OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Apropo de fericire: la aproape o jumatate de secol dupa acel „sinteti fericit?“ lansat pe strazile Parisului de cuplul Jean Rouch-Edgar Morin (in Chronique d’un été), un tinar chinez iese pe strazile Beijingului si lanseaza in stinga si-n dreapta un aparent absurd: „Credeti ca in Beijing bate un vint puternic?“. O intrebare citita, evident, de fiecare dupa posibilitati, care mai de-, care mai co-notativ, cu raspunsuri livrate insa exclusiv in primul dintre registre. „Poate acest tip de filmare sa fie numit documentar?“, se intreba unul dintre cronicarii cotidianului editat de IDFA, adaugind: „seamana mai degraba a «agatat» realitatea“, si lansind, mai in gluma mai in serios, o propunere terminologica pentru noul gen in ascensiune: stalkermentary. Iar nu reusesc sa fiu de acord: filmul e cu mult mai mult decit o „vinatoare“ gratuita. Mai intii, „vintul din Beijing“ e cu totul altceva decit fericirea parizienilor „vinata“ de Rouch &Morin. Apoi, iata un exemplu de secventa care, cred, i-ar da frisoane oricarui fost locuitor al Pietei Universitatii: INTREBARE a) „Ce simtiti aici, in piata Tiananmen?“. RASPUNS 1) „Liniste sufleteasca“; RASPUNS 2) „Fericire“; RASPUNS 3) „Siguranta“; RASPUNS 4) „Sint mindra ca traiesc in capitala“. INTREBARE b) „E ceva anume care va vine in minte cind va aflati in locul acesta?“. RASPUNS: „Nu, nimic. Ar trebui?“. La nivel tehnic, in plina era DV, filmul aduce un parfum de altadata (o posibila motivatie pentru succesul pe care l-a inregistrat pina acum in festivalurile unde a fost prezentat): e filmat pe 16 mm, in 13 bobine (dintre care 7 erau expirate de 8 ani, precizeaza regizorul) folosite integral la montaj.
In calitate de exercitiu ciné vérité mizind stilistic pe „scaparile“ tehnice, …Beijing e un caz interesant de contextualizare in programul IDFA: la proiectii ii urmeaza un 35 mm „perfect“, The Natural History of Chicken (Mark Lewis, 2000). O ora de distractie la maximum; un film nu atit despre gaini cit despre oameni – judecati in functie de atitudinea lor fata de gaini. De la glumite cu gaini resuscitate prin respiratie gura la… cioc sau cu gaini pe post de pets imperfect dresate, motiv pentru care poarta chilotei impermeabili atunci cind se afla in interior (cazuri reale, ne asigura regizorul), se ajunge la drepturile animalelor intr-o lume centrata pe consum, la problema alimentelor modificate genetic; totul intr-un discurs „eco“ stralucitor prin concizie. Travelling-ul interminabil de-a lungul unei crescatorii de gaini careia nu i se poate vedea capatul are efect chiar si pentru spectatoarea venita dintr-un loc inca mustind de gaini free range printre blocuri.

Documentarul e, de fapt, 80% fictiune si are un buget exorbitant: filmarile s-au extins pe ani de zile, a fost nevoie de mai multi dresori pentru gainile-actrite care au jucat rolul semenelor lor cu destine extraordinare, disparute de mult si identificate de regizor dupa o laborioasa documentare de arhiva.
Iata un film in care accesul la celalalt se rezuma la dresaj si alergatura, ma simt tentata sa spun, dar ma abtin amintindu-mi de recentele discutii in legatura cu reprezentarea animalelor in documentarele de tip wildlif. Pe linga „vinatoarea“ pornita printre regizorii acuzati ca ar folosi animale de la zoo pentru prim-planuri ale animalelor salbatice pe care le-au filmat in planuri generale, se discuta din ce in ce mai mult in ultima vreme despre „obiectificarea“ animalelor in documentarele de(spre) natura, prin plasarea lor „intr-o zona de fantezie nelimitata care ne permite noua ca spectatori sa le invadam si sa le spionam viata, mergind pina catre un fel de animal porno“ (Marcy Goldberg, DOX, noiembrie 2000). Filmul lui Mark Lewis e considerat „una dintre acele productii care dau animalelor dreptul de a fi cu adevarat personaje“. Afirmatie la care subscriu: The Natural History… e un stralucitor Lassie cu gaini, si chiar mai mult.

N-am pomenit inca nici un film „local“, asa ca am sa ma opresc la Fatal Reaction – Moscow al olandezei Marijke Youngbloed – ultimul film al unei serii din care primele trei parti au fost turnate la New York, Bombay si Singapore. Film explicit feminist, cu foarte mult umor – ceva mai putin insa in aceasta ultima parte, trebuie sa recunosc. Tema: „fatalitatea“ care le urmareste pe femeile de cariera stabilite in metropolele lumii (regizoarea single si 30+ fiind una dintre ele): imposibilitatea de a-si afla parteneri pe masura. Citez o secventa ilustrativa, de la inceputul primului film al seriei: dialogul telefonic purtat de regizoare cu un barbat care suna ca urmare a unui anunt publicat de ea intr-un ziar din Amsterdam, in care se declara interesata sa cunoasca pe cineva pentru o relatie de durata. Asadar: (voce masculina) „Buna, te sun in legatura cu anuntul: citi ani ai?“/ (Marijke, vizibil surprinsa de inceputul abrupt) „38…“ / „Inaltime?“ / „1, 72“ / „Ce tip? Slaba, medie, grasuna?“ / „Slaba, cred…“ / „Cit de slaba?“ / „Cum sa-ti explic? Nu m-am cintarit de mult…“/ „Ce marime porti?“ / „36…“ / „Da… 36, la 1,72… probabil B75 la sutien (in prim-plan, Marijke inghite in sec)… OK, e-n regula, esti slaba. Te-am intrebat fiindca sint fan Basic Instinct si trebuie sa-ti spun de la-nceput ca lenjeria de dantela si, stii tu… asta-mi da fiori. Daca ajungem sa ne-ntilnim si ochesc o jartiera rosie in timp ce pui picior peste picior, al tau sint…“ (!!!). Episodul New York ramine cel mai savuros: lungi panoramari pe industria self-help si personal growth, o licitatie de burlaci, un seminar „How to Steal the Man You Want from Some Other Woman’s Arms“, interviuri cu femei singure (single-happy vs. single-oh-my-God-I’m-gonna-kill-myself), sedinte la psihanalist (oh, he’s so mental…) etc. Dincolo de toate astea, portretul unei femei de cariera cit se poate de empowered la 50+, care are curajul sa se prezinte in toata vulnerabilitatea ei de single care a incercat toata viata sa… have it all – in versiune prescurtata, „si cariera, si sot“. N-a reusit, iar pe parcursul filmului tocmai renunta sa mai spere.
Tentativa de antropologie (populara) transculturala a singuratatii feminine, cu o camera mobila si o regizoare „deschisa“, incercind sa prinda stereotipuri culturale de gen si tentative locale de a le depasi, demonta, …sau exploata in scopuri financiare (ex. la Singapore, asa-numitele love boats, croaziere de lux pentru tineri de ambe sexe care, fiind foarte ocupati cu propria cariera, trebuie sa arda etapele in cautarea unui partener).
In cazul Rusiei, dezamagire, pentru ca Marijke Jongbloed n-are ochi decit pentru membrii recentei upper-class: protagonista e o tinara si sarmanta femeie de afaceri, divortata (single-happy), cu fiica adolescenta. Prea multa poza, prea-mult high-life, senzatie de revista colorata in care nu incap, ca modele de reusita, decit femei de afaceri si directoare de PR (nu, nu m-asteptam sa aflu toate versiunile posibile de „femeie rusa“, dar putina diversitate n-ar fi stricat…).

Am ajuns aproape de casa si nu pot sa nu mentionez The People’s Painting (r. Chris Granlund, 1998), cronica a unui experiment britanic al artistilor rusi Komar si Melamid. Un experiment pornit de la intrebarea: „Este posibil sa realizezi o pictura colectiva pe baza unor principii democratice?“. Intrebare aiuritoare, insa „justificata“ de cei doi – purtind fulare rosii si adoptind priviri cutezatoare, indreptate, in stil realist-socialist, dincolo de obiectivul camerei – prin propria lor biografie de dizidenti in timpul Rusiei Sovietice. Ca parte a unei minoritati interzise, intotdeauna au visat sa fie cunoscuti si acceptati de majoritate: proiectul People’s Painting e sansa lor de „a colabora cu poporul“ (afirmatie montata in film pe un plan general al Selfridges’, luminat a giorno). Experimentul presupune mai intii un sondaj de opinie realizat telefonic de un serviciu specializat si continind intrebari de tipul: „Pentru a fi frumoasa, o pictura trebuie sa fie de marimea unei carti, a unei masini de spalat, sau a unui automobil?“; „Ce preferati pentru living, un tablou cu nud sau unul cu niste animalute simpatice?“. „Intoarcerea privirii“ (adica de ce numai ei sa faca filme despre noi?) si demontarea stereotipurilor sint numai doua dintre sarcinile de serviciu ale celor doi autori (secventa: K. si M., prezentindu-se telefonic unor persoane care urmeaza sa fie intervievate: „Sintem doi artisti rusi stabiliti la New York…“, „…Nu, nu sintem balerini…“, „Nu, nu sintem mafioti“ s.a.m.d.). Produsul finit vizibil al gustului britanic exprimat statistic e rezumat textual ca: „a nice family, a horse and a lot of Constable“.

In incheiere, tot o intrebare, pusa de Nick Fraser (BBC, 2000) – R.U.E.U.?. Nu sint, desigur, dar inca mai sper, prin urmare nu pot sa ratez filmul, chiar daca e in afara competitiei si ruleaza simultan cu nominalizarile la marele premiu. Pe Nick Fraser il stiu mai intii din pitching-urile spectaculoase pe care le face in fiecare an la FORUM (institutie adiacenta festivalului, care asigura co-finantarea productiilor documentare. Filmul nu-mi insala asteptarile, chiar daca nu e un „film de festival“; e, in schimb, „un Nick Fraser“, adica (subtitlul filmului) A Mercyless Journey into the European Union. O calatorie simbolica in cautarea „esentei“ Uniunii Europene, dublata de una cit se poate de concreta prin diverse tari membre sau aspirante U.E. (surpriza, surpriza, sintem si noi pe-acolo – 5 minute de Romania, filmate in timpul uneia dintre vizitele delegatiei UE, secventa introdusa de autor cu un: „sintem un grup de oameni foarte bogati aflati in vizita la un grup de oameni foarte saraci care incearca sa ne convinga ca or sa fie cuminti de-acum inainte“). Senzatia e ca Nick Fraser, fara a fi pierdut in eurofobia proprie britanicilor (poate si datorita biografiei scindate intre Franta copilariei si Anglia maturitatii), e un tip cinstit care are indoieli sincere; fapt pentru care isi permite sa testeze soliditatea „constructiei“ UE incepind cu dimensiunea sa concreta: notind disfunctiile arhitecturale ale cladirii Parlamentului European de la Bruxelles si intrebindu-se, retoric, asupra posibilelor corespondente la nivel conceptual. Secventele cu functionari sobri si discret jenati care nu reusesc sa convinga lifturile sa se opreasca unde vor ei sint de un umor nebun, la fel ratacirile frecvente, pe culoare, ale echipei de filmare (intr-un scurt interviu, arhitectul cladirii explica motivul aparentei disfunctii: cladirea a fost conceputa non-simetric pe verticala, iar oamenii, care au „naturalizat“ aceasta simetrie, se simt pierduti pe coridoarele neasemenea).
Nick Fraser e unul dintre cei mai importanti producatori de documentar ai BBC, si totusi i-au trebuit citiva ani buni pentru a putea produce R.U.E.U. Concluzia lui (provizorie): UE e un fel de pictura impresionista; cu cit te afli mai departe de ea, cu atit arata mai bine.

Dupa IDFA, la plecare, pe aeroportul din Amsterdam, privesc un britanic cu Financial Times si „executive look“ (ca sa o citez pe rusoaica Marijkei Jongbloed), care priveste, la rindul lui, cu uimire mare, spre un batrinel roman, vizibil om de la tara („fost in vizita la copii peste ocean“, il citez rapid – la Amsterdam schimba avionul). Strict vizual, mosuletul – imbracat ca orice mosulet cu hainele „bune“, de biserica, plus o pereche de „adidasi“ ultramoderni – e o ruptura uriasa in trupul Schipholului gatit sa-l primesca pe 2001. E adus la terminal de un functionar al aeroportului si, o data ajuns sub placuta pe care scrie TAROM, se simte „acasa“ si-i intinde mina, in semn de „noroc“, olandezului care se fisticeste oficial. Apoi olandezul si englezul schimba scurt, imperceptibil, privirea de recunoastere a tribului, dupa care totul reintra in normal. Batrinelul descopera citiva tineri cu genti mari care vorbesc tare pe limba lui, englezul converseaza mai departe, discret, cu tinara romanca sic care-i spune – tot pe limba lui – „da, romanii sint un popor foarte primitor“, olandezul pleaca si el la treburile lui, poate sa ghideze prin hatisurile aeroportului alti parinti sau bunici plecati din satele lor sa-si vada copiii (si lumea, pentru prima oara). Ii privesc pe toti, ii scriu in agenda, linga notele de festival, si regret pina la lacrimi ca „democraticul“ DV nu e pentru catei.

PS. Despre premii, poate alta data. Despre Docs on line, deocamdata citeva site-uri: www.ambienttv.org; www.lettersfromhomeroom.com; www.Freespeech.org.