OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Andrei BODIU
Studii pe viata si pe moarte, Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Poezie“, Pitesti, 2000, 98 p., f.p.


Ma suna Gheorghe Craciun sa ma roage sa vorbesc la tirg despre Solo de tamburina a lui Marius Oprea sau despre Studii pe viata si pe moarte a lui Andrei Bodiu, amindoi prietenii mei. Pentru ca despre Marius scrisesem deja un fel de recenzie in Observator cultural, il aleg pe Andrei. Inainte sa primesc cartea, gasesc deja un text despre ea, semnat de chiar Gheorghe Craciun, redactorul ei, in chiar numarul despre Tirgul de Carte al Observatorului. Primesc, in sfirsit, volumul si, primul lucru, ma uit la fotografia aleasa de Andrei, dintre alte variante, asa cum preciza Craciun, pentru coperta cartii lui: o fotografie stearsa, inexpresiva, „anti-reclama“, daca pot spune asa. Ma uit si peste ce scrie Nicolae Manolescu pe coperta a patra: „Caligrafii postmoderniste sint poeziile lui Andrei Bodiu“, spune criticul. Rasfoiesc cartea, apoi o iau din nou de la capat.

Citesc despre un „pilpiit discontinuu“, despre sinucigasi („Vasile zice ca se sinucide/saptamina asta“), despre o mita decapitata de o masina in viteza, despre fiinte cu chip de mort sau de hirtie, despre niste tineri care vor sa se „care“ („«Am ramas putini majoritatea/se cara» a zis Serpente si-a/ sorbit lung dintr-o bere“), despre unii care „s-au saturat“, despre „tineretea ca moartea“, despre studenta Alina „care n-are chef de poeti“ („Ea pur si simplu nu are chef“) si pe care „literatura o enerveaza“, despre „parada de vioiciune“ a celorlalti, despre o „nebuloasa tandra“. Dau peste o poezie care se numeste Eu cu Mihai Ignat discutind despre Thomas Wolfe in anticariat. Dar nu spune nimic despre asta, adica despre ce au discutat ei acolo legat de Thomas Wolfe pe care eu tocmai il reciteam.
„Chipul meu e dispus sa dispara“, spune poetul. Spune Andrei. Imi vine in minte Bacovia. „Descrie tu,/Cind, dezolant,/Ore trec“, scria el. „«Zi tu cum sa scriu»“, gasesc la Bodiu. „Si-i frig, si bureaza“, zice „simbolistul“. „Acasa a fost frig ieri// Azi e la fel de frig“, il continua „postmodernul“. „S-ar parea ca acum nu pot gindi/Decit lucruri simple“, scrie Bodiu. Ar putea fi din Bacovia. „Adeseori/Culcat,/Notez/Al lumii zvon“, nota Bacovia. Ce altceva sint poeziile lui Andrei Bodiu decit o inregistrare de lucruri care doar trebuie privite, inregistrate, nimic mai mult. Al lumii zvon...

In timp ce citeam, ma intrebam ce reactie ar putea stirni aceasta poezie trista, despre moarte, scrisa de cineva care declara „am doar un atenuat simt al mortii“. La lectura publica din Laptaria lui Enache, inaintea „lansarii“, s-a ris copios. Din prezentarea facuta de Caius Dobrescu, prietenul nostru comun, retin ideea ca poezia lui Andrei, una a cotidianului, a biograficului, are „sunetul sau“. Coborim un etaj, in mijlocul Tirgului de Carte, unde va avea loc „lansarea“. Ii arat lui Andrei o hirtiuta cu citeva notite despre el. Observa singurul lucru usor vizibil de acolo: cu majuscule, incadrat intr-un chenar, cuvintul „PUNGA“. Se uita la mine nedumerit. „Despre punga o sa vorbesc“, ii spun. Despre „punga“. Ridem amindoi.

Vorbesc tare despre Andrei. Pentru ca e zgomot. Vorbesc tare ca o reactie paradoxala la sentimentul ca nu are rost, de fapt, sa vorbesti despre poezie in astfel de conditii – toti se vinzolesc, prind cite un cuvint din zbor, casca gura aiurea, nimeni nu asculta cu adevarat. Poate doar autorul. „Voi vorbi impreuna cu aceasta doamna care anunta de zor lansari“, spusese chiar Andrei inainte, incercind sa prezinte, la rindul lui, o carte. Vorbesc – si ii vad in fata mea pe studentii mei, tineri scriitori. Ei asculta. Pentru ca asa sint tinerii scriitori. Asculta. Sint atenti. Dar ma gindesc ca printre ei trebuie sa fie si „studenta Alina“ dintr-o poezie a lui Bodiu, studenta aia pe care n-o intereseaza literatura pentru ca nu o intereseaza nimic. Vorbesc si pentru ea.
Ce mai inseamna astazi aceste cuvinte – biografism, cotidian – intreb retoric, legindu-ma de afirmatiile lui Caius. Ce mai inseamna cind, de douazeci de ani incoace, nu se mai face, parca, altceva? Nimic. Pietre tombale. „El aduce in poezie propriul lui sunet“, spunea Caius. Ce fel de „sunet“? Si chiar daca ar fi propriu, cum se mai poate auzi el in harmalaia asta de zeci si sute de sunete proprii, autentice si false? Andrei Bodiu incearca altceva decit sa mai aduca un sunet (fie si nou) in harmalaie: el face ce facea Bacovia la timpul lui: se ocupa cu simplificarea sunetelor. Nu un sunet, asadar, ci simplificarea sunetelor! Spun asta la „lansare“. Scriu acum. Nu cunosc in literatura romana actuala o poezie mai simpla, opusa proliferarii poeziei postmoderne, simbolisticii greoaie, cerebralitatii caznite si abstractionismului uzat al altor predecesori. Il intrece in simplitatea lui asumata chiar si pe Romulus Bucur.

Despre poezia lui Andrei Bodiu, Gh. Craciun spune ca ar fi „acea delicata faptura psiholingvistica“ pe care el „o ia cu indrazneala de mina si o conduce, desculta, nefardata, pe strazi, prin incaperi domestice si triste [...] prin berarii, piete“. Dar nu facusera asta, deja, optzecistii? N-as zice ca pentru A.B. poezia ar fi faptura psiho-lingvistica. Poezie, pentru el, este atunci cind opresti in loc lumea care se invirte aiurea pe linga tine. O opresti in loc. Si abia atunci ea devine vizibila cu adevarat. Lizibila. Atunci, asa oprita, o poate vedea si studenta Alina (aceea din poem, dar si din realitate), pe care n-o mai intereseaza nimic. Nu e usor sa opresti lumea in loc, iti trebuie o forta uriasa pentru asta. O forta de saman. Sau de poet. E ca in filmul American Beauty, cind, la un moment dat, apare in cadru o punga de plastic care danseaza luata de vint. Si danseaza, si urca, si tremura, si se invirte si cade, si-o ia de la capat. Si, pret de citeva minute, iese din anonimatul lucrurilor pe linga care trecem. Punga de plastic din film e si aici. In ea trimite un cadou pentru fetita lui un sinucigas.

Poeziile lui Andrei Bodiu sint, cum bine zicea Gh. Craciun, un fel de fotograme. Doar ca fotogramele lui nu sint unele obisnuite. Totul se intimpla precum in O zi ploioasa in Vilenica. E vorba acolo despre expozitia unui pictor orb. „El fotografiaza noaptea/ Noaptea fulgerata/De lumina unui bec de 200 de wati.“ Asta e! Bodiu „fotografiaza“ parca la intimplare, in plina zi, nu noaptea, ca orbul fotograf. Ziua e fulgerata de lumina unui bec de 200 de wati, la intimplare, pentru ca totul, prin developarea transcrierii, poate avea importanta. El scrie, intr-adevar, o poezie a cotidianului, biografica, dar una care pare vidata de subiectivitate. Un biografism obiectiv (daca e cu putinta asa ceva). Nu o neue Privatheit, o noua subiectivitate, cum scria un poet german din Romania in anii ’80, ci o noua obiectivitate propune Bodiu.

Compune, oare, poezia lui Andrei Bodiu „caligrafii postmoderne“? Daca exista si niste „caligrafii“ ale postmodernismului (contradictie in termeni?!), atunci nu el este „caligraful“. Poezia lui este una de pura notatie, transparenta, opusa caligrafiei. El propune „studii“ „pe viata si pe moarte“, studii pe care le face nu ca un poet (prin asociatii, reflectii), ci mai degraba cu obiectivitatea omului de stiinta care aduna esantioane. Nu orienteaza semnificatia (spre mitic, simbolic etc.), ci observa, asemena clinicianului, prezinta „probe“, iar „probele“ vorbesc de la sine. Daca poetul lucreaza adesea cu mecanisme de iluzionare, Bodiu pune in miscare mecanismele deziluzionarii. Invers, de pilda, decit in reclamele publicitare. Adesea, poeziile lui sint un fel de anti-reclame, precum Stimorol: „E iarna-ntinsa ca/guma de mestecat/pe care mi-am lipit-o de/cerul gurii“. Sau imaginea pe care scrie „WELCOME TO MIAMI“, cu „un soare rosiatic strasnic/infipt in gitul tau de sticla pisata“. Sau aceea a femeii pictate pe zid: „o fotografie de epoca/Marion Davies“ care „tine in mina un pahar cu Coca cola pe care/Buzele ei il ating astazi/Pentru prima oara/Simtind dulceata anilor ’90/Si irepresibila dorinta de a/Rigii“. Sau afisul calcat in picioare: „Poza color cu lady Di/tinind in mina o crosa/de cricket.//Un copil se apleaca sa o ridice/Tatal lui priveste-nainte o/calca pe lady Di pe fata ii ramine semnul/de talpa 45 ca o amintire de nesters“.

Nu reclame pentru publivori sint poeziile lui Andrei Bodiu, ci instantanee din realitate, simple si, din aceasta cauza, cu atit mai misterioase. Iata, de pilda, una care imi aduce aminte de o fotografie a lui Robert Doisneau din 1934, o fotografie care a stat mult timp pe peretele din fata biroului meu: un baiat luindu-si vint de pe o suprafata cu iarba ca sa sara... unde? intr-o prapastie? intr-o groapa mica? Sau poate doar continuindu-si alergarea pe un plan inclinat care nu se vede din perspectiva fotografului? „Alergam alergam iar/la capatul potecii intre/doua izvoare piciorul meu/a intrat in mocirla//«Da-te mai incolo» mi-ai strigat si-ai/ sarit“. Ce-a vrut Bodiu sa spuna scriind? Dar Doisneau fotografiind?

P.S. L-am intrebat pe Andrei, dupa lansare, de ce a ales tocmai fotografia aceea pentru coperta. „Sint niste avioane cu reactie, pur si simplu niste avioane, nu se vad, se vad doar urmele, urmele se destrama in alte geometrii si... stii tu, intelegi, nu-ti mai spun. Dar de ce ma intrebi?“. „Te intreb pentru ca, daca o sa scriu despre tine, o sa intre si ce-ai spus acum“. Am ris amindoi. Nu m-a crezut.