OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O analiza lucida a situatiei romanului romanesc si a productiei literare in general, la aproape 11 ani de la momentul 1989: Sorin Preda, prozator al generatiei ‘80, constata ca societatea romaneasca in ansamblul ei nu si-a gasit inca punctele de echilibru necesare unei firesti asezari, nu atit economice, cit afective. Ratacirea si dezechilibrele acestei ultime perioade fac ca si romanul romanesc sa nu poata inca sa-si gaseasca drumul. „La ora actuala, este limpede ca nu numai romanul, ci literatura romana in intregime se afla intr-o fundatura cumplita“, constata Sorin Preda. Situatia nu este totusi atit de disperata cum pare. Exista un fond de trairi, de experiente si de sentimente, acumulat de-a lungul perioadei comuniste, care a ramas –inexplicabil – neexploatat, si care asteapta inca o mare capodopera. Asa incit situatia literaturii noastre este dramatica, dar nu fara iesire: „Cita vreme am traversat o perioada extrem de interesanta, cu destine si intimplari dintre cele mai dramatice, o data si-o data marile teme romanesti se vor decanta de la sine. Acesta este si marele nostru avantaj, avem un capital de prospetime pe care literatura franceza, de pilda, nu il mai are“. Scriitorul roman va trebui insa sa depaseasca un alt moment dificil, reprezentat de asa-numita „reactie de doliu“ a literaturii. Reactia de doliu vizeaza recuperarea statutului social pierdut dupa 1989 si reobisnuirea cu – paradoxal – lipsa cenzurii si cu disparitia dublului limbaj: demersuri necesare pentru corectarea multelor „betesuguri literare“ de dupa 1989.


O etapa a reconturarii de sine

Despre situatia romanului se fac colocvii, se discuta… care este insa starea productiei literare propriu-zise?

Toate aceste intilniri tradeaza o mai veche boala romaneasca. Ne intilnim, discutam, proiectam, ne pierdem in generoase harti de atac si in realitate nimeni nu pare dispus sa faca nimic. La ora actuala, este limpede ca nu numai romanul, ci literatura romana in intregime se afla intr-o fundatura cumplita. Nu trebuie totusi sa disperam, sa ne aruncam toti in apa ca sa ne salvam: vaporul literaturii, chiar daca ia apa, nu se scufunda. Partea optimista, frumoasa, a literaturii consta in faptul ca, spre deosebire de economic, unde exista o succesiune cvasi-logica a redresarii, in literatura este suficient sa apara cineva care sa reactiveze brusc ierarhiile si competitia. Din pacate, asteptam aceasta schimbare cu miinile in sin, teoretizind la nesfirsit. In 1989 s-a intimplat ceva cu noi, cu lumea in care traim. Au trecut, iata, 11 ani si eu nu am intilnit pina acum o discutie foarte serioasa pe aceasta tema. Ma gindesc si eu din cind in cind la ea, dar cu ineficienta romanului si a gazetarului pirit care sint.


Romanii au o problema nu atit economica, cit afectiva

Ce s-a intimplat de fapt, din acest punct de vedere, in 1989?

S-a intimplat o schimbare majora a realitatii. Mi-a trebuit destul de mult sa inteleg un lucru destul de simplu, anume ca astazi nu este nici mai bine si nici mai rau decit inainte, este pur si simplu altceva. Comparatiile sint inutile si paguboase. Dificultatile de adaptare, cresterea patologiei afective inregistrata de psihiatrii, cazurile tot mai frecvente de depresii, manii, accese de agresivitate, la care se adauga perturbarea instinctelor fundamentale – cum ar fi cel alimentar, de pilda – sint tot atitea realitati ale momentului. Psihiatrul Florentin Tudose imi povestea, de pilda, ca a fost la un moment dat confruntat cu o „epidemie“ de anorexie. O clasa intreaga aproape suferea de aceasta afectiune. Competitia din planul scolar se mutase in cel alimentar. Aparent, e o intimplare ca multe altele, dar ea exprima o realitate crincena: imaginea despre sine are de suferit astazi in Romania. Problema noastra nu este economica, ci afectiva. Nu intimplator, romanii se indreapta tot mai mult spre biserica, spre credinta – in mod, e adevarat, dezordonat si cu accente disperate, cu nerabdare. Oamenii vor sa rezolve totul peste noapte; au nevoie de miracole, de certitudini. Spun toate acestea pentru ca nu poti sa scrii – roman, cu atit mai putin – fara sa intelegi ce se intimpla in jurul tau. Aici trebuie sa marturisesc ca traiesc momente tot mai dese, parcurgind nuante sufletesti din cele mai diverse, de la revolta pina la plictis, cind am senzatia ca nu mai inteleg nimic. In ce lume traiesc? Oamenii sint buimaci. Au foarte multe gesturi si reactii contradictorii. A disparut noima si norma si, deocamdata, sintem numai in cautarea unei alte normalitati.

De cite ori ma duc la Paris gasesc o lume normala, functionala, asezata. Dupa trei saptamini – mai mult nu rezist – simt ca mi-am incarcat bateriile pentru un an de zile de zapaceala bucuresteana. O zapaceala fireasca pentru momentul in care trecem, dar si intretinuta de noi insine. Nu avem un raspuns, dar nici nu avem chef sa-l dam. Ura de sine de care vorbeste Andrei Plesu este adevarata dar eufemistica, pentru ca trebuie vazut ce se ascunde indaratul agresivitatii fata de sine, mult mai grava decit agresivitatea stradala. Sinuciderea este un act mult mai violent decit tilharia sau bataia intre betivi. S-a stricat ceva important in propria noastra interioritate.
Cautarea scriitorului este la fel de haotica si stau sa ma intreb, citeodata, ce poti sa mai scrii despre lumea in care traiesti in clipa in care ea nu-ti mai pune la dispozitie decit fotograme disparate si absurde. Intr-o perioada de acest gen, proza scurta pare avantajata. Din pacate, si in cazul ei intervine un lucru extrem de neplacut: competitia presei, a faptului divers.


Regindirea structurilor prozastice

Bulversarea produsa de 1989 a atins, intr-un fel sau altul, intreaga arie culturala. Cum a reactionat – sau cum ar fi trebuit sa reactioneze – prozatorul?

Dupa ’89, prozatorul a trebuit sa procedeze la o reformulare a strategiilor sale prozastice. Nu mai poti sa scrii, inregistrand realist chiar ceea ce se intimpla in jurul tau, sa echivalezi o deruta cu alta. Scriitorul insusi se afla intr-un efort de intelegere a ceea ce se intimpla in jurul lui. In aceste conditii este limpede ca nu poti sa ajungi la iluminare atita vreme cit tu insuti ai devenit pentru tine un mister. Scriitorii nu mai stiu despre ei insisi o multime de lucruri – cu atit mai putin despre cei din jurul lor. Inainte vreme, cind structurile sociale erau puternic conturate, fiecare traia in niste tipare aproape prestabilite – profesorii intr-unul, medicii in altul –, diferentele erau marunte: o masina ceva mai noua, un video… Fleacuri lumesti! Partial, asa se explica si solidaritatea dintre oameni atit de diferiti. Am niste vecini pe care-i vizitez din ce in ce mai rar si, de fiecare data cind intru in casa lor, observ ca a mai disparut un obiect. Ei nu-mi spun ca o duc greu, dar constat singur ca, de fapt, nu mai stiu ce se intimpla cu ei. Lucrul acesta poate fi generalizat. Ca sa ajungi sa scrii roman, trebuie in primul rind sa ai de partea ta o lume cit de cit asezata, previzibila cumva. Nu poti sa cintaresti un obiect care este in miscare.

Dar ceea ce se intimpla inainte de ’89 nu era doar o falsa normalitate, o normalitate simulata?

Normalitatea nu se discuta in termeni de prosperitate sau de libertate. Inainte de ’89 exista un punct de echilibru, in mizeria si in dublul limbaj al epocii. Era o lume previzibila, lecturabila in saracia si intunericul ei. Spre uimirea occidentalilor, noi ne descurcam surprinzator de bine cu dublul limbaj si manevram cu usurinta doua sau chiar mai multe adevaruri. Ceea ce se intimpla acum in Romania reprezinta un faliment al vechilor procedee de aparare. Criza apartine adaptarii si nu neaparat economicului. Daca nu ma insel, acelasi lucru s-a petrecut si in Germania, dar dupa zece ani lucrurile au inceput sa se aseze. Imediat dupa razboi a aparut o literatura puternica, a valului „furiosilor“, care a exploatat magistral perioada fascista. Cred ca si la noi se va intimpla acest lucru, desi mi se pare suspect si inacceptabil ca pina acum sa nu avem – inca – un roman despre perioada comunista, scris cu detasarea si cu toate celelalte avantaje pe care le confera trecerea timpului.
Faptul ca pina acum nu a aparut un text solid, acceptabil valoric, despre perioada de dinainte, foarte interesanta, plina de epic si de dramatism arata ca noi inca nu ne-am sfirsit ratacirea. S-ar putea ca lectura mea sa nu fie cea mai buna, poate leg prea mult literatura de social si de politic, dar multe betesuguri literare pornesc de aici. La asta se adauga disparitia ierarhiilor. O parte din misterul generatiei ’80 se explica prin aceasta emulatie si competitie in interiorul cercului nostru, pentru ca, daca nu am fi avut vecinatati convenabile, daca nu ne-am fi simtit unul pe altul intr-o intrecere barbateasca si fara menajamente, n-am fi existat. Simpla reunire a unor tineri scriitori sub pulpana unui cenaclu sau a unei titulaturi impuse de un critic autoritar nu creeaza generatii. De aici si discutiile interminabile despre generatie: unde se termina, unde incepe…


Literatura romana si reactia de doliu

Se poate vorbi de o „perioada de doliu“ a literaturii noastre?

Este intr-adevar o perioada de doliu – in psihiatrie se numeste reactie de doliu. Scriitorul roman a pierdut din statutul social, din imaginea despre sine, a pierdut inclusiv cenzura si dublul limbaj, care l-au ajutat foarte mult, pentru ca intotdeauna cel slab nu poate sa reziste decit prin imaginatie. Am facut foarte multe interviuri cu detinuti politici si am fost uimit sa constat ca in disputa creata intre gardian – cel puternic – si detinut – cel slab – cel de-al doilea cistiga intotdeauna. Nici cel mai dur si mai perseverent gardian nu reusea sa faca fata inventivitatii detinutilor. S-au facut lucruri exceptionale, cum s-a intimplat la Mislea, unde se „editau“ carti pe bucati de cirpa, pe care scriau in Morse poemele lui Radu Gyr sau ale lui Crainic. Perioada de doliu nu trebuie sa se instituie ca motiv, ca exteriorizare a vinei, ca pretext al lenei in care am intrat de un deceniu. Pe de alta parte, stau si ma intreb daca aceasta criza literara pe care o traversam nu se va dovedi la un moment dat benefica. Este o perioada in care rezista doar scriitorii adevarati, bolnavi de literatura – Iova, Cosovei, Marin, Flora, Cartarescu, Danilov, Stoiciu. Cei care scriau pina mai ieri din ambitie, incercind sa intre intr-o competitie straina lor, sa mimeze formule si experimente, toti acestia au fost deja maturati fara mila. Din pacate, omul de talent, tinarul mai ales, lesne poate fi descurajat. Eliminind amatorismul, veleitarismul risti, o data cu acestea, sa deturnezi destinul literar al unui tinar de talent.


Nu am exploatat sursele de inspiratie ale epocii trecute

Care ar putea fi explicatia cea mai plauzibila a acestei selectii haotice?

Discutia in sine este dezordonata, pentru ca, daca esti sincer cu tine insuti nu stii de unde pleaca, cu adevarat, raul. Avem de-a face cu un cumul de explicatii, de la palida oferta editoriala pina la absenta unor mecanisme firesti de reglare a productiei literare: premii, impresari literari, cenacluri etc. Totusi, sceptic cum sint, nu mi-am pierdut optimismul. Ce se intimpla acum aproape ca nu conteaza. Este suficient sa apara o carte mare, un scriitor extrem de puternic care sa devina locomotiva unei generatii. Cifrele comparative, talerul pe care noi punem ceea ce fac francezii cu ceea ce facem noi, faptul ca in Franta apar sute de titluri intr-o saptamina ar putea sa ne descurajeze pentru eternitate. Eu imi pastrez calmul, stiind foarte bine ca literatura nu este asemenea agriculturii, nu functioneaza pe o logica a insamintarii optime. Cita vreme am traversat o perioada extrem de interesanta, cu destine si intimplari dintre cele mai dramatice, o data si-o data marile teme romanesti se vor decanta de la sine. Acesta este si marele nostru avantaj, avem un capital de prospetime pe care literatura franceza, de pilda, nu il mai are. Si ea, la rindul ei, traverseaza propria perioada de criza – de alta natura, fireste. Este o literatura siesi suficienta, care aproape ca nu mai are ce sa inventeze. Se refugiaza in edulcorari mai mult sau mai putin estete, incearca formule care sa apropie adevarata literatura de rigorile comerciale, pe cind noi chiar avem a spune ceva.