OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Textul de fata, oferit spre publicare revistei noastre de catre Doamna Adela PETRESCU (careia ii multumim si pe aceasta cale), ocupa primele sase pagini ale unui manuscris al lui Radu PETRESCU intitulat… Ochianul intors! Dupa cum se stie, asemeni colegilor sai de grup literar, Radu PETRESCU obisnuia sa-si caligrafieze scrierile pe pagini ca de carte, cu sirurile aliniate si cu pagini de garda si de titlu, ca si cind ar fi fost vorba despre tiparituri. Fascicula din care provine textul Despre univers mai cuprinde inceputul unui alt text, compus din paragrafe numerotate. Acelasi, dar mult extins, ocupa un alt caiet manuscris, intitulat tot Ocheanul intors (de asta-data cu „e“). Speram sa-l putem de asemenea publica in curind. Ambele probeaza ca autorul utilizase titlul pentru acel text, cu totul distinct, transferat abia mult mai tirziu primului volum extras din jurnal (si aparut in 1977).

Una dintre notele numerotate din prima varianta (absenta – insa – din versiunea cealalta, care pare „maximala“) lamureste scrierea paginilor pe care le publicam acum. Iat-o: „La Dipsa, in 1952, am scris Didactica. Tot acolo insa, dupa aceea, am vazut pentru prima data conglomeratul alcatuit de aerul dintre lucruri si universul rezultat din introducerea ochiului care priveste in conglomeratul privit. La Dipsa, in vara lui 1952, am vazut prima data dindaratul ochiului. Notele Despre univers le-am scris atunci si acolo.“
Asadar, e vorba despre insemnari facute la mai putin de 25 de ani, in perioada de profesorat in Ardeal, in vacanta de vara pe care si-a petrecut-o impreuna cu sotia sa la Dipsa, unde preda ea (el avea post la scoala din Petris). Mai mult ca sigur, manuscrisul dateaza din anii urmatori, dar nu mai tirziu de 1956, marcat ca data a transcrierii celeilalte versiuni a Ocheanului intors.
Pasajul respectiv continua cu inca un aliniat: „Initierea mea a inceput insa in 1944 sau 1945 cind am vorbit lui Timotei Constantinescu, de fata fiind si M.H.S., despre culoarele de culoare pe care lucrurile le trimit prin aer pina la ochiul nostru. Era la Tirgoviste, pe cimpul de linga caramidaria lui Surugiu. A doua etapa am absolvit-o in ziua de 16 mai 1948 cind, intr-o plimbare cu Costel Demetrescu pe Jianu, linga statuia Aviatorilor, am descoperit brusc ca aerul este alcatuit din minerale scinteietoare si imediat dupa aceea am avut revelatia ploii, a splendorii ei./ Despre univers sau tehnica interiorizarii in univers.“

Doamna Adela PETRESCU ne mai semnaleaza faptul ca pasaje din acest text au fost mai tirziu preluate in volumul de jurnal care avea sa se intituleze Ocheanul intors (e vorba despre paragrafele de la „Cu putin exercitiu…“ la „…sau ciinii si caii“, de la „Nu numai sentimentele…“ la „…in directia unui timpan“, de la „Miscarile pe care…“ la „…si fara sfirsit“, de la „Lasa deschise ferestrele…“ la „…cerului din fereastra“, de la „Cum ai putea…“ la „…infinit, innumerabil?“, de la „Pe fata de masa…“ la „…de dindaratul ochiului“ si de la „Esential pentru creatia…“ la „…grija cum privesti“).
Prin urmare, avem de-a face cu un text inedit din care citeva fragmente au fost decupate si incluse intr-un text edit. Se confirma astfel importanta pe care autorul o dadea temei consistentei aerului dintre lucruri, asupra careia a reflectat indelung. Pe de alta parte, se vede o data in plus ce probleme dificile de editare pune opera lui Radu PETRESCU, ale carei straturi se suprapun si, uneori, se intrepatrund, facind in mai mare masura decit in alte cazuri din stabilirea textului de baza o operatiune de interpretare… (Ion Bogdan LEFTER)

Despre univers. Divinitatea aerului. Ochiul.
Cu putin exercitiu poti ajunge sa vezi aerul.
Pentru aceasta incepi prin a-l introduce intre obiectele de pe masa, intre cele din incaperea in care te afli, considera-l apoi intre oamenii care merg pe strada, intre tine si flori, animale. Du-te intr-un parc si observa-l intre frunzele aceluiasi arbust. Prezenta lui intre copacii padurii iti va da un sentiment mai inalt. In fine, iesi noaptea afara si pune aer din spatele ochiului tau pina in spatele stelelor.

Astfel adevarul ca universul este un tot si ca faci parte din el va deveni pentru tine o realitate – din care urmeaza sa se deduca toate celelalte.
Verifica adevarul acesta fara incetare, pina cind va cobori in instinct.
Gindurile si sentimentele tale se petrec la drept vorbind in univers si sint facute din aceeasi materie cu acesta: sint materiale, cum material este aerul. Obisnuieste-te sa le vezi, sa le privesti cum privesti norii trecind pe cer. Apoi pune aer din spatele ochiului tau pina in spatele lor.
Nu mai zice: Acest gind este al meu. Este tot atit al tau pe cit sint stelele sau ciinii si caii.
Despre suflet se vorbeste din doua motive: din ignoranta sau din intentia de a scapa de raspundere. Experienta mi-a aratat ca trebuie sa te feresti de oamenii care vorbesc de suflet cum trebuie sa te feresti de cel care, oferindu-ti gazduire contra plata, te asigura fericit ca vei trai la fel ca in familie.
Toti oamenii rup existenta in doua: una practica, in vederea agonisirii, cealalta ideala. Ceea ce inseamna ca unii oameni sint infirmi, din nestiinta sau din neputinta, iar ceilalti sint niste smecheri din partea carora trebuie sa fii pregatit a te astepta la orice.
Nu visa, nu imagina! Nu transforma universul, si deci si pe tine insuti, intr-un centaur beat.

Daca totusi nu poti scapa de acest obicei prost, citeste versurile lui Lucretiu despre mecanica visului, despre jocul nocturn al simulacrelor, fa-ti din eroare un aliment pentru seriozitate.
Viseaza cu masura si cu gust, asa cum, pentru o discreta variatie, intr-un buchet de flori rosii, asezi, abea vizibila, una albastra.
De ce sa visezi, cind universul el insusi este un vis?
Nu numai sentimentele si gindurile care se nasc, traiesc si se prefac in corpul tau trebuiesc materializate, vazute, dar si sentimentele si gindurile celorlalti. Iata: vorbind cu cineva, exercita-te sa vezi capul lui ca o scena pe care se agita unul sau mai multi actori, unii eroici, altii melancolici, sau ipocriti, tradatori, bufoni. Acestia sint intelesi intre ei, se ajuta unul pe altul sau, dimpotriva, grave dizarmonii ii despart.
Oamenii se acopera de cuvinte cum pomii se acopera de flori.
Pentru a rosti un cuvint adunam infinitezimalele bile de aer care ne umplu pe dinauntru, le stringem intr-un fel anumit, intr-un oarecare volum, mai dens ori mai putin dens, si pe acesta, apoi, il lansam de pe buze in directia unui timpan.

Cuvintul, sir de sunete, este o inflorescenta.
Rabelais zice ca e o bomboana colorata.
Cineva iti spune citeva cuvinte si imediat freamati ca o padure: pieptul si capul ti se umplu de fiinte dintre care multe fac oficiul corului din tragediile grecesti, iar citeva, care se disting prin statura si arme, s-ar putea numi Aias, Andromaca, Filoctet, Agamemnon. Gesticuleaza – si fiecare gest al lor este un cuvint pe buzele tale.
Oamenii mediocri viseaza.
Fata de visul adevarat, care e realitatea, celalalt e ca un roman de Daudet fata de Iliada.
Miscarile pe care le faci in timp de o ora cu miinile, cu picioarele, cu ochii, precum si acelea care se produc in noi fara a le putea vreodata simti: o fulguiala universala, o ploaie deasa si fara sfirsit.
Comparatiile acestea, ca si bomboana colorata a lui Rabelais, sint doar didactice. Ele pot folosi, totusi, pentru inceput cind ochiul inca nu are obisnuinta.

Lasa deschise ferestrele in noptile de vara si primeste vizita fluturilor atrasi de lumina. Lasa-te acoperit de fluturi nocturni.
Numara firele de iarba de pe un metru patrat al gradinii. In felul acesta vei privi pamintul si iarba foarte de aproape si atit timp cit sa le poti vedea cu adevarat.
Vara de vara, tine socoteala furnicilor pe care le-ai vazut si le-ai putut numara.
In fiecare zi, la aceeasi ora, priveste o clipa pe fereastra si apoi fa intr-un caiet descrierea cerului din fereastra.
De cel care nu vede luna sferica si nici spatiul dintre stele, ma tem.
Citi pori ai? Prin fiecare dai si iei ceva universului, in fiecare moment. Semeni cu butoiul fetelor lui Danaos.
Esti ca o bucatica de zahar intr-un pahar cu apa si iti schimbi volumul din clipa in clipa. La 10 ani detestai din inima zgircenia parintilor tai, acum esti de zece ori mai zgircit decit dinsii, fara sa stii – pentru ca zgircenia a incetat de a fi pentru tine o problema, tu fiind acum altul.
Cum ai putea crede ca, parte a universului infinit, esti altfel decit infinit, innumerabil?

Eu nu este decit universul, caci tot ce se petrece in mine se petrece, de fapt, in univers. Cai, flori, porci, stele, barbati, femei, ape si nori, legati laolalta de aer, formam o masa interior fluida careia ii zicem univers.
Orice alt fel de a vedea, si iau verbul in intelesul lui obisnuit nu in cel figurat, este un defect de educatie, proasta crestere.
Pe fata de masa facuta din lina verde si rosie, se afla o carte, un mic ceasornic desteptator, o sticla de cerneala albastra, mina ta cu degetele resfirate, un pahar si un vas cu margarete in el. In acest conglomerat ai uitat ochiul tau si aerul. De asemeni gindurile si sentimentele tale. Sa ajungi la senzatia integrala a realitatii.
In fiecare clipa si in fiecare loc universul este integral prezent. Miscarea este doar interioara. Ca sa se miste, spre ce ar tinde universul cind altceva in afara de el nu exista?
Priveste incet. Ochiul sa nu-si faca vint de la un obiect la altul ca peste o prapastie, ci sa alunece pe aerul care, incepind din spatele ochiului, se intinde de la un obiect la celalalt. Sau, cu alte cuvinte: cind te uiti la A si la B, sa te uiti la ochiul tau, la A si la B. Aceasta inseamna a te interioriza lumii.
A te elimina din lume, adica din ce vede ochiul tau cind se deschide si priveste, iata cauza prima a oricarei saracii si erori.
Numesc univers, conglomeratul din care, integrindu-i-se si creindu-l, face parte ochiul meu aruncind o privire.
Prima conditie a universului este deci aerul. A doua este privirea de dindaratul ochiului.

Nu-ti pot spune cum e posibil ca, privind, sa-ti vezi din spate propriul ochi care priveste, dar este posibil si trebuie sa ajungi la aceasta.
Esential pentru creatia universului este sa cuprinzi cu ochiul lucruri multe, importante si dispuse intr-un spatiu vast si foarte adinc, dar sa nu fugi nici de celalalte. Sa nu alegi, prin urmare, ci sa ai doar grija cum privesti.
Femeia este atit de esentiala pentru barbat pentru ca ea este singurul loc in care acesta ia un contact mai adinc si mai complet cu universul. Si pentru acelasi motiv barbatul este esential femeii.
Numai ca acest contact este variabil si de la o virsta incolo (si pina la o virsta) impracticabil. Aceste doua defecte nu le are arta. E adevarat ca in schimb contactul pe care il ocazioneaza ea nu inlatura niciodata nevoia sexului opus, in timp ce majoritatea poetilor si poetelor abandoneaza poezia pe pragul camerei nuptiale.
Uneori universul se descopera acelora carora viata li se refuza. Dar pentru aceasta trebuie sa iubesti viata intens, sa nu fii apatic.
Opera de arta este o realitate rarefiata, pe care nu o poti lua in brate. Totusi capabila de posteritate.