OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Meditatie asupra bombelor

„Cenusiul este tonul de fond al unei epoci care viseaza inca de multa vreme, pe ascuns, la o nebunie viu colorata. Ceea ce inspira asemenea vise si le face necesare este o suma de neputinte vitale s…t. Pare a fi vorba de neputinta unei minii potrivite la momentul potrivit, neputinta de a dinamita acest climat al grijii, neputinta de a sarbatori, de a te devota. Intre toate aceste atrofieri, a mai ramas o aptitudine care poate surprinde cu exactitate ceea ce viata si-ar accepta in final cu bucurie: in spatele unor masti serioase, sa pregatesti o anumita situatie, in modul cel mai spectaculos, fara sa existe cineva care sa se simta vinovat.

Catastrofa sporeste caldura, iar, o data cu ea, eul arid participa la ultima sa sarbatoare, care aduna intr-o mare vilvataie pasiuni si porniri regretate. Bomba nu mai constituie de mult un mijloc de atingere a unui scop, fiind un mijloc supradimensionat care depaseste implinirea oricarui scop posibil. Dat fiind ca nu mai reprezinta un mijloc de atingere a unui scop, ea devine un mijloc al cunoasterii de sine. Ea constituie un eveniment antropologic, o obiectivare extrema a spiritului puterii, actionind in spatele impulsului de conservare. Cufundata intr-o totala liniste, ea asteapta in adaposturile ei – pura realitate, pura posibilitate. Ea este simbolul energiilor cosmice si al participarii umanului la acestea, activitatea suprema a fiintei umane si a spiritului sau distructiv. Bomba nu este cu nimic mai rea decit realitatea si cu nimic mai distructiva decit noi insine. Ea reprezinta deja o intrupare a desavirsirii, in timp ce, in raport cu ea, noi sintem fiintele scindarii. Bomba nu ne pretinde nici razboiul, nici resemnarea, ci autoconservarea.

In ea se implineste subiectul «occidental». Inarmarea noastra exterioara ne face lipsiti de aparare pina la neputinta, neputinciosi pina la rationalitate si rationali pina la inspaimintare. Singura problema ramine daca vom opta pentru calea exterioara sau pentru cea interioara – daca ceea ce ne va convinge va fi ratiunea sau incendierea pamintului.
Marea politica de astazi este, in ultima instanta, meditatie asupra Bombei; iar meditatia profunda este cea care incearca sa descopere in noi insine impulsul de a construi bombe. Ea cerceteaza cu delicatete tot ce se formeaza in interior, ca un cheag al asa-numitei identitati, apoi dizolva blindajele in spatele carora se gaseste eul presupus a fi aparatorul «valorilor fundamentale».

Bomba este o masina al dracului de ironica – nu-i buna la nimic, dar trezeste cele mai violente reactii. Trebuie sa te transpui in interioritatea ei macar o data pentru a simti ce inseamna sa explodezi, pina la totala autodistrugere in cosmos. Ea poate asta oricind. Din inima acestei mase explozive si inflamabile, pare sa se auda aceeasi zarva si aceleasi hohote de ris ca din inima unei stele sau a unui soare. Sa stii ca dispui de aceleasi modalitati, iata o sursa de superioritate unica. Undeva, in adincul lui, spiritul omenesc se simte solidar cu teribila si ironica sa masinarie solara, stelara, cosmica.
Bomba te invata sa intelegi esenta sciziunii; face ca totul sa devina clar, te invata sa asezi fata in fata un Eu impotriva unui Tu, un Noi impotriva unor Ei, pina la nimicire.

Cine priveste cu atentie va avea, din cind in cind, senzatia ca bombele ii rid in nas. Daca am fi suficient de treji sa intelegem acest ris, ceva nou s-ar putea petrece cu aceasta lume: ar putea sa devina netematoare… Good morning, Miss Neutron, how are you… Bombele devin paznici de noapte ai distructivitatii noastre.
Iti folosesti ultima libertate pentru a-ti dori ingrozitorul. Gasesti aici un gest mare, o impertinenta dezamagita, care aprinde o scinteie in viata autentica. Totul e un rahat: Miss Neutron, I love you. Exista totusi ceva autentic in aceasta vointa de autodistrugere, un soc simbolic. In kitsch-ul intelectual, in spectacolul cinic, in eruptia isterica, in parada nebuneasca, armura totala devine mai lejera in jurul eului curajos-salbatic: [...] fierbinte-inghetatul feeling al mortii si al foamei de sine insusi.“

Peter SLOTERDIJK
(Critica ratiunii cinice,
Editura Polirom, Iasi, 2000)


Violenta

„Violenta nu merge undeva anume, ci face explozie, adica se sparge in toate directiile deodata. Violenta este contrariul reculegerii. Violenta nu este numai patrunzatoare, ea este si centrifuga si dispersata. Intr-adevar, haosul pentru care ea este s-ar putea defini ca imposibilul-necesar… Este acea necesara imposibilitate a unei confuzii in care toate elementele isi repugna unul altuia si totusi nu pot exista decit impreuna; confuzia este in acelasi timp insuportabila si durabila, absurda si cronica, insolubila si indisolubila, scandalos de viabila!

Violenta loveste drept in fata, caci fata fiind ceea ce semnifica si-i face pe oameni sa comunice intre ei, este organul expresiei prin excelenta; iar pe fata insisi ochii transmit sensul datorita acelei prezente acute pe care o numim privire; or, ce este expresia daca nu determinarea cea mai univoca, cea mai intentionala, cea mai pozitiva, cea mai plina de sens de care persoana poate dispune? Violenta cauta inexpresivul care este nedeterminare absoluta. Exprimarea, iata dusmanul! In spatele dusmanului acestuia, hedonismul este cel persecutat si haituit! Violenta mutileaza forma, desfigureaza figura. Tot ce este echivoc, inform, acefal, fara chip sau figura apartine violentei. Desfigurind forma si deformind figura, injuria retorica a celui violent este chinul cel mai crincen pe care omul il poate indrepta asupra lui insusi.
Violenta este o solutie, tot atit cit incendiul este purificare; violenta incendiara da foc complexului si suprima ceea ce e impur, in acelasi timp cu impuritatea.
Nu exista decit o singura violenta cu adevarat creatoare: este violenta pe care sacrificiul o impune instinctelor si inclinatiilor… Nu exista decit o violenta fecunda si vitala: violenta pe care ego-ul si-o aplica lui insusi din dragoste pentru cineva, pentru ca ea este violenta eului care isi violenteaza propriul sine...“

Vladimir JANKELEVITCH
(Pur si impur, Editura Nemira, Bucuresti, 2001)


Focul si reveria

„Psihiatria moderna a elucidat psihologia incendiatorului. Ea a aratat caracterul sexual al tendintelor sale. In acelasi timp, ea a pus in lumina traumatismul grav pe care il poate recepta viata psihica din cauza spectacolului unei capite de fin sau al unui acoperis incendiat... Un incendiu il determina pe un incendiator in mod aproape la fel de fatal ca in cazul unui incendiator care provoaca un incendiu.
Focul este ultra-viu. Focul este intim si universal. Dintre toate fenomenele, el este intr-adevar singurul care poate fi investit atit de categoric cu doua valorizari contrarii: binele si raul. El este placere si tortura. Focul este de la inceput obiectul unei interdictii generale; de unde concluzia: interdictia sociala este prima noastra cunoastere generala asupra focului.
Valorizarea focului este una ambigua: ea reuneste reflectii ale distrugerii unui rau si ale producerii unui bine. Unul dintre motivele cele mai importante ale valorizarii focului in sensul in care el purifica totul este, probabil, dezodorizarea.

Mirosul violeaza intimitatea noastra. Focul purifica totul pentru ca el suprima mirosurile respingatoare. O a doua ratiune a principiului purificarii prin foc, ratiune mult mai savanta si, prin urmare, mult mai eficace psihologic, este aceea ca focul separa materiile si nimiceste impuritatile materiale. Se pare ca puritatea se afla la limita sa la virful flacarii, acolo unde culoarea lasa locul unei vibratii aproape invizibile.
Focul este, printre factorii producatori de imagini, cel mai dialectizat. El singur este totodata subiect si obiect. Recunosc ca nemijlocit viu ceea ce recunosc ca fiind cald. Caldura este dovada prin excelenta a bogatiei si a permanentei substantiale; ea singura da un sens imediat intensitatii vitale, intensitatii fiintei. Alaturi de intensitatea focului intim, cite alte intensitati sensibile sint destinse, inerte, statice, fara destin! Ele nu sint cresteri reale.
Apoi, asa cum am vazut cu de-amanuntul, ca o replica la aceasta dialectica fundamentala a subiectului si obiectului, focul se dialectizeaza in toate proprietatile sale intime. Astfel incit este de ajuns sa te inflacarezi pentru a te contrazice. De indata ce un sentiment urca pina la tonalitatea focului, din clipa cind el se expune in violenta sa, putem fi siguri ca va acumula o suma de contrarii.

Este cu putinta sa te sustragi acestei dialectici: sa ai constiinta ca arzi inseamna sa devii rece; sa simti o intensitate inseamna sa o diminuezi; trebuie sa fim intensitate fara sa stim ca sintem. Iata legea amara a omului care actioneaza. Numai ambiguitatea aceasta poate sa dea seama de ezitarile pasionale. Astfel incit, pina la urma, toate complexele legate de foc sint complexe dureroase, complexe nevrozante si totodata poetizante.
A lua foc sau a-si da foc, a nimici sau a se nimici, a urma complexul lui Prometeu sau complexul lui Empedocle, iata cotitura psihologica ce converteste toate valorile si care arata, de asemenea, discordia valorilor.
Sa distrugem focul vietii noastre printr-un suprafoc, printr-un suprafoc suprauman, care va aduce neantul chiar in inima fiintei. Cind focul se devoreaza pe sine, cind puterea se intoarce impotriva ei insesi, se pare ca fiinta se intregeste in clipa pierderii sale si ca intensitatea distrugerii este dovada suprema, proba cea mai clara a existentei.“

Gaston BACHELARD
(Psihanaliza focului, Editura Univers, Bucuresti, 2000)