OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu era o persoană impozantă – nu fizic. Era o persoană care făcea lucruri în viaţă, şi le făcea cu foarte mult umor şi (auto)ironie. „(Î)mi aduc aminte de efervescenţa intelectuală de grup şi de cascadele de rîs. Hohote peste hohote. De multe ori provocate de limba acidă a lui Cristian Buricea-Mlinarcic, vecină cu ironia teribilistă. De îndrăzneala lui de a dărîma din temelii edificiile prostiei cu pretenţii, cu o sinceritate de copil, de accentele sarcastice din spatele privirii verzi mirate“, scrie despre el Cristina Rusiecki, în revista Cultura; trimiterea e la un moment unic din teatrul românesc, de acum mai bine de un deceniu, seminarul Uniprof, organizat de Uniter, destinat profesionalizării tinerilor critici de teatru (de atunci), unde Cristian şi Miruna (Runcan, soţia lui şi partener constant în curajoase întreprinderi teatrale) au fost profesori. Lucru – a fi îndrumătorii unor noi generaţii de oameni de teatru – pe care au continuat să-l facă pentru totdeauna, şi nu doar instituţional, la universitatea din Cluj, unde predau de cîţiva ani. Cristian era un om care ştia să facă enorm de multe lucruri: ştia la perfecţie rusa (în traducerea lui l-am citit prima dată pe Erdman), ştia să se joace cu cîinii, ştia să rîdă şi să te facă să rîzi de lucrurile cele mai serioase. Mai ales, însă, ştia teatru, ştia să-i înveţe pe alţii cum se vede teatrul, cum se scrie despre, cum se face şi de ce. Avea o artă specială, unică, a lui de maieutică bine temperată – iar lucrurile în care credea el nu-i erau impuse nimănui altcuiva. Am fost o dată împreună într-un juriu, la Festivalul Atelier de la Sfîntu Gheorghe, aşa că ştiu ce zic cînd afirm că C.C. Buricea-Mlinarcic era un artist al dialogului inteligent, din care valoarea avea de cîştigat întotdeauna.

 

„(N)u mi-ar fi trecut niciodată prin gînd să fac publice asemenea lucruri. Dacă în timpul Festivalului Naţional de Teatru n-ar fi survenit dispariţia de neînţeles a lui Cristian Buricea-Mlinarcic, cavalerul sincerităţii şi al îndrăznelii de a spune – cu atîta umor – lucrurilor pe nume. Mediul teatral şi cel studenţesc de la Cluj vor fi mult mai sărace în umor de calitate şi în zîmbete neprefăcute“, scrie Cristina. Multe nu vor fi scrise – în primul rînd, ce a însemnat, la modul intim, personal, de formare a caracterului, proiectul „Dramaturgia Cotidianului“ pentru studenţii clujeni care au trecut prin taberele lui. Cristian credea în regenerarea teatrului din propriile resturi şi cenuşă, în funcţia sanitară a tinereţii, care va curăţa scena de tarele ultimului timp. ManInFest, revista acestui „grup de la Cluj“, şi suplimentele ei sînt, datorită lui Cristian şi Mirunei, imaginea pe veci vie a unui teren de luptă, unde tot ce are mai bun teatrul cîştigă întotdeauna.