OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Întrebarea în jurul căreia se articulează întreaga discuţie este aceea dacă, în epoca computerelor şi a Internetului, a bibliotecilor digitale şi a e-book-urilor, cartea, în formatul ei tradiţional, va reuşi oare să mai supravieţuiască. Spre bucuria tuturor celor care o iubesc şi se temeau pentru soarta ei, răspunsul pare a fi afirmativ, căci, aşa cum se întîmplă cu toate invenţiile perfecte, precum simpla roată, ca să dăm doar un exemplu, cartea este de neînlocuit. Fără a nega avantajele noilor tehnologii, autorii, spre a-şi susţine punctele de vedere, pun în evidenţă şi nenumăratele inconvenienţe ale acestora: în ultimii ani, suporturile de stocare a datelor s-au perimat rapid şi au fost înlocuite cu altele mult mai performante, ceea ce implică atît păstrarea vechilor aparate, cît şi retransferarea unei cantităţi imense de informaţii; toate aceste aparate funcţionează numai dacă sînt conectate la curent electric, pe cînd o carte poate fi citită şi la lumina unei simple lumînări; informaţiile care circulă liber pe Internet, datorită cantităţii lor uriaşe, pot descuraja pe mulţi, cum, de altfel, pot pune cititorii pe piste greşite, pe cînd cartea tipărită se bucură încă de prestigiu si autoritate; preţul la care ajung CD-ROM-urile, ca, de exemplu, Thesaurus Linguae Latinae ori Patrologia latina, sînt de-a dreptul exorbitante, iar mii de euro îşi permit să plătească doar bibliotecile sau universităţile, în cadrul cărora consultarea acestor opere este gratuită; o carte poate fi citită şi stînd comod în pat, pe cînd un computer, oricît de mic ar fi, nu-l poţi ţine chiar oricum; o carte poate fi răsfoită, are un miros propriu, iar această plăcere nu-i poate fi oferită cititorului nici măcar de cititoarele de cărţi în format digital, rezultatul celor mai avansate tehnologii; în favoarea cititoarelor de e-book-uri ar pleda manevrabilitatea acestora, dar ideea cărţilor uşor de mînuit, a ediţiilor de buzunar nu este cîtuşi de puţin nouă, ea aparţinîndu-i lui Aldo Manuzio, ca să nu mai vorbim de faptul ca o carte în format clasic nu-ţi solicită vederea în aceeaşi măsură cu un ecran luminos.

 

Deşi Eco şi Carrière sînt optimişti în privinţa supravieţuirii cărţilor pe suport de hîrtie, aceştia nu pot să nu recunoască faptul că, în ultimii ani, mijloacele digitale au înlocuit din ce în ce mai mult scrisul de mînă (oamenii îşi trimit din ce în ce mai puţine scrisori; a pierit breasla tipografilor de odinioară, capabili să descifreze orice caligrafie; nici măcar ilizibilele reţete medicale nu vor mai fi scrise de mîna doctorului). Dacă această practică va cădea în desuetudine, multe profesii (ca, de exemplu, cea a grafologilor, a colecţionarilor şi vînzătorilor de autografe) vor fi şi ele destinate dispariţiei, iar criticii literari nu vor mai putea să-şi dea seama care au fost etapele conceperii unei opere. „La computer [...] tipăresc, corectez, adaug corecturi, tipăresc din nou şi tot aşa. Deci, foarte multe ciorne. Poţi avea astfel două sute de versiuni ale aceluiaşi text. Îi dai unui filolog un surplus de muncă. Şi oricum nu va fi vorba de seria completă. De ce? Pentru că va exista mereu o «versiune fantomă». Scriu un text A la computer. Îl tipăresc. Îl corectez. Iată un text B, în parte tipărit, în parte scris de mînă. Efectuez corecturile la computer, tipăresc din nou şi cred că ţin în mînă un text tipărit C (care ar trebui să corespundă textului B). Dar acest text C este, de fapt textul D, pentru că, în momentul în care efectuez corecturile la computer, cu siguranţă îmi voi fi permis anumite libertăţi şi voi fi făcut modificări ulterioare. Prin urmare, între B şi D, între versiunea pe care am corectat-o şi versiunea din computer în care am inserat aceste corecturi, există o versiune fantomă care este adevărata versiune C. Acelaşi lucru este valabil şi pentru corecturile succesive. Filologii vor trebui, deci, să reconstituie toate versiunile fantomă care au existat în trecerea repetată de pe ecran pe pagina de hîrtie.“

 

Eco nu este numai scriitorul care prin intermediul romanelor sale a făcut accesibilă publicului larg fascinanta lume a bibliotecilor medievale, a cărţilor antice (pentru Numele trandafirului, scriitorul italian a întreprins o amplă documentare despre cronicile medievale, tratatele despre plante, droguri, labirinturi şi Inchiziţie; aceeaşi meticuloasă documentare a vizat textele de alchimie şi pe cele despre legendarul ordin secret Rosacroce, în vederea scrierii Pendulului lui Foucault; pentru romanul Insula din ziua de ieri, textele consultate au fost operele iezuiţilor, tratatele de astronomie şi cele de navigaţie; pentru a scrie romanul Baudolino, Eco şi-a concentrat atenţia asupra volumelor şi hărţilor ce fac referire la Nicetas Choniates, Federico Barbarossa, cruciade şi asediul de la Casale) şi a benzilor desenate (este cazul romanului Misterioasa flăcără a reginei Loana, al cărui protagonist îşi regăseşte memoria pierdută recitind cărţile din copilărie, mai precis benzile desenate din anii ’30-’40). El este şi posesorul unei impresionante biblioteci, ce numără în jur de 50.000 de volume, dintre care 1.200 de cărţi vechi: „[...] eu am numai vreo treizeci de incunabule, dar le am cu siguranţă pe acelea de care nu se poate lipsi nici un colecţionar [...], ca de exemplu Hypnerotomachia Poliphili, Cronica de la Nüremberg, cărţile ermetice traduse de Ficino, Arbor vitae crucifixae a lui Ubertino da Casale, care a devenit unul dintre personajele romanului meu Numele trandafirului, şi aşa mai departe. Colecţia mea este una foarte orientată. Este vorba de o Bibliotheca semiologica curiosa lunatica magica et pneumatica, cu alte cuvinte de o colecţie dedicată ştiinţelor oculte şi cunoştinţelor false. Îl am pe Ptolomeu, care se înşela cu privire la mişcarea Pămîntului, dar nu-l am pe Galileo, care avea dreptate. [...] Sînt fascinat de eroare, de reaua-credinţă şi de prostie. Sînt foarte flaubertian. Ca şi tine, ador stupiditatea. Am scris în opera mea De la periferia imperiului despre vizitele mele în muzeele americane care posedau reproduceri de opere de artă (inclusiv o Venus din Milo în ceară, care are ambele braţe). În Limitele interpretării, am elaborat o teorie a falsurilor şi a falsificatorilor. Şi, în sfîrşit, unul dintre romanele mele, Pendulul lui Foucault, se inspiră din ocultişti, care cred în toate lucrurile cu fanatism. În ceea ce priveşte Baudolino, protagonistul este un falsificator genial şi, fără doar şi poate, benefic. [...] Odinioară alergam de ici colo pentru a scoate la iveală exemplare stranii. Astăzi mă limitez la puţine alegeri ţintite. Am în consideraţie calitatea. Mai bine-zis: caut să umplu golurile din opera omnia a unui autor. Ca în cazul lui Kircher.“

 

Interesante sînt şi ultimele tendinţe ale pieţei. Datorită modei care s-a răspîndit în ultimul timp printre cei bogaţi de a investi în cărţi, preţul acestora a crescut enorm. Însă, ne asigură Eco, cărţile nu sînt tocmai o investiţie bună, căci banii ţi i-ai putea recupera abia după ce vei fi murit şi asta doar dacă volumele îţi vor fi vîndute la Christie’s, ca să nu mai vorbim de faptul că anticarii şi librarii, cu ocazia vînzărilor la licitaţie, se pun de acord între ei pentru a nu urca preţurile, după care îşi împart „prada“. Dar, una peste alta, cărţile vechi devin din ce în ce mai rare, căci, în general, bibliotecile colecţionarilor sînt lăsate prin testament marilor biblioteci sau sînt puse la vînzare în bloc la marile case de licitaţii, de unde sînt achiziţionate de vreo bibliotecă americană. Iar odată intrate în biblioteci, cărţile nu vor mai ieşi niciodată pe piaţă.

 

Deosebit de fascinante sînt multele povestiri despre cum au fost găsite din întîmplare obiecte considerate pierdute, de parcă au venit ele însele în întîmpinarea propriului salvator: „Am cunoscut în Rue de l’Université un excelent librar specializat în cărţi şi obiecte ştiinţifice. [...] Într-o seară se întoarce acasă, străbate strada, traversează bulevardul şi, continuîndu-şi drumul, atenţia îi este atrasă de o piesă din alamă care ieşea dintr-un tomberon. Se opreşte, ridică capacul, goleşte tomberonul şi scoate afară una dintre cele douăsprezece maşini de calcul construite de Pascal însuşi. Un obiect inestimabil. Acum se află la CNAM, Conservatoire National des Arts et Métiers. [...] Unul din primele texte în catalană datează din secolul al XIII-lea. Acest manuscris, lung de numai două pagini, a dispărut de multă vreme, dar există o versiune tipărită din secolul al XV-lea. Este vorba, deci, de un incunabul, extrem de rar. Evident, incunabulul cel mai preţios din lume pentru un colecţionar catalan. Cunosc un librar din Barcelona care, după ani de căutări, precum un detectiv tenace pe o pistă ştearsă, a sfîrşit prin a descoperi preţiosul volum. [...] Anii trec. Acelaşi librar cumpără într-o zi un in-folio de mari dimensiuni, din secolul al XVIII-lea, a cărui legătură, cum se întîmplă adesea, este umplută cu hîrtii vechi. Şi a făcut ceea ce trebuie făcut în astfel de cazuri, a tăiat cu grijă legătura cu o lamă, ca să o golească. Şi, printre vechile hîrtii care se aflau acolo, a găsit manuscrisul din secolul al XIII-lea, considerat pierdut de multă vreme. A crezut că leşină. Adevărata comoară era aceea. Îl aştepta“.