OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine nu-l cunoaste pe Ovidiu Verdes, autorul romanului Muzici si faze, aparut la Editura Univers in anul 2000, ar putea crede, printr-o logica simpla si absolut falsa, ca este un tinar scriitoras, amator sa scrie lucruri surprinzatoare despre virsta adolescentei.
Ovidiu Verdes mi-a fost profesor de teoria literaturii, in anul III de Facultate, si, datorita lui, am avut parte in perioada masteratului de una dintre cele mai pretioase experiente universitare: un seminar Lacan, timp de un semestru, mai precis citeva saptamini bune de lucru pe textele originale. Nu-mi puteam imagina pe atunci ca, nu peste mult timp, Ovidiu Verdes, initiatorul nostru in teoriile „corpului imbucatatit“ si ale stadiului oglinzii, va publica unul din cele mai vii si mai proaspete romane din ultimele decenii. Sintem obisnuiti ca scriitorii sa se formeze mai intii in cenacluri, sa promita si apoi eventual sa confirme aprecierile initiale. Autorul romanului Muzici si faze nu s-a sinchisit de cliseele consacrate de diversele cariere scriitoricesti. Nu stim care sint resorturile intime ale discretiei si sobrietatii sale, dar, daca nu a avut intentia sa creeze neaparat o formula cu totul inedita a romanului despre adolescenta, cu siguranta el a reusit sa ofere o alta imagine a scriitorului in general.

Am dat curs mai mult lui alter decit lui ego

Mi-a venit ideea sa realizez acest interviu pornind de la faptul ca nimeni nu s-ar fi asteptat de la tine, un profesor universitar atît de „serios“, la o carte atît de „neserioasa“ precum Muzici si faze! Crezi ca e un raport schizoid între munca ta de profesor si ceea ce ai scris?
Nu stiu cît de serios sint ca profesor - sa spunem ca ma straduiesc sa fiu sau ca nu am încotro -, dar cartea este cu siguranta ceva serios, pentru ca, în ciuda aparentelor de trancaneala spontana, de monolog „minimalist“, scrierea ei mi-a luat aproape cinci ani, cu perioade în care stateam zece-cincisprezece ore pe zi în fata calculatorului. Imi dau seama ca orice maniac ti-ar fi raspuns la fel si regret ca alimentez cliseul „prozatorului care trudeste, asuda etc.“, dar asta e situatia si, cînd ma gîndesc la tot timpul asta, simt ca îmi piere umorul. Pentru ca viata e diversa, e complicata, si sa te lasi „confiscat“ de ceva la un asemenea mod e pîna la urma o forma de orbire. „Schizoidie“ e un cuvînt prea elegant - e de bonton sa fim „schizoizi“, „nevrotici“ s.a. - si nu în raport cu munca de profesor se produce ruptura cea mai grava. Evident, si aici apar inconveniente, pentru ca temporar nu mai scrii ceea ce se asteapta de la tine sa scrii, pentru ca devii mai greu de etichetat, dar cu „bilingvismul“ respectiv ajungi pîna la urma sa te împaci; se petrec chiar unele transferuri interesante... Mai grava e ruptura care se produce fara sa-ti dai seama în relatiile cu cei apropiati, cu persoanele la care tii: scrisul te face sa fii „autist“, îti blocheaza atentia si afectiunea, iar pierderile sint irecuperabile.
Vii dinspre teoria literaturii. In ce fel ai resimtit, scriind, povara teoriei?
In nici un fel, si nu as numi-o „povara“. Nu este nici povara si nici competenta, iscusinta tehnica sau mai stiu eu ce, cum au sugerat unele recenzii la cartea mea. Asta e o schema putin simplista si eu unul ma încapatînez sa „nu vad legatura“. In orice caz, daca formatia de „teoretician“ presupune obligatoriu - ceea ce este o prejudecata - experimentalism, textualism, ambitii de „poetica“ sau „poietica“, cred ca am evitat asemenea capcane. Daca vrei, tonul cartii si limbajul ei (oral, argotic) reprezinta tocmai contrariul, adica o rafuiala cu complexele mele de cultura, mai exact cu un anume intelectualism de care am suferit pîna pe la treizeci de ani. Dar asta e mai degraba o motivatie personala, secundara. Unii prieteni s-au aratat nedumeriti si mi-au amintit ca „în realitate“ eram foarte diferit ca adolescent de personajul meu alter-ego, adica mai interiorizat, mai „livresc“ etc. Asa este, dar cartea nu vrea nici sa reconstituie, nici sa „aprofundeze“ o psihologie individuala: în parte, m-am automistificat; am dat curs mai mult lui alter decît lui ego. Nu este un autoportret, ci sugestia unui univers de grup, cu accent pe relatiile respective, pe ierarhii, pe „roluri“...
Care este raportul tau astazi cu teoria literaturii? In ce masura mai crezi în ea si care consideri ca sint modele(le) actuale în acest domeniu?
Intrebarea ar merita o discutie separata. De „crezut“ - în sensul „tare“ al cuvîntului -, cred tot mai putin, drept care raportul despre care vorbesti se îmbunatateste pe zi ce trece. Inteleg prin asta ca nu exista în fapt o singura „teorie a literaturii“, ci diverse teorii, cu diverse ascendente istorice si coloraturi ideologice, si, daca ajungi sa le compui „harta“, domeniul asta reputat „arid“ poate deveni chiar palpitant. La noi predomina din pacate ideea ca a citi literatura e un act nemijlocit si pur individual, iar teoria „abstracta“ se adauga de undeva din exterior, complica lucrurile inutil si îi taie omului cheful de a mai citi. Viziunea asta comuna este de multe ori încurajata de critici literari, care vor sa ne faca sa credem ca ei singuri „simt“ sau „intuiesc“ direct ceea ce se cheama „valoarea estetica“ a unei carti, fara mijlocirea teoriei. Problema „modelelor actuale“ prefer sa o las în suspensie, deoarece ar fi prea multe de discutat; as spune doar ca nu mai exista modele gata facute, pe care sa le „importam“ si sa le „aplicam“ la texte, si ca, pe scurt, totul se „renegociaza“, începînd chiar cu notiunea de teorie literara. Nu ma întreba daca asta este bine sau rau, pentru ca n-o sa mai terminam niciodata.
Pe Salinger, marturisesc, nu l-am citit
Dupa aparitia romanului, multi te-au comparat cu Salinger. Multi te-au anexat unor curente existente sau te-au considerat „întemeietorul“ unei formule noi. In ce fel te identifici cu toate acestea?
Ca sa pastram proportiile, fiind vorba despre un debut, as spune ca atentia de care s-a bucurat romanul a fost nesperata, daca ne gîndim ca nu sint o persoana cunoscuta, iar institutiile noastre literare se chinuiesc sa functioneze la cota de avarie. In ceea ce priveste diversele comparatii si încadrari critice, ce as putea spune în afara faptului ca este soarta fireasca a oricarei carti? Pe Salinger, marturisesc, nu l-am citit - ceea ce, fireste, nu infirma analogiile. S-a mai spus ca romanul ar fi „postmodernist“, însa nu era o afirmatie critica, ci un stereotip gazetaresc, un fel de dojana pentru presupusa mea „tinerete“ iresponsabila. In fine, cartii i-au fost atribuite calitati de best-seller, lucru care m-a bucurat, deoarece am mizat într-adevar pe accesibilitate, pe umor, pe placerea lecturii, cu riscul de a le parea unora minor, poate chiar stupid. „Am mizat“ e un fel de-a vorbi, pentru ca, în ciuda numeroaselor variante, dislocari de secvente, rescrieri de pasaje, în realitate, m-am lasat purtat de placerea scrisului. Mi s-a spus ca asta „se simte“ si înclin sa cred ca e adevarat, fiindca, în limitele unui tiraj destul de mic, romanul a avut succes de public (din pacate, „remuneratia“ a ramas „dupa buget“, adica... zero). Nu stiu daca sint chiar un „întemeietor de formula“. Suna frumos, ce-i drept, în urechile „autorelui“, dar ma tem de riscurile supralicitarii. In plus, o „formula“ fixeaza si nu mi-ar placea sa mi se reproseze ca nu am respectat-o în cartile urmatoare...
Ai avut referinte literare în perioada în care ai lucrat cartea? Se stie ca literatura romåna s-a cantonat în paradigma copilului, fie el si „universal“, adolescenta fiind în general cvasitabuizata si oricum nu subiect de capodopera.
Nu mi-am propus de la început sa scriu nici „roman“ si nici „despre adolescenta“. Practic, începusem cu niste notatii autobiografice de uz personal, „scandate“ de motivul „muzicilor“. Am descoperit în felul asta un trecut, pe care faceam însa greseala sa-l prezint din perspectiva prezentului, a adultului „edificat“. Apoi, de la o varianta la alta, am adoptat perspectiva personajului, adica naratiunea „ingenua“ a unui pusti de cincisprezece ani. Trecutul s-a redus la o saptamîna si s-a structurat clasic pe episoade dramatizate, dublate de flash-back-uri care avanseaza tot mai mult înspre copilarie. O data cu schimbarea asta a aparut si constiinta faptului ca literatura noastra este deficitara la capitolul „adolescenta“ si ca lacuna respectiva se datoreaza unei „tutele“ a ceea ce as numi „spiritul adult“. Abia atunci s-au impus ca „referinte“ cartile despre adolescenta ale lui Mircea Cartarescu, ale Simonei Popescu, care sparg acest monopol si la care cred ca te-ai gîndit si tu. „Pariul“ meu a fost însa nu adolescenta evocata prin introspectie, ci adolescenta care „se povesteste pe sine“ aparent fara nici o distanta reflexiva. Placerea scrisului s-a instalat irezistibil în momentul cînd am regasit tonul discutiilor mele „de atunci“ cu „Mimi“ si cu gasca si am pus la lucru toate efectele „oralitatii“ respective. Stiu ca, fiind vorba de un artificiu, aici pluteste o prezumtie de „manierism“, dar tin sa spun ca „limbajul“ respectiv nu a fost pentru mine doar vocabular pitoresc sau prilej de pastisa, ci o materie extrem de senzuala si infinit nuantata, un veritabil „idiom“. Sint constient ca limitele si defectele cartii vin tot de aici, dar sper ca în ansamblu Muzici si faze marturiseste o buna întelegere a acestei vîrste „ingrate“.
Trei infractiuni, o mama traznet si o Miss April
Ai fost, fara voie, în centrul unui scandal public chiar înainte de publicarea propriu-zisa a cartii. Te-ai asteptat la asa ceva?
Cu scuzele de rigoare, nu am sa-ti raspund direct. Scandalul la care faci aluzie, nu stiu daca lumea îsi mai aminteste, a fost provocat de includerea unui fragment din Muzici si faze în manualul „alternativ“ de literatura pentru clasa a IX-a al Editurii Univers. Romanul nu era publicat la acea data, iar fragmentul a fost decupat dintr-un capitol pe care îl trimisesem revistei Interval. Mai amintesc faptul ca programa nu organiza materia de a IX-a pe criterii istorico-literare, ci dupa un criteriu tematic, fragmentul meu figurînd la tema Joc si joaca, dupa un fragment din Amintiri din copilarie, si însotit de cîteva precizari (sursa respectiva, statutul „autorului“). Nu vreau si nu pot sa discut justetea alegerii fragmentului respectiv în raport cu tema propusa si cu litera programei, ci doar acuzatiile aduse autorilor manualului. Pîna aici am avea doua infractiuni: 1) atentat la ordinea literara institutionala (autor înca nepublicat); 2) atentat la canon (fragmentul meu ocupa un spatiu în care ar fi trebuit sa apara un autor consacrat). Textul propriu-zis implica însa o a treia infractiune, deoarece, pe fondul evocarii unor petreceri date de parinti pe vremea cînd personajul meu (Tinut) era în clasa întîi, apare urmatoarea secventa: „Pe-atunci maica-mea era o femeie traznet; miss April asta din Playboy era mic copil în comparatie cu ea, pe bune! Adica ce «pe-atunci», ca si mai tîrziu, cînd îmi chema ea copiii din curte la ziua mea, Nacu si astia mai mari se uitau la ea înnebuniti si faceau bancuri proaste, ca ce buna e - adica cum? - asa, ca îi cheama - si ca sa îi chem mai des pe la mine, ce-i aia numai o data pe an?“. Odios, nu!? Asadar: 3) atentat la pudoare sau la bunele moravuri, ceva de genul asta. Am tinut sa reproduc întreaga secventa pentru ca ea mi-a adus „celebritatea“ prematura, facînd literalmente înconjurul presei, pe prima pagina a ziarelor, citata în fel si chip, din auzite, ca la telefonul-fara-fir, încît simpla confruntare a „variantelor“ e un regal psihanalitic. Interpretarile au fost la fel de savuroase, fiecare denuntîndu-si obsesiile si fantasmele: de la clasica dorinta incestuoasa la îndemnul adresat elevilor de a citi Playboy, si de la mama - obiect sexual de negociere între baieti (Florina Rogalski, profesoara de româna) la faptul ca „acest Verdet sau asa ceva“ - dupa cum îmi ortografia numele temutul Cristian Tudor Popescu, sau Topescu - îi instiga pe dascali „sa conduca o lectie de viol în grup“. Trecînd peste faptul ca toate grozaviile astea îmi erau puse direct în cîrca, adica mie, autorului, - sintem într-o lume care nu se încurca cu „naratori“ si „actori“ - este de retinut functia pe care toti acesti cetateni o atribuie literaturii: sa INDEMNE. Drept care cred ca putem extrage urmatoarea morala: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite“. Un raspuns direct la întrebarea ta ar fi implicat sa dau lamuriri în legatura cu ceea ce pare lucrul cel mai important în aceasta afacere: care a fost pozitia mea, rolul meu istoric în publicarea fragmentului respectiv în manual. Am stiut sau nu despre aceasta publicare, am tras ceva sfori pentru a sari din anonimat direct în posteritate, am mituit pe cineva, sint ruda cu cineva, coleg de partid, sau am avut pur si simplu bafta? Ei bine, acesta trebuie sa ramîna micul meu secret, pentru ca „scandalul“ s-a racit, pentru ca nu vreau sa ma dezvinovatesc (în fata cui?) si pentru ca, în fond, nu asta conteaza. Conteaza în fapt conjunctia celor trei infractiuni de care m-am facut vinovat si care, în contextul respectiv, era menita sa condamne o întreaga zona literara: ne-vîrstnicia, pretentiile uzurpatoare si imoralitatea (pornografia). In aceste conditii, îmi rezerv doar dreptul de a sti „ce am vrut sa spun“ prin fraza citata anterior: nici mai mult, nici mai putin decît ca pe-atunci maica-mea era o femeie traznet; miss April asta din Playboy era mic copil în comparatie cu ea, pe bune! Cu Muzici si faze pe masa, desfid pe oricine crede ca poate dovedi contrariul!
Ce s-a intimplat si ce se va mai intimpla cu Hari?
Ai avut vreodata ocazia sa stai fata în fata cu cititorii tineri ai romanului tau?
Am avut, si datorez în mare parte aceste ocazii (doua) tocmai scandalului despre care vorbeam, acelei campanii de presa care, evident, a avut în rîndul pustimii efectele contrarii: cititorii fragmentului din manual cereau cartea la bibliotecile liceelor înca înainte de publicare! Din cauza asta, dupa publicare, m-am dus destul de sceptic la întîlnirile respective, banuind un „orizont de asteptare“ de tip „sex, drugs &rock’n-roll“ si întrebarile/frustrarile de rigoare. Pentru ca romanul nu speculeaza partea asta, de senzatii tari, si „îndraznelile“ descrise - ale unor adolescenti de acum douazeci de ani - pot parea de-a dreptul insipide adolescentilor de azi. Spre surprinderea mea, la Liceul German, am raspuns timp de doua ore unui tir de întrebari foarte aplicate, dar de cu totul alt gen, majoritatea de tip „în ce raporturi sint astazi cu prietenii de atunci“ sau „ce s-a întîmplat cu Hari (iubita lui Tinut)“. Aflînd ca romanul a fost amputat de multe pasaje în vederea publicarii, din motive editoriale, un baiat, „fan“ declarat al meu, mi-a cerut dischetele cu textul integral, iar o fata a declarat ca a citit cartea în doua nopti si jumatate si a fost disperata ca nu mai are cu ce sa acopere a treia noapte. Chestiile astea m-au darîmat realmente, mai mult decît toate cronicile elogioase la un loc, eu fiind convins pina atunci ca romanul are sanse sa placa mai degraba colegilor mei de generatie, de „epoca de aur“ si de „muzici“, decît pustanilor de azi. Stiu ca poate sa sune idilic sau paranoic, dar am plecat de-acolo pe doua carari…
Ce ar putea urma dupa Muzici si faze?
Asta m-au întrebat si ei, cu atîta insistenta ca m-am trezit explicîndu-le, pe un ton acru, ca eu „nu sint serialul Dallas“. Cu o urma de regret în sinea mea, pentru ca, pe de o parte, senzatiile de „scriitor popular“ sint îmbatatoare, iar pe de alta parte, mirceaivanescian vorbind, Alte muzici si faze sau Muzici si faze noua n-ar suna rau deloc... Revenind la realitate si la „povara teoriei literare“, acum ma straduiesc sa termin o teza de doctorat, ca sa intru si eu, ma-ntelegi, în rîndul oamenilor...
Ziua sa predau, noaptea sa scriu, iar a doua zi sa predau ce am scris
Exista una dintre aceste doua ipostaze - profesor si scriitor - pe care ai prefera-o în defavoarea celeilalte?
Adica ce-mi place mie mai mult si mai mult si ce vreau eu sa ma fac cînd voi fi mare? Pai... nu s-ar putea si una si alta? Adica ziua sa predau, noaptea sa scriu si a doua zi sa predau ce am scris...? Cu „ipostaza“ de scriitor înca nu m-am acomodat, pentru ca nu depinde numai de mine, iar cu cea de profesor n-as vrea sa ma „acomodez“ definitiv. In Muzici si faze exista o scena-cheie pe tema asta, în care Bodi, idolul lui Tinut, chitaristul care urmeaza sa plece din tara, îl sfatuieste cu limba de moarte sa termine cu „muzicile“ si sa se tina de treaba, sa se faca profesor sau scriitor. Drept care Tinut, desi are pe moment o tresarire de revolta, se dovedeste în perspectiva un baiat ascultator: preda teoria literaturii si scrie un roman despre adolescenta lui, adica despre Bodi.