Dalia Sofer
Septembrie în Shiraz
Traducere de Ioana Văcărescu
Editura Leda, Bucureşti, 2008, 400 p.
Septembrie în Shiraz este romanul
de debut al Daliei Sofer, fiind distins cu Whiting Writers’Award,
în 2007, şi nominalizat la Orange Prize în 2008. Un
roman viu, şfichiuitor, care descrie cruzimea umană punînd la
încercare forţa de a rezista în faţa torturii şi a
morţii. A fost tradus şi publicat în 12 ţări, printre care
se numără Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, Olanda,
Israel, Portugalia, Brazilia şi Turcia: aşadar, o diversitate
lingvistică ia cunoştinţă de existenţa acestei voci narative.
Dalia Sofer s-a născut în Iran, iar la vîrsta de 10 ani
a fugit împreună cu familia sa în Statele Unite.
Părăsirea locurilor familiare pentru aflarea unui „mai bine“ –
în momentul în care cunoşti Răul – este cea mai bună
soluţie. Istorie personală, tradiţie, avere, amintiri, rude,
prieteni, toate acestea sînt, rînd pe rînd,
întinate de violenţa unui regim politic şi a unei revoluţii
aflate într-un continuu proces de definire. Cruzimea ia locul
cinstei şi suferinţa este validată de setea de răzbunare şi de
răsturnarea ierarhiilor.
Revoluţia politică din Iran este
principala premisă a cărţii. În jurul ei se brodează
acţiunea. În afara limbajului, volumul nu face decît
radiografia in sepia a unor vremuri de temut, unde oamenii cad pradă
unor închipuiri ale regimului politic. Într-o asemenea
carte, nu căutăm adevărul. Nici măcar esteticul nu este singura
clauză a citirii unui astfel de text. Dincolo de traumele colective,
de suferinţele în bloc sau de „necesitatea“ expierii unor
păcate venale, sursele răului subzistă. Dalia Sofer scrie lucid
despre acest fel de rău, pentru a-l deposeda de sens. Cunoscîndu-l,
putem înţelege şi disocia.
Doi bărbaţi înarmaţi intră în
biroul unui om obişnuit din Teheran, într-o zi ca oricare
alta: dintr-o dată, viaţa capătă alte contururi şi ceasul
încremeneşte în mintea acestui om. O privire rătăcitoare
face inventarul amar al ultimelor lucruri familiare, pentru ca în
acel moment haosul să spulbere logica acţiunii: „Isaac închide
registrul de contabilitate din faţa lui. Se uită la birou, la
obiectele care sînt martore indiferente ale scenei – dosarele
împrăştiate, un prespapier din metal, un pachet de ţigări
Dunhill, o scrumieră din cristal şi o ceaşcă cu ceai proaspăt
preparat, în care plutesc două frunze de mentă. Calendarul e
deschis, iar Isaac se uită stăruitor la dată, 20 septembrie 1981“.
De la această dată, viaţa lui Isaac Amin este viaţa oricărui om
care intră sub incidenţa terorii. În scurtă vreme,
închisoarea şi tortura de fiecare zi fac din arestarea lui
Isaac Amin un coşmar: vestea tot mai multor ucideri – ale unor
persoane pe care le cunoscuse în viaţa-de-dinainte-de-carceră
şi ale celor pe care începe să-i ştie din închisoare –
este anunţată zi de zi. Devenim părtaşi la disperarea unor oameni
care nu au greşit decît poate fiindcă s-au născut într-un
anumit moment, în acea ţară, că sînt cei care sînt
şi că îndrăznesc să trăiască.
Îi reproşez romanului
prolixitatea şi numeroasele planuri care interferează, se suprapun
sau fac şi mai dureroasă pentru personaje trecerea timpului:
închisoarea ca spaţiu traumatizant, violent, nonsecurizant, în
care Isaac Amin îşi anesteziază amintirile şi durerea, apoi
planul în care îşi duc singurătatea soţia lui, Farnaz,
şi fiica lor, Shirin. De aici derivă planurile adiacente acestora,
care funcţionează ca nişte vase comunicante: spaţiul domestic, al
apropierilor dintre Farnaz şi Habibeh, spaţiu al disputei dintre
stăpîn şi servitor, apoi spaţiul jocului şi al copilăriei,
din care este smulsă Shirin, dintr-un sentiment al milei şi al
dreptăţii neobişnuite pentru un copil; chiar cu preţul pierderii
celei mai bune prietene, Shirin va scăpa cîteva persoane de la
moarte, furînd o serie de dosare de informare dintre cele
ascunse în pivniţa Leilei, fiica unuia dintre cei care alegeau
cine să trăiască şi cine să moară, realizînd astfel de
rapoarte: „tu ai fost singura mea prietenă adevărată“. Dar
prietenia este sancţionată imediat.
Şi Parviz trăieşte într-un
spaţiu alveolar, camera închiriată de el în Brooklyn,
în casa Mendelson, care îl apropie de o familie de evrei
hasidici, „acei est-europeni ortodocşi îmbrăcaţi în
negru, pe seama cărora obişnuiau să glumească părinţii lui,
numindu-i «polonezii ăia bărboşi»“, şi îi dă
şansa să descopere iubirea şi să fie ferit de suferinţa familiei
lui rămase în Iran. În subsidiar se conturează spaţiul
în care trăiesc părinţii lui Amin sau acela în care
Javad, fratele lui Amin, urmărit de Poliţia Secretă, vrea să
ajungă: cu o identitate nouă, Javad sau Jacques Amande rămîne
la Paris. Acest „dincolo“ de neatins, la care se tînjeşte
atît de mult, este şi spaţiul gol, asupra căruia nu există
nici o putere şi, pînă la un punct, aproape că nici o
speranţă: „Isaac se gîndeşte la propria-i plecare
iminentă. Şi el o să îmbătrînească în exil,
respirînd aerul străin, neospitalier al altei ţări“. Mai
mult decît atît, penitenţa lui este o greşeală: „nu
e ironic faptul că se află în închisoare din cauza
presupusei lui credinţe într-o religie care-i devenise mai
curînd handicap decît salvare? De ce trebuie să poarte
povara acestei religii, el, care dusese o viaţă laică şi crezuse
că principalul rol al sărbătorilor religioase era să reunească
familia?“. Speranţa unui „mai bine“ la care se ajunge nu doar
prin trudă, ci şi prin sfîşieri interioare, prin răni a
căror vindecare nu se află curînd. Spaţiul gol în care
personajele Daliei Sofer locuiesc şi respiră este similar cu
spaţiul exilului propriu lui Norman Manea, pentru că locurile sînt
încărcate cu alte semnificaţii, iar amintirile acestor
personaje sînt pur şi simplu sfîrtecate, dezgolite,
rupte, prin trecerea de la o cultură la alta şi de la un univers de
semnificaţii la altul. Înţelegerea lumii se face în
fractură, oricum, scindată şi greu accesibilă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters