OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Georg SIMMEL
Cultura filozofica. Despre aventura, sexe si criza modernului
Culegere de eseuri. Traducere din germana de Nicolae Stoian si Magdalena Popescu-Marin. Editura Humanitas, Bucuresti, 280 p., f.p.

In comentariul pe care-l faceam numarului aniversar Le Débat, cel din iunie-august 2000, atrageam atentia asupra a doua dintre articole, cele care interesau cultura scrisa. Unul dintre acestea, semnat de François Dosse, enumera figurile marcante – cultural si ideologic – ale secolului XX. Dupa ce-si instaleaza, dupa cum se poate lesne presupune, conationalii in locurile de vaza ale acestei galerii, filozoful francez trece in revista, in cadrul stiintelor umane, exponentii acelei gindiri care, ca o pinza freatica spre care prea putini s-au gindit sa sape fintini, a iesit, acum, in pragul mileniului trei, victorioasa in primul rind din punct de vedere moral. Printre acestia, sociologul german Georg Simmel.

Dupa studii compozite – istorie, istoria artei, filozofie –, viitorul teoretician acumuleaza competente a caror diversitate incearca sa o sintetizeze in spirit romantic, dar ocolind, de fiecare data cind acesta il ispiteste, radicalismul. Autorul e constient de responsabilitatea inderogabila la care e supus, constient de moralitatea intrinseca actului de a scrie. Universalismul profesat de sociologul german, un universalism tolerant, unificator in spirit, dar nu militant-totalizator, isi dezvaluie amprenta iudaica. Ca astazi traim un moment de glorie obosita a gindirii iudaice, una care n-a facut altceva decit sa prevesteasca si apoi sa constate, fara a fi fost insa, din cauze ce nu se lasa intelese unilateral, eficienta, e bine stiut. Georg Simmel putea fi un mare inspirator de actiuni-atitudini politice pentru secolul XX. Atunci istoria ar fi fost alta. Mort de cancer in 1918, la virsta de saizeci de ani, el a suferit aidoma oricarui intelectual evreu din ultima suta de ani. Abia in 1914 a fost numit profesor la Universitatea din Strasbourg. De-a lungul unei opere polivalente, dar constanta in expresie si stil, s-a ocupat de toate problemele care inflacarau constiintele la sfirsitul secolului trecut in Germania: obiectivitatea istoriei, sensul culturii, relatia dintre subiectiv si obiectiv, frumosul, esenta si existenta operei de arta – toate probleme care se pun pentru a sti cum trebuie sa fie abordata aceea a adevarului. Alaturi de filozofi ai istoriei precum Ranke, Dilthey, Weber sau Troeltsch, Georg Simmel este un ginditor pentru care adevarul nu poate fi atins pe calea investigatiei pozitiviste. Pentru care adevarul se statueaza ca ideal, conform filozofiei romantice. Carti ca Problemele filozofiei istoriei (1892), Filozofia banilor (1900) sau cele doua volume din Filozofia modernitatii (1901) au facut din gindirea sa una din temele permanente de reflectie pentru Raymond Aron. Printre discipolii sai, unul stralucit, cunoscut cititorului roman, José Ortega y Gasset, isi numea profesorul „veverita intelectuala“.

Cind cititorul roman contemporan (nespecialist in sociologie) care incepe lectura scrierilor sale afla despre autor ca este sociolog, firesti prejudecati hermeneutice se activeaza, nascute dintr-un orizont de asteptare, mai mult sau mai putin ordonat, ce include sociologia printre stiintele umane, alaturi de psihologie sau antropologie. Daca cititorul in cauza, nicidecum ideal, este si francofon – cazul meu –, orizontul acesta de asteptare, o data primele pagini parcurse, functioneaza ca o socoteala de-acasa care nu se potriveste cu cea din tirg. Desi avertizat despre locul pe care Simmel il ocupa in gindirea germana de la inceputul secolului XX, cea care succede de putin incendiului axiologic initiat de Nietzsche, in interiorul asa-numitei Lebenphilosophie, derivate de la Naturphilosophie datatoare de seva a romantismului, factura textelor simmeliene poate fi cu greu asociata sociologiei. Sintaxa baroca, lexicul recurent pina la obsesie, in consecinta, uneori, redundant – ingrediente greu digerabile ale unor rationamente gotice – fac dificila viata oaspetelui in spiritul si litera lui Georg Simmel.

Premisele unei gindiri vitaliste
Cultura filozofica este o culegere de eseuri tradusa dupa volumul omonim publicat la Berlin in 1983. Temele sint variate, de la cele grave – religia si cultura (Contributii la filozofia religiei si Filozofia culturii) – pina la aparente efemeride, subsumabile toate unei perceptii estetice a realitatii (Contributii la estetica – Minerul, Ruina, Alpii si Personalitati artistice – Michelangelo si Rodin; Rodin a fost prietenul sau de o viata). Aceasta aparenta disparitate tematica ii ocazioneaza autorului formularea propriei viziuni despre cultura si, mai mult, despre existenta, menita sa demonstreze contrariul: faptul ca exista ceva care mentine indestructibil „lantul neintrerupt“ al existentei umane: viata, grava peste tot unde se manifesta cu pregnanta. Depozitar al unei traditii, aceea a filozofiei germane romantice, traditie ideologica dar si, probabil in primul rind, de stil si abordare, Simmel isi desfasoara gindirea exercitind, prin limbaj si prin recurenta unor toposuri ideatice, o presiune constanta asupra cititorului, obligat, acesta din urma, sa recunoasca in textele simmeliene o forta teutona, o vointa sintetizanta imprumutata unui Hegel – esteticianul si filozoful –, o credinta de monolit in esenta – nu in una diferentiatoare, ci intr-una cu functie de principiu unificator. Hotarit neoplatonizant, proiectul teoretic al lui Simmel se sprijina pe o succesiune de elemente considerate dihotomice, ierarhizate doxologic dupa criterii aparente, unite insa, originar si fundamental, printr-un liant care sustine totodata existenta fiecaruia dintre elemente, compunind o lume – sau, mai degraba, pentru a folosi limbajul dinamic al lui Simmel, activind un proces – in-sufletite de un acelasi principiu, principiul vital. Din aceasta perspectiva trebuie interpretate istoria colectivitatilor si viata indivizilor. De aceea „istoria este psihologie aplicata“. Reflectiile sale antropologice sint dezvoltate mai tirziu in Intuitia vietii. Patru capitole de metafizica, volum in care expresia rationamentelor si substanta intuitiilor se rafineaza in cel mai inalt grad. Este de altfel ultima sa carte, aparuta in anul mortii.

Cultura filozofica este o buna introducere in terminologia si problematicile simmeliene. Ca mai toti marii filozofi germani moderni, terminind cu Nietzsche, pe care-l si citeaza in introducere (…„pentru Nietzsche si Bergson viata ca atare este insasi realitatea evidenta, considerata ca o valoare ultima“), Simmel urmareste sa corecteze perceptia ontologica de „bun-simt“, dominanta mai ales o data cu resurectia rationalismului cartezian, proprie spiritului stiintific invadator in Secolul Luminilor, o perceptie care favorizeaza dihotomiile, dubletele, in virtutea judecatilor clare care, pentru a se justifica si pentru a explica, trebuie sa distinga, sa separe. Din acest punct de vedere, Simmel este un panteist: viata, ca forma de energie, ca principiu cosmic (limbajul isi dezvaluie amprenta tipic germanica), exista ca sens, ca singurul mediu prin care fiecare membru al ei comunica cu celelalte, pe de o parte, si cu sine, pe de alta, cu un sine originar, unic. Pentru a-si realiza proiectul, Simmel defineste doua concepte-cheie, sa le numim operationale: forma si continut, ultimul scris la plural: forma si continuturi. Nimic comun cu teoria formelor fara fond in definitia acestor concepte: forma este esenta vitala in virtutea careia dialectica vietii se intoarce mereu asimptotic la sine, acea miscare a spiritului care sustine orice fiintare (termenul nu e, acum, simmelian), mentinind-o sub incidenta sensului, in ciuda oricaror diferente intre o fiintare si alta: acestea sint incompatibilitati de continut. Exista o multitudine de continuturi de viata prin care fiecare fenomen se detaseaza de celelalte, isi ia o marja de libertate suficienta pentru a se putea identifica reciproc, „fata in fata“. Continuturile sint manifestarea vizibila, supusa eroziunii istorice, a unui fenomen, a unei fiinte, definite structural prin relatia intretinuta cu principiul vital. Doar relatiile difera, dar acestea exista intotdeauna, in mod transistoric sau, pentru a folosi termenul-vedeta, metafizic.

Tipologie sexuala, religioasa si estetica
Demersul tipologic al lui Simmel se desfasoara in permanenta in jurul ideii unei lumi unificate spiritual ai carei indivizi sint sau nu capabili s-o realizeze. De aceea categoriile de prim-plan nu sint binele si raul (acestea reprezinta doar derivate) si nici superior si inferior, ci, la modul constiintei de sine, adevarat si fals. Sint de altfel categoriile de electie ale gindirii romantice germane. Tipurile umane se disting (dar nu ierarhic) in functie de personalitatea lor, adica de forta de a adapta continuturi de viata nucleului lor individual. Acesta le va da o forma cu functie identificatorie. Indivizii care reusesc aceasta identificare intr-o cit mai mare masura traiesc mai aproape de adevar. Ei sint si mai liberi, liberi pentru puterea de a se fi ales pe sine. Din punct de vedere metodologic, Simmel lucreaza cu ceea ce Max Weber va numi tipuri ideale. Acesta este, cum se spune, costul teoretic platit de sociolog, obligat sa teoretizeze in functie de modele: barbatul si femeia nu sint astfel niste categorii sociale, observabile statistic, dar nici orice barbat sau orice femeie. Ei sint fiinte-model, invarianti investiti cu ideea de masculinitate si, respectiv, feminitate. Iar in functie de gradul acestei investitii, legata de relatia lor cu viata, femeile si, respectiv, barbatii isi gasesc corespondentii reali in societate. Astfel trebuie asadar inteleasa tipologizarea enuntata de Simmel si relatia dintre elementele tematizate: barbatii si femeile, individul religios si cel bigot, cel cult si cel cultivat.

Pentru demasculinizarea culturii
Relatia dintre sexe, demonstreaza Simmel pe parcursul a doua lungi capitole – Filozofia sexelor si Cultura feminina –, nu se bazeaza pe preexistenta unei ierarhii imuabile: femeia este, ca incarnare a manifestarii vietii, egala barbatului. Diferentele dintre ei sint efectele unei atitudini diferite fata de viata sau, cu alte cuvinte, ale modului diferit in care diverse continuturi de viata interactioneaza cu forma specifica de viata a indivizilor. Barbatul, capabil de depersonalizare, traieste la periferia centrului vital, in incercarea permanenta de a se obiectiva (de a se arunca in lume prin creatii care ii poarta amprenta) si de a reveni astfel la sine („idealul sau teoretic si idealul sau practic contin un element al propriei sale depersonalizari“), in timp ce femeia „traieste in cea mai desavirsita identitate intre existenta propriu-zisa si existenta ei de femeie, in natura absoluta a sexului definit in sine, care, prin esenta caracterului sau, nu are nevoie de relatia cu celalalt sex“. Pornesc de aici o seama de remarci formulate cu convingere cvasimistica si de o profunzime care nu pot apartine decit unui mare spirit, rod al unei intuitii metafizice de tip dostoievskian: „La barbat tragismul consta in relatia dintre realizarea finita si cerinta infinita“, in timp ce „tragismul tipic al sexului feminin ia nastere din situatia istorica sau cel putin din structurile exterioare ale vietii sale“. Simmel denunta machismul unui secol dominat de ideea transcendentei operei de arta, al carei creator nu poate fi decit barbatul, dar si feminismul corelativ, incipient pe vremea aceea, care, in dezideratele sale mecanice, isi ignora subiectul. Masculinul domina, explica Simmel, pentru ca, din punct de vedere social (recunoastem aici un precursor al denuntarii radicale a falogocentrismului, critica, se vede, pe care n-a inaugurat-o postmodernitatea), normele in vigoare „sint proprii firii masculine“. La nivel social, axiologia care s-a impus in istorie este masculina, pina acolo incit intre masculin si obiectiv cultura dominanta (deci masculina) a pus semnul egalitatii. Nu sint apreciate decit rezultatele unei activitati umane, nu si activitatea in sine. Cu alte cuvinte, cultura obiectiva, cea materializata, este cea care conteaza, iar activitatile infructuoase din punct de vedere obiectiv (care nu creeaza, altfel spus, obiecte) sint considerate esecuri. Femeia isi manifesta, la fel ca si barbatul, excelenta in anumite domenii ale vietii – dar, implicit, si ale culturii – subiective (cum ar fi activitatea casnica, educatia copiilor, unele forme de arta ca actoria, coregrafia si dansul – in primul caz Simmel, care probabil nu l-a citit pe Diderot, greseste), inaccesibile sexului opus. Aceste domenii, depreciate de o societate dominata de barbati, au, sustine Simmel, aceeasi valoare cu cele proprii culturii obiective. Obiectiv si subiectiv nu sint, in ultima instanta, decit doua moduri de a se raporta la viata; amindoua determina existenta in sine, unul centrifug, celalalt centripet.

Religia ca fel de a fi
Alte introspectii care inoveaza in gindirea occidentala – cu toate ca, ce-i drept, dupa Nietzsche multi viteji se-arata – vizeaza religia. Viata religioasa, postuleaza Simmel, nu inseamna supunerea dogmatica, ci reprezinta o atitudine interioara care se poate, la limita, dispensa de orice continut. Un ateu declarat poate fi, astfel, o natura religioasa. Cei care se cramponeaza de continuturi nu au, ca sa preluam un topos heideggerian, o existenta autentica: ei nu sint oameni religiosi. Pentru ei, religia este o necesitate care trebuie satisfacuta printr-un continut sau altul. Unul dintre acestea, unul oarecare, asadar, poate fi religia. Acestia sint, continua Simmel, contemporanii nostri, mostenitori ai Luminilor (si nu ai „iluminismului“, cum gresit apare in traducere, fiind vorba probabil de termenul german Aufklarung): „Pentru oamenii mai putin sau deloc religiosi, potrivit vointei fiintei lor, dogma este singura posibilitate a unei existente cit de cit religioase. La ei elementul religios nu determina procesul de viata ca forma imanenta a sa; de aceea ei trebuie sa-l aiba inaintea lor, ca un ceva transcendent“.

Argumentatia care defineste natura religioasa in opozitie cu cea dogmatica are aceleasi premise precum cea adusa in favoarea egalitatii ontologice a sexelor: distinctia subiectiv-obiectiv nu trebuie sa ierarhizeze cei doi termeni; ea are un rol euristic si nu axiologic, descrie doua dinamici existentiale, nu le subordoneaza unui criteriu totalizant. Existenta religioasa este una esential subiectiva, ce tine de nucleul vietii, si nu de prezenta sau absenta obiectelor si instantelor religioase (nu e vorba de elemente cultice, ci de definitiile diverse si uneori contradictorii date Divinitatii) sau a unui obiectiv (viata de dupa moarte sau locul ocupat de suflete in functie de meritele morale). Viata religioasa este o valoare in sine, caracterul sau este transcendent (prin raportarea la valori transcendente) si imanent (religia salasluieste in sufletul individului religios) totodata. La fel, cultura obiectiva nu este unica forma de cultura posibila. De aceea exista, la fel de importanta, cea subiectiva, feminina (este vorba de ultimul subcapitol al cartii, Cultura feminina).

Gindirea lui Georg Simmel este contemporana cu sfirsitul de secol pe care-l traim, inainte de toate, prin antiteleologismul sau, prin primatul acordat vietii. Mi se pare ciudat ca postmodernitatea culturala, care il recunoaste pe Nietzsche ca precursor, nu si-l revendica pe sociologul/filozoful german. Desi, la drept vorbind, nu stiu cum se poate concepe existenta simbiotica, in plan teoretic, a esentialismului cu toleranta sau, oximoronic de-a dreptul, a metafizicului cu relativismul („relativismul oricarui principiu absolut“ este o formula simmeliana). Tocmai de aceea, poate, sa fie filozoful/sociologul german postmodern avant la lettre? Ar fi, desigur, un anacronism. Ceea ce demonstreaza si fragilitatea constructelor teoretice contemporane. Altceva as vrea sa remarc, inainte de a incheia. Faptul ca, in doua puncte nodale, gindirea lui Simmel se inrudeste cu aceea a doua mari spirite. Pe de o parte cu Descartes, pentru care demonstrarea existentei eului se face pe baza activitatii sale reflexive, si nu a unui anumit continut al aceste reflectii – fapt pe care Hobbes nu-l intelegea cind dadea celebrei formule „Gindesc, deci exist“ replica „Ma plimb, deci exist“. La fel, in procesul de gindire, spune Simmel, „acel ceva comun poate consta nu dintr-un continut material, ci numai din procesul de gindire in sine“. Pe de alta parte, dialectica „neterminata“ simmeliana, coincidenta in linii mari cu aceea desfasurata in Mitul lui Sisif, o intilneste pe cea a unui mare filozof francez al secolului, Emmanuel Lévinas.

Ambele au in comun faptul ca nu vizeaza un punct terminus izbavitor, ci inscriu existenta in exigenta morala care asigura fiecarui individ libertatea de a intretine relatii cu aproapele sau, fara ca identitatile lor sa fie atinse, fara ca aceste relatii sa devina raporturi de forte antagonice. Un asemenea mod de a fi in lume este de neconceput in afara unei existente religioase, asa cum o defineste Simmel, adica, la rigoare, libera de dogma. Aceasta dialectica interna a constiintei se manifesta pe cel putin doua planuri: aceea a relatiei dintre barbat si femeie si, respectiv, aceea dintre individ si Dumnezeu. Referitor la aceasta din urma tema, autorul Culturii filozofice afirma, in contracurentul ideologiilor care preiau functiile redemptive ale unei idei caduce de religie, ca „Dumnezeu nu este omul in mare, omul, in schimb, este Dumnezeu in mic“. Avertismentul sau n-a fost, se stie, ascultat. Cultura filozofica, in sens simmelian, n-are de-a face, am vazut de ce, cu livrescul, ci cu viata. De aceea autorul distinge individul cult de cel cultivat, asa cum facuse in cazul definirii omului religios, diferit de cel care, dintr-o lipsa interioara, se simte obligat de dogma sa traiasca intr-o moralitate rigida, „cu frica de Dumnezeu“. Cultura are valoare numai atunci cind ea imbraca existenta, la fel ca si religia. Cultura, filozofica sau nu, este intru totul cultura vietii, fara de care viata curge tern ex nihilo ad nihilo.