OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Hamlet – Teatrul National Cluj – Regia: Vlad Mugur; Scenografia: Helmut Stürmer; Costume: Lia Mantoc; Masti: Ilona Járo Varga; Muzica: Adrian Pop; Interpreteaza: Sorin Leoveanu (Hamlet), Bogdán Zsolt/ Vlad Zamfirescu (Claudius), Anton Tauf (Polonius), Emanuel Petran (Horatio), Radu Banzaru (Laertes), Stelian Rosian (Rosencrantz), Dan Chiorean (Guildenstern, Bernardo), Petre Bacioiu (Osric), Maria Seles (Un preot), Melania Ursu (Marcellus, Actor Rege), Miriam Cuibus (Actor Regina, Clovn gropar), Ion Marian (Actor batrin), Ruslan Barlea (Prologul, Lucianus, Clovn gropar), Mihai Costiug (Fortinbras), Elena Ivanca (Gertrude), Luiza Cocora (Ofelia), Dragos Pop/Liviu Matei (Fantoma) s.a.


Ultima opera scenica a lui Vlad Mugur, spectacolul dupa Hamlet-ul shakespearian, este o inseriere de capcane-detectiv, pe de o parte pentru definirea propriilor vremuri, pe de alta pentru surprinderea vremii cu garda coborita, spre a-i pricepe macar fulgurant intelesurile adinci. Capcanele, mastile au fiecare figura decodarii finale, conceptia regizorala fiind, din acest punct de vedere, oarecum cabalistica. Drept pentru care, accesul la codul ultim, periculos si ca atare interzis, poate fi cel mult intuit, iar vecinatatea lui trimite catre solutii similare, precum Luceafarul eminescian.
Contextul spectacologic conduce catre cel putin trei directii. Mai intii, mizind pe jocul tip teatru in teatru, pe Hamlet actorul, propunerea lui Vlad Mugur se aseaza, in perimetrul ultimilor unsprezece ani ai teatrului romanesc, alaturi de viziunea lui Ion Sapdaru, de acum citiva ani, de la Botosani. De altfel, aceste doua spectacole Hamlet sint si singurele care chiar merita sa fie retinute in perioada de care vorbeam. Numai ca, pariul lui Sapdaru isi respecta cu exactitate limitele ludic-constructiviste (amintiti-va decorul modular) si relatia de intimitate cu memoria culturala a receptorului (de unde si celebrul monolog al lui Hamlet asezat dupa aplauzele de final). Pentru Vlad Mugur, acesta e doar un nivel, daca nu o capcana propusa.
A doua directie ar putea defini o maniera de utilizare a spatiului de joc si a costumelor, care trimite oarecum la anii ’60 – ’70. In scena aproape goala, „civilii“ contemporani sint aceia care fac legea. Ar fi fost prea putin (Scandalul cu publicul de la Piatra Neamt „arsese“ deja etapa cu pricina) pentru acest soi rarisim de regizor irepetabil formal si teribil de atent la detalii. Ca, in pragul finalului de capitol mundan, Vlad Mugur a dovedit o tinerete care, din pacate, lipseste in general artei teatrale romanesti, e una. Dar ca abia acum s-ar fi lasat cuprins de vreo acnee estetica e de-a dreptul stupid.

Abia o a treia directie incepe sa tatoneze adevarul. Secondat perfect de scenografia lui Helmut Stürmer, Vlad Mugur face ca punctul de plecare al spectacolului Hamlet sa lege lucrurile de acolo de unde le lasase finalul Livezii sale de visini, montata la Teatrul Maghiar din Cluj. Tot din Cluj, daca vreti! Acolo, in final asadar, peretii se prabuseau lasind la vedere, ca sa zic asa, fie santierul in care se ridicase temporarul paradis provincial, fie santierul ce ar fi fost sa vie, indiferent sub ce patronaj, spre a-l reconstitui. Santier in act, oricum. Acesta e, continuu, contextul scenografic al Hamlet-ului de la Cluj. E de rememorat daca nu cumva chiar actantii decurg dinspre Cehov catre Shakespeare intr-o demonstratie pe care Vlad Mugur o cauta, in opinia mea, alaturi de Eminescu (de pilda). Caci: santierul, cel putin intr-o prima parte a spectacolului, e observabil doar partial, fondul constituindu-l un ecran alb care, de altfel, subliniaza ideea artificiului de prezentare a ideii via actorii care isi „invata“ rolurile pentru un posibil spectacol Hamlet. Toti sint bine prafuiti, usor rufosi (inteligente costumele Liei Mantoc, si in sensul in care exista „arme inteligente“), pina acolo ca batrinul Hamlet – zombi aici – pare chiar simpatic (sa nu zic hazliu). Tocmai intilnirea cu fantoma tatalui e momentul in care lucrurile se schimba, depasesc vremelnicul, derizoriul, permit iluminarea, transcendentul. „Vremurile si-au iesit din matca s…t Sa fiu nascut sa le adun la loc?“, exclama printul Hamlet, provocind declansarea unei sonerii de santier (de avertizare a miscarii macaralelor, de exemplu). Pina acum actorii si-au „citit“ rolurile, s-au pregatit, asadar, pentru „constructie“, pentru, se intelege din replica hamletiana, readunarea „vremurilor“ printr-un gest, inevitabil, constructiv, de santier. Cel putin pentru receptorul roman, ceva suna familiar.

Sa vedem: „Caci unde-ajunge nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaste/Si vremea-ncearca in zadar/Din goluri a se naste“. Sublinierile (daca mai erau necesare) imi apartin. Un alt soi de santier, aceeasi intentionalitate supusa desertaciunii. Caci „in zadar“ tenteaza constructia „vremea“, in fata vointei Demiurgului, in zadar „vremurile iesite din matca“ va incerca Hamlet sa le ordoneze intr-un model coerent. Finalul spectacolului va trimite hotarit la cheia de inceput, din replica lui Hamlet. Duelul, ca incercare suprema de coerenta prin act justitiar, se va petrece in jurul unei mese incarcate argintiu-stralucitor, in pofida contextului scenografic, prafuit-santieristic. Cupe, florete si masti de scrima, toate argintii, sint asezate conform unui model logic (un model de constructie, de „readunare a vremurilor“, asa zicind), desi o anume aura bacoviana de „funerar vesmint“ transpira dincolo de aceasta ordine. Potentialul justitiar duel va darima insa aranjamentul de pe mese, cu sfirsitul pe care il stim cu totii. Constructia ramine apanajul stiutului vanitas vanitatum et omnia vanitas. Si, ca sa nu existe dubii, glasul tunurilor pe care il comanda Fortinbras cel tinar (un copil – lucru cu atit mai dur cu cit regizorul nu iarta nici aceasta intruchipare a sperantei, cu puternica incarcatura social-afectiva) este un soi de huruit de mecanisme stricate dintr-o ceasornicarie terifianta. Glasul „vremii“, nu-i asa, care „-ncearca in zadar“…?

Totul ramine santier, si pentru „vreme“ si pentru „vremuri“. Aici nu mai e vorba doar de conditia umana, ci de un dat al acestui univers „cunoscut“, pe care nu sintem chemati mai mult decit sa-l intuim, si Vlad Mugur asta sugereaza, cred, dincolo de mastile, capcanele, oricum eclatante ale spectacolului sau de la Cluj. Un fel de testament al celui ajuns la intelepciune, ca apoteoza a traitului.
Dincolo de filozofia adinca a spectacolului, mastile, capcanele primelor nivele ale receptarii nu sint nici ele mai prejos, nici regizoral, nici actoricesc. In primul rind trebuie recunoscuta lejeritatea suverana cu care acest mare actor al scenei romanesti, Anton Tauf, isi realizeaza al sau Polonius, insuflind energie tuturor partenerilor de scena. Nu va fi foarte clar pina la finalul „sobolanului“ daca primul curtean e cel ce stie si intelege toate dedesubturile sub masca senilitatii care incepe sa se arate, ori e chiar un naiv care a invatat admisibil regulile servilismului la o curte a carei rigoare morala a luat-o razna (desi nici Hamlet cel batrin nu fusese vreun sfint, poate de aici si prezenta lui aproape lipsita de tragism, in spectacolul lui Vlad Mugur).

Actorii isi individualizeaza personajele dupa posibilitatile lor ori dupa dreptul acestora de a servi atuurile contextualizarii. Sorin Leoveanu, ca si Daniel Badale in spectacolul inrudit de la Botosani, e un posedat de un soi special, mai putin „stiutor“, poate, decit Hamletul lui Badale (nu inutil monologul „To be or not to be“, la Cluj, e „insuflat“ de toti actantii participanti la scena, ca un exercitiu initiatic, pe care scena e iarasi traversata de fantoma tatalui), dar mai nervos-machiavelic, mai aproape de lectiile existentiale falstaffiene chiar cind vorbeste craniului lui Yorik. Gertrude a Elenei Ivanca e o dependenta sexual (ba chiar si alcoolica, caci dupa moartea lui Polonius pare supusa unei ebrietati continue), trecuta probabil prin taverne specializate in „iarba“, „praf“ si death-rock. De altfel dansul ei „prenuptial“ in jurul fiului, proaspat asasin fara de voie da un efect cu totul ciudat, caci actul sexual intre fiu si mama e gata-gata sa se produca. Claudius al lui Bogdán Zsolt e ceva mai jos, prin inadvertenta intre gest si voce. In schimb, Horatio al lui Emanuel Petran, out-sider mai repede curios decit ironic, e ceea ce trebuia in sensul spectacolului, un soi de laborant cit mai non-participativ, prin inevitabila asezare in afara obiectului de studiat. Nu mai putin inspirati, Stelian Rosian si Dan Chiorean in Rosencrantz si Guildenstern, lichele ironice de serviciu secret mizerabil. Luiza Cocora gaseste pentru Ofelia antipodul contemporan al Gertrudei (e o Ofelie dance, daca vreti), balerina flou cu crosa de golf, in asteptarea constructiei sexuale pe care si-o defineste cu incetul. Ma rog, toata lumea construieste in spectacolul lui Vlad Mugur, micile ridicole constructii individuale supuse celei mai rapide perisabilitati.

De aici bine realizatul Horatio, care doar observa, evitind constructia, propriu-zisa cel putin. Daca drogul Gertrudei e suprasaturatia sexuala si alcoolica, drogul Ofeliei e tocmai frustrarea sexuala. O dovedesc jocul cu crosa-falusiforma, apoi actul erotic ramas la nivelul probabilitatii, in compania lui Hamlet si replicii „du-te la manastire“, pe o masa de sub care pindeste tatal (uniti deci si prin prezenta manifesta a celebrelor complexe freudiene), dar si cu Claudius, situarea in pozitia unica de spectator pierdut sub mingiierile lui Hamlet in timpul reprezentatiei actorilor ambulanti. Nebunia si inmormintarea vor incorona acest personaj, cu grija urmarit de regizor. Cele doua momente in succesiune sint asezate sub semnul botezului sub „vreme“. Nebunia e marcata de galetile-pendul, moartea de imbaierea intr-un fel de lapte de ciment, o finala eliberare de frustrari printr-un substitut interminabil al spermei, drog al timpului oferit compensator, la bratul Groparului.

E probabil ca, daca vremea ar mai fi avut rabdare cu Vlad Mugur (sa mai fi fost posibil dupa un asemenea act de curaj extrem?), unele semne scenice sa se mai fi dezvoltat ori limpezit. Personal cred ca sintem in fata unui obiect artistic finit, atit cit e omeneste admis, de o valoare cu totul speciala. Varianta textuala pentru care a optat regizorul, un soi de coctail de traduceri validat in lucru, mi se pare cel mai pertinent text Hamlet pe romaneste dintre toate cele carora am putut sa le fiu martor.
Cit despre textul de fata, a fost inevitabil scris privind catre fotografia lui Vlad Mugur, din caietul de sala. Nu sint un sentimental. Nici macar telenovelele de lux nu ma distreaza. Cert e insa ca regizorul stia. Intelesese. Hamlet sta marturie. Cu atit mai mult acum, cind grupuri reunite de dementi ai aberatiilor doctrinar-religioase din vremurile noastre ne pun vremea sub semnul intrebarii.