OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tia SERBANESCU
Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989
Editura Compania, Colectia „ClarObscur“, Bucuresti, 2002,
296 p., f.p.

Transcriptor al cenusiului
Fara indoiala, un prozator bun nu trebuie sa fi trecut neaparat si prin stadiile rutinei jurnalistice. Dar invers, un jurnalist adevarat, cu „vina“, care sa exceleze fara a-si fi exersat (sau chiar ratat) vocatia de prozator pare greu de imaginat si de intilnit.

Chiar de nu ai (re)cunoaste finetea analitica si prozastica a autoarei, chiar de n-ai fi intirziat cindva si asupra celor patru romane pe care le-a publicat – Balada celor rau iubiti (1973), Mai multe inele (1979), Muntele de pietate (1983) si Cumparatorii (1985) –, Breful semnat zilnic de Tia Serbanescu descopera cu atita claritate insemnele unui marcaj stilistic distinct, incit rubrica sa nu se poate sa nu-ti prilejuiasca o placere mereu atipica pentru un petic de ziar. Te cucereste prin incisivitatea iute, biciuindu-i fara gres pe actorii din marele bilci al desertaciunilor care este societatea noastra de tranzitie, te seduce prin verva neobosita si jocurile de perspectiva, prin asociatiile de idei, scapararile de sintagme si calambururile care arunca intr-o lumina stranie, in abisalitate sau absurd cite un amanunt, un comportament, un tic, un gest aparent derizoriu: de regula, al vreunui politician lovit de nesansa ca Tia Serbanescu sa-l fi observat. Asadar, ca-n munca de rutina a jurnalistei se amesteca benefic si-si lasa inconfundabila amprenta o prozatoare patimasa, cu placerea scrisului alert, se stie. Dar ca in coltul Brefului sclipesc stins – travestite in nuantele vreunei judecati amare, deturnate prin discrete intorsaturi de fraza – regrete si nostalgii trecute si prezente pentru un roman ramas nescris si pentru citeva decenii de viata otravita de gustul zadarniciei sint lucruri marturisite explicit abia in Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989.

In decembrie 1987, la 42 de ani, inregistrind simptomele unei temute mortificari interioare, cineva se autodescrie cu asemenea stupoare glaciala: „O femeie supta de timp, cu o buna parte din simturi si functii secate, care-si priveste trecutul (e, totusi, o cantitate de timp) cu mirare, neintelegind aproape nimic. Cum, desi am trait atit de linistit si modest citeva decenii, am si ajuns undeva de unde oricind se poate ivi capatul?“ (p. 83). Fara a domina ansamblul, atare ton al consemnarii ramine cel mai frapant in Femeia din fotografie. O persoana traind „starea clara a unui muribund care iubeste viata cu deznadejde, caci s-a convins ca ea il poate parasi oricind“ (p. 126), incepe sa tina un jurnal. O face nu din grija perfida – altminteri multora comuna – fata de propria posteritate si imagine, nu din patosul vreunui curaj sau al vreunei dizidente ipocrite („Sper din toata inima, din motive lesne de inteles, sa nu mi se ceara vreodata sa dau dovada de curaj. Nu de alta, dar s-ar putea sa-mi trasneasca sa-l am, si nu din cine stie ce convingere, ci din nervi. s…t am toate motivele sa ma feresc de tot ce se cheama atitudine“ – p. 78) si nici macar din ispita amagitoare a evaziunii. Nu spre a se regasi pe sine prin indepartarea si instrainarea de realitate. Ci, dimpotriva, scrie din surescitare, de teama si de plictiseala, „din datorie“, din obisnuinta si „deformatie profesionala“, ca-ntr-o „casnicie proasta, dusa pina la capat fie dintr-o anume mecanica a fidelitatii, fie de rusine, fie din neputinta de a face altfel“ (p. 231), dar – mai ales – din voluptatea stranie de a-si topi individualitatea in magma realitatii, din necesitatea de a-i absorbi cu nesat bolile, din dorinta de a-i trai vulgara impregnare. Gratie sofisticii intrinseci a scrisului, neputinta si nevroza sint anihilate si exorcizate – involuntar simbolic – prin exprimarea si asumarea lor indirjita si tenace. Strategie a introvertitilor, a indivizilor cu un prea acut simt al ridicolului, a oamenilor care tin cu dintii de firescul existentei lor. Un fel de a privi si de a iubi viata cu pasiunea contrariata a sinucigasilor.

Sub numele sau de autor, Tia Serbanescu va publica abia in 2002 acest jurnal pe care, dinlauntrul celei mai stricte intimitati, luptind impotriva uzurii, Ecaterina Iftimie il incepe in toamna lui 1987, intr-un moment de criza. Un moment cind frigul, foamea, frica, greata si oboseala, temeinic instalate intr-o viata de om, acutizeaza pina la insuportabil luciditatea si dizolva toate iluziile referitoare la puterea si rostul presupus salvator al fictiunii. Intr-o vreme cind asaltul realitatii brutal absurde nu mai putea solicita, nici pe departe, ameliorari fictive sau contrareplici eroice, ci doar greoaia, caznita supravietuire, secatuind energii si dezvoltind inventivitati pe cit de insolite, pe atit de umilitoare. Pe nesimtite, „viata ca o prada“ se transformase, ignobil si fara stralucire, in „viata ca o corectura“ (asa se si intituleaza sectiunea de jurnal corespunzatoare iernii lui 1989). Din asemenea corecturi aplicate realitatii – impuls artist si optimist traducind, pesemne, un lest adolescentin abandonat tirziu si cu regret – si dintr-o amaraciune prea-omeneasca fata de nedesavirsirea citorva existente din imediata ei apropiere (genetica si afectiva), Tia Serbanescu si-ar fi dorit sa fi scris, reparator-compensatoriu, un roman. Unul in care sa le ofere, „macar aici, alte destine“. „Dar fatalitatea, care e a vietii s…t, e la fel de puternica si in scris“ (p. 29). Ajunsa la o „cotitura“, viata dicteaza si impune altceva: o schimbare de perspectiva, un nou tip de acord intre a trai si a scrie. Autoarea se vede constrinsa la a se multumi ca macar sporadic, printre muncile cotidiene, sa recupereze, de-a lungul si de-a latul citorva pagini, fragmente de viata, ginduri, senzatii si cuvinte, astfel incit, reprimate peste zi, dar exersate intr-un cotlon de notatie si expresie personala, judecata sa nu paralizeze, iar sensibilitatea sa nu inghete prin a-si admite propria deteriorare. Pe ruinele dorintei de a scrie un roman apar paginile Femeii din fotografie, umplute uneori intr-o adevarata jubilatie euforica, cu o frenezie a formularii si o febrilitate a discursului rar intilnite, de fapt, intr-un jurnal (efecte imprevizibile ale panicii si autocontrolului diurn), alteori fara suflu sau neutru, numai in scopul unei dezintoxicari zilnice, consumate in tacere.

Si cite nu incap in acest volum! Femeia din fotografie este confesiune, introspectie, autobiografie, inventar al privatiunilor si suferintelor de varii intensitati si culori, al haituirilor si tradarilor, al dezamagirilor si disperarilor, insectar livresc de aluri, fizionomii si conversatii fruste (a caror fascinatie autoarea si-o dovedise inca din romane), evocare nostalgica si totodata acid-realista a neamului sau ialomitean, a celor doua mame si a matusilor, panopticum in tuse groase cu figuri ale „celor pe care bolile acestei vremi si i-au ales ca intermediari intre ele insele si neant“ (p. 61), cu secretari si secretare de partid, activisti, culturnici si felurite caricaturi umane, privite deopotriva cu mila si sila, cu tandrete si cruzime, insemnari despre fauna „Crucii de piatra“ (i.e. Casa Scinteii) si munca la Romania libera, apoi la „Documentare“, iar mai tirziu, ca „muncitor categoria V“, la Intreprinderea Poligrafica „13 decembrie 1918“. Este si un mic jurnal de idei, cuprinzind rinduri de mare subtilitate despre Mateiu Caragiale si Blecher, despre subtirimea viitoarelor opere de sertar, intuita cu imbatabil spirit critic, sau reflectii despre dragoste si moarte, despre lungul rastimp al agoniei, observat la toate regnurile, si o memorabila galerie de portrete, unde se regasesc G. Ivascu, Gabriela Adamesteanu, Radu Petrescu („Un anume soi de simt critic, dublat de o permanenta indoiala, m-a impiedicat intotdeauna sa ating temperaturile la care ajungea Radu Petrescu atit in opera proprie, cit si in relatiile cu operele celorlalti“ – p. 59), si, cel mai des, Dana Dumitriu, „o fiinta care vede si simte cu o nervozitate familiara mie, care gindeste intr-un bun-simt pe care-l stiu dinainte“ (p. 220), o prietena careia, desi moartea le desparte, Tia Serbanescu continua sa-i vorbeasca in gind, consemnind, necrutatoare, chiar si stingerea acestui reflex.

Femeia din fotografie se dovedeste a fi o carte in care paradoxul – derivat firesc al absurdului dejucat prin scris – functioneaza la toate nivelurile: este literatura facuta din imposibilitatea declarata de a mai crede in literatura; produs al unei crize si al unei epoci de criza, este o carte in care tocmai viata si scrisul descriu cea mai pasionala relatie, una permanent pusa in cauza, si compun, prin necontenitele lor tensiuni si intrigi, un veritabil compendiu al stupefiantei diversitati de motive din care se poate scrie; fara a fi roman, se citeste insa cu freamatul de participare cuvenit oricarui roman bun si, in plus, cu acea intensitate agravata de senzatia indiscretiei usor ilicite pe care o comiti scrutind o viata de om printr-un jurnal; dar – cel mai tulburator paradox, pentru ca atinge o fibra extrem de intima si releva o nesmintita „eleganta interioara“ (p. 42) – fara a fi nici un jurnal propriu-zis, este insa o fidela „dare de seama“ despre cenusiul dezolant al comunismului, despre grotesca si plenara sa rigor mortis.

Pentru ca, intr-adevar, Femeia din fotografie nu este, in sensul obisnuit al termenului, un jurnal. Nici nu ocoleste atare indoiala, nici nu se sfieste sa-si recunoasca statutul hibrid, nici nu tine sa-l infirme. Alcatuit din pagini scrise cu constiinta faptului ca, mai devreme sau mai tirziu, ele vor fi citite, volumul este din plin marcat de citeva „tare“ specifice. Sint aici, supraetajate si multiplu operante, atita bun-simt si sentiment al ridicolului, atitea rezerve si cenzuri firesti, incit, in mod nescontat, tocmai acest dozaj si continua gituire a dramaticului prin aportul decentei si al reticentei dau nastere celor mai pertinente cadre in alb-negru din filmul unei societati bolnave. Transcriere fidela a cenusiului absorbit prin toti porii sensibili, intr-o zodie zadarnicind si vlaguind orice revolta, atipicul jurnal al Tiei Serbanescu se intilneste, la un capat, cu acela al profesorului Mircea Zaciu, iar la celalalt, prin alte fulguratii, cu Ireversibilul si nostalgia lui Vladimir Jankélévitch.

Pe linga exercitiul prudentei, deprins in contexte dramatice si complicat de nenumarate motivatii launtrice, isi mai spune cuvintul, imbiind la pudoare, si instinctul de prozator. Tia Serbanescu cunoaste prea bine ineficacitatea furiei si faptul ca excesul umoral este de doua ori sortit suferintei: intii in traire, apoi in scris, unde risca sa sune neconvingator: „Lucrurile scrise la minie, ca si vorbele spuse la minie, in ciuda violentei lor, ramin intotdeauna la jumatatea drumului sau la suprafata lui. Abia daca inlatura pavajul“ (p. 47). Or, epurate de orice compulsii inchizitoriale si rabufniri temperamentale, niciodata viciate de mizantropie sau de frustrare agresiva, intoarsa impotriva celorlalti, paginile Femeii din fotografie ofera portretul unei sensibilitati coplesite de gustul fatalitatii, dar – poate ca tocmai de aceea – intotdeauna apte sa contemple cu seninatate, chiar cu umor, frumusetea tragica a vietii: „Oamenii – ii vad la televizor spunind timpenii, ii vad pe strada vorbind urit, ii vad peste tot si, ca un indragostit orbit tocmai de vulgaritatea iubitei, nu ma mai satur de ei. Imi place sa le citesc inscriptiile, felul lor de a-si imortaliza numele, clipele, felul lor de a vulgariza experienta lui Romeo, Othello sau Faust. Intr-un foisor destinat arbitrilor la concursurile de bob de la Poiana Brasov, pe peretele de scindura, un barbat oarecare a incercat sa imortalizeze si el o clipa oarecare formulind urmatoarea inscriptie: «aici am regulato pe Mariana pina ia iesit oci din cap»“ (p. 162).

Mai mult, in fata cite unei notatii surprinzatoare (sau nu), ivite tocmai la capatul unui rastimp de mari dureri si continind vocabule precum bucurie, calm, liniste, sarbatori ale fiintei, e de presupus ca unii cititori, macar cei din tagma obositilor precoce, a plictisitilor si blazatilor inainte de vreme, vor resimti, alaturi de o indreptatita admiratie, fie si vag, o urma de umilinta si de jena. Iata un fragment de jurnal din octombrie 1989: „sufletul meu s-a decongestionat un pic si a invatat sa se bucure si de cea mai provizorie bucurie. A invatat sa desprinda, dintre clipele de spaima, intervalele de indiferenta si de calm, si sa alcatuiasca din ele ore intregi de liniste. A invatat sa se lecuiasca de viciul scrisului si al lecturii, adica a incetat sa le mai considere un viciu si le-a recunoscut calitatile lor primordiale, de mult uzate prin exercitiu zilnic: acelea de sarbatori ale fiintei intregi“ (p. 257).

De-a-ndoaselea
Pe cit de clar iti vei transcrie subiectivitatea intr-un articol, pe atit de tare vor imbia la suspiciune impetuozitatile necenzurate si vor trezi dubii marcile unei lecturi empatice, indraznind sa-si afirme limpede solidaritatea cu un autor oarecare. Prudenta, cea care niveleaza emotiile, estompeaza frisonul unei trairi si cauta cu meschinarie stilul acolo unde nu s-ar cuveni, de fapt, decit vorbe simple si simtite, aceeasi care poate rata una dupa alta toate experientele esentiale din viata, pare un blestem deprins zi de zi in regimul maturitatii, ca apoi, de la un punct incolo, sa devina doar un comportament jovial si eficient, intrat deja in singe. El actioneaza, fireste, si in scris. (Insa despre asta a se vedea, mai bine, cartea Tiei Serbanescu…)
Dar daca tot am reusit sa-mi scriu cuminte textul pina aici, tocmai pentru ca, aminata, tentatia a dospit, aleg ca macar acum sa nu-mi suprim subiectivitatea si, fie si in final, sa reproduc, de-a-ndoaselea care va sa zica, ceva ce s-ar fi vrut a fi adevaratul, primul inceput al acestui articol deja terminat. Iata-l:

Duminica insorita de aprilie. Am o senzatie de plenitudine nejustificata (inutila) si o zi intreaga la dispozitie sa scriu un articol. In camera mea mare si luminoasa, unde ma simt bine printre rafturile de carti ordonate pe „categorii“ al caror sens numai eu il stiu („indispensabile“, „luxuri si capricii“, „de rasfoit din cind in cind“, „restante“, „urgente“, „de recitit“, „de revazut“, „pentru dictionar“ etc.), stau linistita la birou, cu citeva hirtii in fata si cu un manunchi de pixuri elegante asezate ca niste flori intr-o cana de lut primita de la cineva drag. Imi plimb privirea, in cautarea unei fraze, ba pe ecranul computerului, ba pe cotoarele diverselor volume, ba pe formele complicatelor instrumente de scris (prea rar atinse). Am o multime de posibilitati sa rinduiesc ginduri si comentarii, dar nu ma pot decide pentru nici una. Sau o fac prea greu. Totusi, faptul acesta imi provoaca o oarecare placere. Daca tot am chef de scris, nu ma opresc niciodata la primele fraze care-mi vin in minte. Nu pot admite sa fac de doua ori acelasi drum, de vreme ce ador sa ma joc si sa caut mereu altul. Fara graba, incerc sa gasesc si sa aleg cuvinte, sa dibuiesc sintagme si sa scriu un articol. De ce amin atita – o spune chiar jurnalul Tiei Serbanescu, pe care-l tin acum in mina si despre care ar trebui sa scriu: „stiu ca nu voi avea niciodata posibilitatea de a sta linistita la un birou, cu hirtii albe in fata si un manunchi de pixuri elegante asezate ca niste flori in suportul lor, pe care sa-mi plimb privirea in cautarea unei fraze. Trebuie sa iau frazele care-mi vin, daca am totusi chef de scris, caci nu mai am timp sa caut altele. Aproape ca seamana cu drumurile la aceeasi Alimentara unde-mi sint arondate alimentele cartelate si pe care n-am voie s-o schimb. Sau, daca vreti, asta inseamna sa cauti dragostea sub propriul acoperis, unde cel mai la indemina ramine sotul sau sotia, o fiinta aleasa in urma cu zece-douazeci de ani, ceea ce aproape inseamna ca ne-a ales-o altcineva. Si literatura si dragostea cer timp“ (p. 31).

Am scris pina la urma un articol. La final redescopar acelasi lucru vechi: frustrarea e mai mare ca placerea. Ce am lasat deoparte imi suna, ca de obicei, mai important decit ce am ales sa spun. Mai e, apoi, o difuza senzatie de vina: ca tocmai eu, care n-am prins din comunism decit 14 ani, m-am nimerit sa recenzez Femeia din fotografie, facind, poate, inca o nedreptate acelui roman ramas nescris al Tiei Serbanescu. (Si nu cred in asa-zisa prospetime a perspectivei tinerilor asupra citorva subiecte, pentru ca prea des vorbele lor dezvaluie doar ingenuitate incontinenta si inadecvare grava.) Pe deasupra, un lung si absurd sirag de „ce-ar fi fost daca…“ imi trece acum prin minte: ce ar fi fost toti oamenii acestia, vietile, scrisul, curajul si talentul lor daca…? Sint intrebari care, de fapt, nu se pot formula. Duse numai pina la jumatate, reveriile amutesc in fata unui rind nelinistitor din jurnalul Tiei Serbanescu, indicind un anume semn particular. (Si, poate, un raspuns.) La 20 de ani, in privirea „femeii din fotografie“ care a fost bunica sa paterna, doar astfel cunoscuta, scriitoarea citeste un mesaj clar si identifica o trasatura distincta si comuna (nu numai) lor doua: „acel ceva alarmant ce transforma o victorie intr-o infringere, mai bine sau mai prost ascunsa“ (p. 16). Sublinierea imi apartine.