta incit, indiferent de mijloacele folosite, ea se impune cu orice chip? Numai o situatie revolutionara poate fi justificata in asemenea termeni. Numai atunci putem vorbi, asa cum o face distinsul politolog Vladimir Tismaneanu, de o „urgenta istorica“. Reforma, spre deosebire de revolutie, presupune evolutie. Ne-a spus-o Edmund Burke. Nu pot, in consecinta, sa nu pun intrebarea: dumneavoastra, in fond, ce vreti sa schimbati? Sistemul politic sau modalitatea de functionare a acestuia?

Exagerez? Nu, citusi de putin. Unul dintre acesti intelectuali, mai degraba specialist in arta balonului rotund decit in arta rotunjimii argumentative, afirma intr-un articol publicat la inceputul acestei luni in ziarul Cotidianul ca, in urma referendumului care l-a reconfirmat pe Traian Basescu in functia de presedinte (marturisesc: si cu modestul meu vot), societatea romaneasca a „descoperit miscarea“ si nu ezita sa adauge ca aceasta „miscare“ este una „antisistem“. Oare acesti termeni nu fac sa sune nici un clopotel in urechile lui Tismaneanu? Sa fi uitat el ca „miscarea“ – o stim de la Hannah Arendt – este exact coloana vertebrala a totalitarismului, spre deosebire de democratie, bazata pe partide, cu toate defectele lor politicianiste? Ce ar mai lipsi? Bineinteles, un conducator unic. Si ce afirma Traian Ungureanu in articolul sus-mentionat? Nimic altceva decit ca „energia“ declansata de referendum nu poate fi „captata“ de catre „vechiul sistem“ de partide corupte si ca „Traian Basescu… s-a aliat cu proiectul antisistem“.

Daca mai luam in considerare si faptul ca, potrivit altor comentatori, o prima forma a acestei noi miscari s-ar contura intr-o alianta care ar include, pe linga un Partid Democrat devenit cam subit de „dreapta“ (tot asa cum subit in Ungaria vecina FIDESZ-ul lui Viktor Orban s-a metamorfozat dintr-un partid liberal intr-unul conservator, pasamite), alti notorii crestini democrati de sorginte, la ei szalasiana, la noi neolegionara, cum ar fi Partidul Noii Generatii; ca mai apoi, sub aceeasi bagheta populista, FIDESZ s-a tot vrut „miscare“; si daca ne aducem putintel aminte cum floarea intelectualitatii romane interbelice a sucombat tot mrejelor antisistemice ale luptei impotriva unei coruptii de netagaduit, avem, iata, un avertisment de care acesti intelectuali nu puteau beneficia la timpul lor, ceea ce nu ii disculpa insa astazi.

Cei de azi nu pot pleda ignoranta decit cu riscul infirmarii propriei credibilitati. Sa fie la mijloc o amnezie a politologului specializat tocmai in pericolele populismului, nicidecum insa in „D-ale constitutionalismului“? O posibila explicatie alternativa amneziei ar fi goana dupa profit – fie el „numai“ notorietate, prestigiu, adica tot ce se numeste „capital simbolic“. Alta ar fi impostura. Adica cel ce stie si se face ca nu stie sau cel ce nu stie si se face ca stie. Si daca-i, totusi, tradare? Nu-i nimic, numai sa stim si noi, vorba nemuritorului Conu’ Iancu. Alegerea apartine celor vizati.

Post Scriptum transilvan:

– „Bade Ioane, sazi si cujeti?“
– „Numai sad“.
Morala: Se poate face „miscare“ numai „sazind“. Chiar in fata calculatorului, nu numai pe bancuta din fata casei satului transilvan. Dar tot necujetind.