OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ştiu că sună bombastic. Dar nu prea am ce face: pînă la urmă, din fiecare dintre noi rămîn cîteva cuvinte, o poveste, mai multe poveşti, poate o legendă. Şi, decît (încă) o doctă (şi anostă) exegeză, prefer anecdotica. Povestea. Istoria.

Care începe în 1983, cînd l-am cunoscut, acasă la Alexandru Muşina, unde, împreună cu cel de-al treilea membru al echipei, Vasile Gogea, păreau în acelaşi timp un stat major şi o armată pusă pe cucerirea literaturii române: proiecte, discuţii pasionate. Cîte ceva, pentru scurtă vreme, s-a văzut în Astra acelor ani.

Apoi, cam tot în vremea aceea, un an sau doi mai tîrziu, o petrecere la Ioana Pârvulescu, de ziua ei de naştere. Discuţii despre literatură, pîinea noastră cea de toate zilele, pe atunci. Deşi termenul de rezistenţă prin cultură e cam nerecomandabil, sunînd a un soi de evazionism, cred că i se mai poate găsi un sens: acela de rezistenţă a individului în faţa unei realităţi care-l agresează tot timpul, care-şi propune nici mai mult nici mai puţin decît anihilarea lui. Or, pentru George, scrisul a reprezentat dintotdeauna (cel puţin de cînd l-am cunoscut, dar n-am motive să cred că a fost vreodată altfel) un dincolo salvator. Care l-a ajutat să facă faţă mizeriilor cotidiene, suferinţei, bolii. Un ajutor pe care l-a împărţit cu generozitate celor din jur. Cîteva exemple: venit de puţină vreme în Braşov, i-am arătat manuscrisul abia încheiat al Cîntecelelor. El a fost cel care m-a încurajat/ajutat să-l public. Cu cîtăva vreme în urmă, m-am apucat de un roman; i-am arătat cele cîteva pagini scrise, şi unul dintre motivele pentru care va trebui să-l termin e încurajarea lui. Şi sînt convins că multă lume ar putea spune poveşti asemănătoare. Tot aşa, la apariţia Jurnalului lui Mihail Sebastian, ceea ce l-a impresionat imediat (nu am avut dis­cuţii mai aprofundate pe această temă, doar o remarcă întîmplătoare, într-un context ce n-avea nici în clin, nici în mînecă cu asta), a fost calitatea vieţii literare interbelice.

Era, de asemenea, un om căruia nu ştiu dacă îi plăcea sau nu să muncească, dar o făcea cu seriozitate maximă, şi mai şi reuşea să-i mobilizeze pe ceilalţi întru realizarea cîte unui proiect care tocmai era urgent – a fost unul dintre puţinii care au reuşit să mă facă să predau textele la termen, chiar puţin înainte, cînd a fost vorba de Istoria literaturii române pentru studenţi şi profesori. Nu spun că era comodă munca împreună cu el, dimpotrivă: nu se cruţa şi nu-i cruţa deloc pe cei din jur; norocul meu şi al lui Andrei Bodiu, atunci cînd am făcut antologia de poeţi optzecişti şi nouăzecişti, a fost că interfaţa (a se citi paratrăznetul) între noi şi el era Geta Moar­căs…

Cînd, la noul (pe atunci, între timp s-a desfiinţat) sediu al filialei braşovene a Editurii Paralela 45, m-am apucat să modific nişte setări la un calculator, ca să pot lucra pe el (pretindeam, şi pretind în continuare, că mă pricep destul de bine la asta), m-am trezit cu el că-mi spune, pe un ton extrem de serios: „Romi, dacă vrei să rămînem prieteni în continuare, nu te mai atingi de nici un calculator“. Şi l-am ascultat, deşi pînă în ziua de azi sînt convins că n-avea dreptate. Ştia însă să se impună.

Şi să-şi impună, în primul rînd, un regim de muncă (văd că revin obsesiv la asta); da, trupul ştie mai mult, dar el e nevoit să asculte de minte – într-un moment de acalmie a bolii, mi-a povestit de tratamentele naturiste pe care le urma, ideea fiind chiar aceasta, a con­vingerii trupului să-l asculte, a nelăsării acestuia de capul lui. Cînd l-am întrebat de un eseu al lui, publicat în Astra la începutul anilor ’80 şi nereluat în nici unul dintre volumele sale, s-a făcut luntre şi punte şi mi-a căutat manuscrisul. De asemenea, cînd l-am întrebat de lucruri din presa literară a aceloraşi ani, s-a oferit să mă lase să caut în arhivele lui personale, ţinute în casa părinţilor. Ca unul care a pierdut la viaţa lui colecţii de reviste, şi care are o reprezentare a ceea ce înseamnă adunarea şi ţinerea în ordine a lor, pot spune, iarăşi, că e un gest de maximă generozitate şi de încredere că munca lui nu s-a irosit.

Mai pot evoca o mulţime de astfel de întîmplări. Trăsăturile generale care se desprind de aici se văd, totuşi, cu claritate: seriozitate, muncă îndîrjită, generozitate. Toate în slujba literaturii şi cu prietenie dezinteresată faţă de cei care se ocupă cu ea. Adică trăsături ale unui erou civilizator.