OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ati amintit de generatia ’80 si de avantajul competitiei intre membrii unei generatii. Din perspectiva crizei literaturii de la noi, pe care ati descris-o, ce se poate spune astazi despre generatia ’80?

Generatia ’80 a traversat si traverseaza aceleasi crize si confuzii ca toata literatura. Exista doua tendinte. Una respinge furios si contestatar generatia ’80, cum fac Cartarescu, Musina et comp. Alta aduce un elogiu tardiv si deja depasit optzecismului. Ceea ce este ciudat este faptul ca generatia a incremenit in propriul sau proiect. Ramine in continuare o generatie de scriitori care, la 50 de ani, sint in continuare etichetati ca fiind tineri. E o nebunie! Pe de alta parte generatia aceasta nu a reusit sa-si recupereze toti membrii. Mai sint inca optzecisti interesanti, care mai au a spune ceva, dar care nici pina acum nu au reusit sa-si publice cartile. De la Paraschivoiu pina la Ene, exista loc de surprize literare optzeciste. Sincer vorbind, ca doctrina, ca ideologie literara, generatia s-a implinit, a devenit fapt de istorie, iar protestul colegilor mai sus amintiti nu face decit sa traduca o dorinta absolut fireasca de a fi ei insisi si de a-si continua pe cont propriu destinul literar.

Pe mine ma ingrijoreaza altceva: disparitia insitutiei debutului. Generatia noastra a aparut ca raspuns la o anume ostilitate politica si literara. De pilda, nu aveai voie sa debutezi daca nu publicasesi anterior o carte! Cercurile acesta vicioase le puteai intilni si in alte domenii: transferul in invatamint, spre exemplu. Nu puteai sa faci un lucru daca nu-l facusesi anterior. Asteptarile erau mai mult decit obositoare: erau necesari trei-patru ani ca sa-ti apara cartea. Dar la toate exista un raspuns – atita vreme cit esti inteligent si refuzi comoditatile sau resemnarea, poti iesi din orice situatie. Generatia ’80 a spart cercul vicios, publicind antologii, scriind in gazeta de perete Noii din holul Facultatii de Filologie. Tot ceea ce parea dezonorant, lipsit de seriozitate, de morga specifica celor consacrati, era asumat de optzecisti si transformat intr-o arma de lupta.


Exista un alt prag care trebuia trecut: cenzura

Cenzura i-a obligat pe congenerii mei sa dezvolte un tip de literatura hiperrealista, in care eliminarea unui pasaj nu putea sa afecteze intregul. Era o literatura in mod eronat si rudimentar considerata de unii critici ca fiind apolitica, incurajata de sistem. Dimpotriva, seful cenzurii, Mihai Dulea, in ultimii ani, facea adevarate crize hepatice cind regasea pe planul editorial numele unui optzecist. Sau sa ne amintim de atacurile furibunde ale lui Corneliu Vadim Tudor din Saptamina, indreptate impotriva poetilor optzecisti, a mea si a altor colegi. O campanie sistematica ce viza mai putin aspectul estetic – aveau tot dreptul sa se exprime in sensul acesta –, cit pe cel politic: atitudine dusmanoasa, prezentarea realitatilor socialiste in culori negre, oameni care se inghesuie pe la cozi etc. Oricit ai fi incercat, ca cenzor, sa elimini anumite cuvinte sau intimplari mai puternice, tot raminea ceva. Singura solutie era sa fi scos cu totul din planul editorial cartea cu pricina – demers virtual periculos: putea crea dizidente nedorite, refuzul publicarii se putea transforma in eveniment la Europa Libera...

A fost o literatura subversiva in cumintenia ei, chiar si in lipsa unui epic care sa recupereze felii de istorie, cum incercase intr-un mod destul de comercial si de mincinos literatura obsedantului deceniu. Noi ne ocupam de prezent, cu toate riscurile si cu toata mindria. Daca cineva, peste ani, va dori sa refaca atmosfera acestei perioade, nu o s-o gaseasca in presa timpului, cu atit mai putin in filme sau emisiuni TV. O va gasi in cartile optzeciste.


Schimbarea a venit in chiar momentul deplinei maturizari literare

Va regasiti in volumele dumneavostra publicate atunci?

Am avut surpriza sa reiau Partial color si sa constat ca lumea mohorita, nevrozata si violenta a anilor ’80 nu seamana cu cea de acum. Sint doua mizerii, doua lumi diferite.

Dar in generatia din care faceti parte cum va plasati acum?

Generatia ’80 a fost tinuta artificial in viata pe de o parte de conflictul iscat in sinul Uniunii Scriitorilor – celebra disputa cu ASPRO –, iar pe de alta parte, de aceasta prelungire optzecista reprezentata de generatia ’90, care nu a facut decit sa duca in propria sa directie o ideologie literara configurata anterior de cartile lui Mircea Nedelciu si de maieutica exploziva a lui Gheorghe Iova.
Schimbarile petrecute dupa ’90 nu au avantajat generatia ’80. Aceasta este drama acestei generatii. Schimbarea a venit in chiar momentul deplinei maturizari literare, cind mai toti membrii ei se pregateau sa-si dea „cartea vietii“ – vorbesc de prozatori, ceva mai inceti si mai intirziati decit poetii. In clipa cind s-a produs fractura, nu aveam de ales decit intre doua posibilitati: sa continuam cu acest tip de proza, ceea ce insemna sa intram intr-o impardonabila monotonie si autoplagiere, sau sa incercam altceva. Sa o luam de la capat? Cam greu. Cita vreme literatura noastra era un raspuns polemic la un anumit tip de literatura, ne-am trezit in situatia de a nu mai avea cu cine polemiza. Si este foarte greu sa polemizezi cu tine insuti. Atunci am intrat intr-o adormire, intr-o asteptare consumata evident in umori politice, in marunte interese economice, in gazetarie, am inceput sa ne risipim. Altfel spus, am incalcat regula acestei generatii. Un timp, ea a mai functionat ca atare, gratie lui Mircea Nedelciu si lui Gheorghe Iova.

Ei au fost liantul?

Nedelciu era liantul, iar Iova – necesarul disconfort, care te obliga sa gindesti si care te ridiculiza cu propriile tale arme. Nedelciu avea cultul prieteniei. In plus, avea o autoritate nu numai literara, ci si afectiva asupra tuturor. El a fost locomotiva generatiei. Din pacate, boala l-a scos din circuit. A revenit din Franta, dar dupa un an si jumatate, a avut din nou o cadere, intrind intr-o lunga si dramatica agonie. Sigur ca intre timp incepuseram sa ne cunoastem si chiar sa descoperim ca eram mai multi decit credeam. Eu mi-am dat seama cit de puternica este generatia aceasta dupa nouazeci, cind am inceput sa vad ce promotii solide dezvoltasera Clujul, Iasul, Timisoara. Ne-am cunoscut putin cam tirziu. Daca am fi aflat unii de altii mai devreme, am fi fost si mai luptatori si am fi putut sa schimbam si mai multe lucruri in literatura romana.


Solidaritate si nemultumire

Se poate spune ca a existat un deficit de solidaritate inainte de 1989?
Paradoxal, da. Desi sistemul nostru era sa ne sustinem unii pe altii, spre iritarea unor critici care ne spuneau, de altfel pe buna dreptate, ca in literatura nu se intra cu turma. Au fost mai multe provocari, insulte pe care noi, cu nonsalanta, le-am folosit ca arme de aparare. Scriitorii batrini refuzau a se credita unul pe altul. Intrau intr-o gaoace de autoritate si de renume si acolo ramineau, uneori pina la sfirsitul vietii, traind din laude slugarnice, din reeditari. Ceea ce ne-a caracterizat pe noi a fost solidaritatea. Cind am vorbit de lipsa de solidaritate, m-am referit la faptul ca stiam prea putine lucruri despre optzecistii din celelalte centre universitare puternice din tara. Daca intre aceste centre ar fi functionat cu adevarat contactul direct, alta ar fi fost si configuratia generatiei. Ar fi trebuit sa ne regasim fata in fata si sa intram in niste proiecte comune. Ne-am insularizat cumva, citeodata creind gelozii inutile, distantari incarcate de repros: de ce literatura sa se faca numai la Bucuresti, de ce noi, cei de la Cluj sau de la Iasi, nu sintem luati in seama asa cum sint optzecistii „junimisti“? E adevarat ca intimplarea, norocul si obraznicia virstei ne-au facut sa scoatem Desant ’83, intreprindere de care sincer m-am indoit. Mi se parea o mica aiureala, o treaba circumstantiala de cenaclu. Drept pentru care am intirziat cu textele si in ultima clipa, la presiunea lui Croh, am dat doua proze de care acum ma rusinez partial, si cu o anume nostalgie. Merita sa dau lucruri mai bune, care sa ma reprezinte mai mult. De altfel cam toata lumea a fost surprinsa, inclusiv Crohmalniceanu, de succesul acestui volum.

Misterul acestei miscari literare va ramine mult timp neelucidat. Faptul ca si in Ungaria, Polonia sau Cehia a existat o generatie ’80 arata ca a plutit ceva in aerul acelor timpuri: ceva fast, adevarat, profund. Nu stiu ce va ramine din literatura optzecistilor. Eu personal mi-as rescrie la nesfirsit textele. Cartile mele ma nemultumesc de fiecare data cind le recitesc. Simt nevoia sa iau condeiul si sa le rescriu. Aceasta nemultumire ne-a caracterizat pe toti. De fapt, cred ca de aici a plecat totul. Eram nemultumiti nu numai de lumea in care traiam, ci si de literatura care se facea, de falsele ierarhii, de cumintenia, de vetustetea cartilor publicate. Dupa 1968 a fost un moment de graba istorica, s-a schimbat lumea. Au inceput sa apara categorii sociale noi – navetistul, valutistul, bisnitarul. Unde regaseai aceasta lume colcaitoare, orala, inventiva, nebuna, plina de vitalitate si umor? Cartile celor consacrati cautau marile teme, refugiindu-se in istorie sau imaginar, scriind la coala editoriala, pentru a fi platiti cit mai bine, trilogii si fresce sociale adormite, fara vlaga, pline de dialoguri si descrieri plicticoase, intr-o limba vetusta, chinuita, pletorica si literaturizanta. Asta ne-a obligat sa ne gasim alte modele (de la Babel, Harms sau Belii pina la Musil, Nabokov sau Celin). Ne-a obligat, din capul locului, sa intoarcem spatele unui anumit fel de a face literatura. Am fost neiertatori cu altii, dar si cu noi insine. Debutul tirziu, naveta si posturile mizere de librari – intr-un cuvint, lipsa succesului – ne-au condamnat la vigilenta, la o continua si lacoma nemultumire. Secretul generatiei nu sta in prietenie, in afectiunea spontana care ne-a legat, ci in lecturile si discutiile cumplite, explozive, din podul lui Iova, din mansarda lui Nedelciu, din camerele cu peretii imbibati cu tutun de la caminul studentesc din Grozavesti.

Cei puternici reusesc oricum

Ce sanse au acum tinerii?

Fatalist cum sint, as zice ca au sansa unui veteran de razboi sa urce intr-un tren in plina viteza. In realitate, au aparut citeva debuturi cu totul remarcabile: Cornel Ivanciuc, Sorin Stoica, Ovidiu Verdes – nume despre care, cu siguranta, vom mai auzi. A fost un deceniu sarac, dar ce mai conteaza? Cei puternici reusesc oricum. Nu-i mai putin adevarat ca lipsa ierarhiilor, dezinteresul editurilor, saracia si vaicareala inconjuratoare, lipsa unui cenaclu serios, disparitia revistelor literare si a criticilor il descurajeaza pe tinarul de talent, asta echivalind cu un cumplit raclaj literar. Ma intreb de ce Ministerul Culturii finanteaza reeditari (Patul lui Procust, Adela etc.) si nu foloseste o parte din fonduri pentru a impune, sa zicem, un premiu national de debut. De ce editurile nu-si creeaza agenti literari, care sa rascoleasca prin cenacluri obscure, prin centre universitare, cautind talente viguroase, de publicarea carora sa-si lege numele, asa cum se intimpla prin alte parti? Statistic vorbind, poate ca stam bine la cartile de debut. Multe insa apar pe cont de autor, carti platite de marinari veleitari sau de parintii unor copii pretins geniali, care la 10-12 ani ajung sa aiba cam tot atitea carti publicate. Dupa zece ani de improvizatii si lenevie nu mai avem nici o scuza. E cazul sa ne luam in serios. Altcumva, riscam sa ne umplem de ridicol asemenea celui care construia un turn, turnind metal in jurul unei gauri.