OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mic discurs asupra vinovăţiei

O recunoaştem întodeauna la alţii şi rareori la noi înşine. Şi aş începe deja prin a spune că ăsta e primul semn al eşecului, un eşec moral-personal extins la scară socială. E ca în filmele noi ale tinerilor noştri regizori, ca în toate marile întîmplări ale finalului de mileniu, care lasă mai degrabă semne de întrebare decît oferă răspunsuri. Este simplu şi este enervant, e atitudinea ascunderii mizeriei sub preş. Uneori, sîntem halucinant de ingenioşi în această autoamăgire, ceva de genul nu eu sînt de vină pentru că am furat becul de pe casa scării, ci Edison, pentru că l-a inventat. Sau, cu aplicaţie mult mai directă la cele ce urmează, „aşa au fost vremurile“, „ce era să faci“, „nu te puteai împotrivi“. Chiar cînd vina e recunoscută cu greu şi cu jumătate de gură, întodeauna mai există un „dar“, un „pentru că“ adînc vîrît în noi, un fel de teamă de a spune că împăratul e gol, deşi – evident – nimeni nu ne mai arestează şi bate pentru asta acum. Noi n-avem treabă, sîntem curaţi. Şi observăm întotdeauna şi sancţionăm întodeauna cu aciditate derapajele morale ale celorlalţi, chiar cu încîntare aş spune.

Recent, două „cazuri“ au focalizat atenţia publică. Primul, al lui Adrian Marino, a făcut deliciul judecătorilor morali autohtoni, al doilea, în copie la indigo, al lui Oskar Pastior, a lansat intelectualitatea germană în ample dezbateri. Aici, ca şi acolo, cei ce emit sentenţios judecăţi au şi „agende ascunse“. La noi, au ridicat primii piatra cei pe care Marino, în stilul lui erudit şi acid, i-a făcut praf fie în memoriile sale, fie de-a lungul vremii, prin articole sau recenzii – cauză din care şi-a putut număra prietenii, spre sfîrşitul vieţii, pe degetele de la o mînă. În Germania, cei ce vor să lovească în Herta Müller, pe care am văzut-o la Bucureşti cît de tare poate tulbura lintiţa de pe balta conştiinţelor – şi o face la fel, poate mai cu spor, la ea acasă – dau în mentorul ei, Pastior. „Uite, marii corifei au fost mărunţi delatori“, îşi clatină toţi deştepţii capetele lor mari, ţistuind din buze cu aceleaşi gesturi şi pe malul Dîmboviţei, şi pe cel al Rinului.

Uitînd cîteva „amănunte“. Adrian Marino a făcut Canalul şi a avut domiciliu obligatoriu. Oskar Pastior, aflat la anii liceului, a fost deportat de autorităţile sovieto-comuniste, din România la „munca de reconstrucţie“ în URSS, vreme de mai bine de patru ani şi a scăpat cu viaţă, la limită, din minele Ucrainei. Apoi, gestionarea fricii sădite în cei doi de către arbitrariul comunist, pe care îl înţelegeau bine şi îl trăiseră pe propria piele, i-a împins spre apele tulburi ale cedării şi compromisului.

Delator sau trădător?

O cedare care nici în forma ei extremă, tradusă la Pastior prin semnarea unui angajament de colaborare cu Securitatea, după ce scăpase printr-un decret de amnistiere anterior anchetării sale de o arestare şi un proces, nu a produs ceea ce poliţia politică aştepta, sau nu în măsura în care aceasta aştepta. Dosarul lui Pastior se deschide cu un „raport cu propuneri de abandonare a informatorului stein otto“ (pseudonimul dat de Securitate lui Pastior – n.n.) din 13 decembrie 1968 şi semnat de un anume căpitan Matei M., conţine angajamentul dat de Oskar Pastior şi tot felul de fişe personale, note privindu-l pe el sau pe cei din familia lui. Important în economia faptelor consemnate e un raport dat înainte de plecarea lui în RFG, la invitaţia Institutului Goethe, în care căpitanul Matei scrie: „în colaborarea cu organele noastre s-a dovedit un element corect, îndeplinind bine sarcinile primite, furnizînd materiale utile privind diverse persoane suspecte pe lîngă care a fost dirijat, în special cetăţeni vest-germani cu care a luat contact oficial sau la indicaţia noastră“. E lesne de înţeles, securistul îşi lăuda marfa în faţa superiorilor.

Dosarul cel nou, cu cota 22690, pentru cei ce vor să îl vadă cu ochii lor, conţine un raport relevant, scris la 1 februarie 1969, care se intitulează „Notă privind pe agentul Pastior Capesius conspirativ Stein Otto, rămas în RFG“. Iată conţinutul: „Pastior Capesius este născut la 20 oct. 1927 în Sibiu, fiul lui Oskar şi Hilda, de naţionalitate germană, cetăţenie română, neîncadrat politic, fost cu domiciliul în Bucureşti Str. Vasile Stroescu nr.42. După absolvirea liceului în 1945 a fost la muncă de reconstrucţie în URSS de unde s-a întors în 1949. În 1959 termină Facultatea de Filologie din Bucureşti şi este repartizat să lucreze la Radiodifuziune. Concomitent s-a ocupat şi cu scrierea de poezii lirice pe care le publica prin Editura Tineretului şi alte reviste. Pentru încadrarea informativă a lui Rosenkranz Moses, suspect de activitate de spionaj, la 8 iunie 1961 Pastior Capesius a fost atras la colaborare de către organele Direcţiei a III-a (de contraspionaj – n.n.). Prin buletinul CI Nr. 7/65 se comunică la Direcţia a III-a că Serviciul de Informaţii vest-german posedă date din care rezultă că Pastior Capesius este agent al organelor de securitate. La 26 mai 1968, Pastior Capesius aflîndu-se la Nürnberg RFG, a cerut azil politic autorităţilor RFG refuzînd a se mai întoarce în ţară“. Se ştie că primul lucru pe care Pastior l-a făcut, odată cu depunerea cererii de azil politic în RFG, a fost să mărturisească racolarea sa ca informator de către Securitate serviciilor de contraspionaj vest-germane şi să relateze, pe larg, despre natura relaţiei sale cu poliţia secretă comunistă. Din păcate, autorităţile din Germania nu au desecretizat (încă) aceste documente, care ar face lumină cu totul asupra cazului.

Între timp, la Bucureşti, căpitanul Matei de la Direcţia a III-a a Securităţii se răzgîndeşte. De fapt, Pastior nu a fost deloc informatorul onest pe care îl prezentase anterior superiorilor. Spăşit, la 13 decembrie 1968, acesta arăta către omologii săi din Direcţia de Informaţii Externe următoarele: „În legătura avută cu organele de securitate, Stein Otto nu a depus interes, achitîndu-se de sarcini în mod formal. Pe considerentul că refuză a se mai întoarce în ţară, organele Direcţiei a III-a fac propunerea să fie abandonat şi scos din reţeaua informativă“. Şi gata cu Otto Stein. Oskar Pastior redevine el însuşi.

Pe unde o fi căpitanul Matei?

Există în toată această poveste cu informatorii ceva care scapă atenţiei. Judecăţile sînt inversate. Informatorii sînt scoşi la lumină şi lapidaţi în piaţa publică, cu bolovani egali ca mărime cu prestigiul lor anterior. Despre securiştii care i-au racolat, nici un cuvînt. Aşa, încetul cu încetul, vocaţia noastră de a găsi vinovat pe celălalt este din nou exploatată. Securitatea ne înfrînge, în mod paradoxal, deschizîndu-şi secretele. Dar numai o parte a lor. Căci dosarele de cadre ale foştilor securişti sînt pînă astăzi inaccesibile, fiind socotite „de securitate naţională“. CNSAS-ul a primit doar cîteva, pe cele ale unor securişti din anii stalinismului şi atît. Condiţii în care nu se face, de fapt, deconspirarea Securităţii, ci doar a informatorilor ei, căci instituţia, nu-i aşa? lucrează cu ceea ce i se dă. Şi aceste dosare de cadre nu sînt puţine – căci Asociaţia cadrelor în rezervă şi retragere din MAI număra în 2008 nu mai puţin de 350.000 de membri: foşti miliţieni, grăniceri, gardieni şi, bineînţeles, securişti. Cam 50.000. Acum, cine mai ştie pe unde o fi căpitanul Matei? Dar cui îi pasă? I-am prins pe Pastior şi Marino!