Cu precădere două sînt momentele fundamentale în care Carol
Iancu a scos în relief personalitatea covîrşitoare a lui A. Şafran: în anul
2001, domnia sa a organizat la Montpellier un congres internaţional cu temaPermanenţe şi rupturi în istoria evreilor din România (sec. XIX-XX), pus chiar
sub preşedinţia de onoare a fostului şef rabin român (devenit, între timp, în
exil, mare rabin al Genevei), la care, însă, acesta, cu tot regretul, nu a
putut participa, din motive legate de starea sănătăţii sale, la o vârstă
înaintată (avea atunci 91 de ani, dar încă muncea cu rîvna din anii tineri;
dovadă: cărţile sale apărute pînă în 2006, chiar anul dispariţiei sale!). Dar
Carol Iancu nu s-a mărginit la acest frumos omagiu – materializat apoi, în anul
2004, prin apariţia Actelor congresului (în româneşte, Editura Hasefer,
Bucureşti, 2006), în care a publicat un amplu articol intitulat „Lupta şef
rabinului Alexandru Şafran înainte de expulzarea sa din România“ – ci, în 2007,
ne-a făcut şi surpriza unei cărţi dedicate, în întregime, marelui înţelept
pornit de la Bacău şi ajuns, prin nebănuitele căi ale destinului, mare rabin al
Genevei. Volumul poartă ca titlu, simplu, numele Alexandru Şafran, urmat de un
subtitlu inspirat şi edificator „O viaţă de luptă, o rază de lumină“.
Rezumativ, într-adevăr, lupta a fost cuvîntul-cheie care defineşte activitatea
lui A. Şafran, lupta în favoarea coreligionarilor săi în vremuri de restrişte.
Acestora a căutat să le aducă în viaţă – şi a izbîndit de multe ori! – o rază
de lumină. Lucrarea, tălmăcită în română, cu rigoare, de către publicistul Ţicu
Goldstein, fidelul traducător şi al altor cărţi scrise de Carol Iancu, a apărut
tot la Hasefer, în anul 2008.
În volumul de faţă sînt analizate cu o mare fineţe şi cu
acribie ştiinţifică, în totalitate pe bază de documente, atît viaţa
propriu-zisă a marelui rabin, cît şi multiplele sale activităţi şi fapte
curajoase, pentru a nu mai aminti de opera sa scrisă. Astfel, sînt marcate în
volumul în discuţie o serie de momente importante din exemplara viaţă a lui A.
Şafran.
Acesta provine dintr-o familie cu o veche şi largă tradiţie
rabinică: tatăl său, care i-a fost şi mentor spiritual, a fost nu numai rabin,
dar şi un gaon („mare învăţat, mare înţelept“) în materie de jurisprudenţă
religioasă. Anii fructuoşi, de liceu, la Bacău, ai lui A. Şafran au fost urmaţi
de cei de serioase studii la Institutul de Înalte Studii Teologice Evreieşti
din Viena. Aici a cunoscut multe personalităţi ale vremii, dar a rămas
impresionat mai ales de activitatea lui S. Freud, cel care a pus bazele unor
noi metode de scrutare a psihicului omenesc.
La Viena a primit titlul de doctor în filozofie, cu teza
intitulată Sionismul ca problemă mondială, temă care îl va urmări întreaga
viaţă. De pe atunci ajunsese cunoscut în Europa, şi i s-au propus mai multe
posturi, printre care acela, foarte prestigios, de mare rabin al
Bruxelles-ului. A. Şafran a preferat însă să revină în oraşul natal, Bacău,
unde s-a căsătorit cu Sarah, care studiase la Universitatea din Iaşi şi la
Academia de Arte Frumoase. Din această căsătorie pe viaţă au rezultat doi
copii, azi ei înşişi reputaţi oameni de ştiinţă: fiica, Esther, căsătorită cu
judecătorul federal Joseph Starobinski (fratele celebrului critic Jean
Starobinski), a predat istoria religiilor şi istoria gândirii evreieşti la
Universitatea din Geneva şi a publicat numeroase lucrări; fiul, Avinoam-Bezalel
Şafran, a devenit profesor la Facultatea de Medicină din Geneva, fiind unul
dintre neuro-oftalmologii cei mai renumiţi din lume pentru realizările sale în
acest delicat domeniu.
Încă de tînăr, A. Şafran a publicat un mare număr de
articole care, puse în slujba evreilor din România şi a iudaismului în general,
vizau istoria, religia şi tradiţiile Israelului, gîndirea sionistă şi lideri ai
săi, o serie de mari figuri biblice, ca şi un număr de personalităţi evreieşti
şi creştine, prietene evreilor, el pledînd pentru apropierea iudeo-creştină. Un
punct culminant al vieţii lui A. Şafran s-a petrecut la alegerea sa (dintr-un
număr de nouă rabini) în postul de şef rabin al României, la începutul anului
1940, reuşind performanţa de a deveni „cel mai tânăr şef rabin din lume“.
În calitatea sa de cap religios al evreilor din regat şi în
virtutea Constituţiei lui Carol al II-lea, A. Şafran a intrat în Senat – este
vorba despre ultimul Senat al României de dinainte de comunism, senatul
dictaturii regale –, ca senator de drept, ajutat de preşedintele de atunci, C.
Argetoianu, în ciuda faptului că în Senat nu puteau fi alese decît persoane
care au împlinit 40 de ani (pentru
aceasta a trebuit să obţină „dispensă de vîrstă!“), ca reprezentant al unei populaţii de cca. 800.000 de evrei.
În perioada scurtă cît a fost senator – pînă la 4 iulie 1940, cînd a fost
dizolvat acest Senat –, el şi-a apărat cu curaj coreligionarii şi a luat atitudine
în privinţa unor proiecte de legi ce-i afectau pe evrei, ca, de pildă, cel
referitor la organizarea Colegiului Medicilor sau a învăţămîntului industrial
şi profesional. De fiecare dată a avut cîştig de cauză, reuşind să modifice, în
interesul comunităţii sale, respectivele proiecte. Din păcate, după 8 august
1940, chiar înainte de abdicarea lui Carol al II-lea şi de venirea la putere,
la 6 septembrie, a guvernului legionaro-antonescian, antisemitismul de stat,
instalat ceva mai devreme (sub guvernarea Goga-Cuza, de 44 zile, decembrie
1937-februarie 1938, dar semne precursoare au apărut deja sub guvernul
Tătărescu, încă din 1934!), a căpătat un nou impuls, prin stabilirea noului
statut al evreilor din România. Să nu uităm, în ultimul guvern al lui Carol II,
Gigurtu, au intrat şi legionarii… A fost vremea cînd a fost anulată cetăţenia
multor evrei, printre care personalităţi de primă mînă ai culturii noastre,
precum lingviştii Al. Graur şi Jacques Byck, dramaturgul M. Sebastian, M. Cajal
sau actorii Beate Fredanov, L. Verea, Lenny Caler, apoi, din 1942, poeţii Felix
Aderca, Maria Banuş, Benjamin Fundoianu, Tristan Tzara, Ilarie Voronca etc.…
Urmează o perioadă extrem de dură pentru comunitatea
evreiască românească şi, implicit, pentru păstorul ei, A. Şafran, din momentul
în care, în septembrie 1940, România, după abdicarea regelui Carol al II-lea, a
devenit „Stat naţional legionar“, cu generalul Ion Antonescu „conducător al
Statului“, şi cu Horia Sima, şeful Mişcării legionare, vicepremier. Teroarea
asupra populaţiei evreieşti s-a concretizat prin multe măsuri împotriva
evreilor şi prin spolierea bunurilor evreieşti. În tot acest timp, şef rabinul
nu a încetat lupta în apărarea obştii
sale, şi, în ciuda eşecurilor, a avut şi unele succese. De exemplu, a reuşit să
împiedice închiderea tuturor sinagogilor şi a cimitirelor evreieşti. În schimb,
intervenţiile sale privitoare la excluderea din şcoli a elevilor şi a
profesorilor evrei au rămas vane. Această măsură discriminatorie a determinat
crearea mai multor instituţii şcolare
evreieşti, de la grădiniţe la licee, plus alte aşezăminte pentru studii
universitare, toate mărturii ale implicării lui A. Şafran în domeniul educării
tineretului (p. 118).
Cele 5 luni ale regimului legionaro-antonescian (p. 120) a
reprezentat epoca cea mai cumplită trăită de evreii români, împotriva cărora
s-au abătut numeroase decrete-legi antisemite şi care, în timpul rebeliunii
legionare din ianuarie 1941, a culminat cu pogromul de la Bucureşti, soldat cu
asasinarea a 120 de evrei, duşi şi atîrnaţi de cîrligele de la abator… „În acea
perioadă de tristă amintire au fost distruse numeroase sinagogi şi 1270 de
imobile comerciale“ (p. 124). Chiar şi domiciliul lui A. Şafran a fost devastat
şi jefuit, el scăpînd de arestare, dar nu şi soţia sa. Este adevărat că,
avertizat de Şafran despre ceea ce se întîmpla, Antonescu a reacţionat omeneşte
şi a cerut legionarilor să-i elibereze soţia, dar aceştia nu s-au conformat
imediat ordinului, ci au eliberat-o, însă mai tîrziu….
În răstimpul 1941-42, regimul dictatorial, de astă dată al
lui Antonescu singur, a lansat oficial (martie 1941) politica de „românizare“.
Dimensiunile şi bilanţul exact al îngrozitorului pogrom de la Iaşi nu se cunosc
nici pînă azi (p.131)… A. Şafran a reacţionat împreună cu alţi intelectuali
evrei importanţi, de exemplu, cu W. Filderman, dar ecouri pozitive nu s-au
înregistrat… A constituit însă o victorie abrogarea decretului care impunea
purtarea stelei galbene de către toţi evreii, obţinută prin intervenţia lui
Şafran la patriarhul Nicodim şi al acestuia direct la Antonescu (deşi, în Moldova, nu s-a ţinut seama de abrogare…).
Au urmat şi alte decrete antievreieşti, cel mai grav fiind
cel al purificării etnice: exterminarea pe loc a evreilor de pe teritoriul
rural, ghetoizarea celor din localităţi urbane şi deportarea evreilor din
Bucovina şi Basarabia, inclusiv a unora, locuitori pe teritorii din fostul
vechi regat, cum ar fi judeţul Botoşani, în Transnistria (p. 164). În aceste
momente grave trăite de comunitatea evreiască, A. Şafran i s-a adresat lui
Antonescu cu solicitarea de a amîna deportările (p. 148), dar, neprimind nici
un răspuns, s-a dus direct la patriarhul Nicodim în faţa căruia a căzut, pur şi
simplu, în genunchi, implorînd milă pentru păstoriţii săi. Cum nici acest
demers nu a dat vreun rezultat, Şafran s-a adresat direct Regelui Mihai şi
Reginei-mame Elena. Prin intervenţia celor două capete încoronate, s-a dat, în
fine, ordinul ca acei care nu fuseseră încă deportaţi să rămînă la locuinţele
lor (p. 150). În plus, demersurile lui Şafran pe lîngă mitropolitul Tit
Simedrea, al Bucovinei, au dus la salvarea a cca 20.000 de evrei din Cernăuţi
(v. pp. 151-152). Dar represiunile asupra evreilor au continuat şi altfel: la
17 decembrie 1941, Guvernul român a dizolvat Federaţia Uniunii de Comunităţi
Evreieşti, Alexandru Şafran fiind alungat de către N. Ghingold, conducătorul
unei noii instituţii, colaboraţioniste, denumite Centrala Evreilor din România
(CER), alcătuită din evrei trădători. În pofida acestei situaţii, A. Şafran şi
alţi conducători evrei, ca W. Filderman, au continuat bătălia în cadrul
Consiliului evreiesc clandestin. Astfel, intervenţiile perseverente şi pline de
curaj ale lui A. Şafran pe lîngă Regina-mamă Elena şi cu sprijinul nunţiului
papal, Monseniorul Andrea Cassulo (cu care Şafran a mai conlucrat şi în alte
cazuri umanitare), au avut ca rezultat trimiterea de ajutoare în lagărele şi în
ghetourile cu evrei din Transnistria. Dar cel mai mare succes l-a înregistrat
A. Şafran în toamna anului 1942, cînd a obţinut anularea deportărilor prevăzute
pentru evreii din Transilvania de Sud şi din Regat, cu aprobarea Consiliului de
miniştri a hotărîrii date de Antonescu în acest sens.
Situaţia evreilor români nu se îmbunătăţea însă cu mult.
Astfel, fostul preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti, W. Filderman, a
fost deportat în mai 1943 şi, cu toate intervenţiile lui A. Şafran, nu s-a
izbutit imediat ceea ce se va întîmpla de-abia în luna august, datorită
numeroaselor demersuri ale diverşilor oameni politici români (p. 165 ). Cum
deportaţii evrei din Transnistria erau lipsiţi de orice mijloace materiale, A.
Şafran a luat iniţiativa de a crea o comisie specială pentru strîngerea de
fonduri necesare acestora; în paralel, soţia sa, Sara – care i-a stat alături în
toate momentele grele ale zbuciumatei sale vieţi –, a înfiinţat, în acelaşi
scop, un Comitet de doamne. De menţionat că, fără să ţină seama de riscuri,
aproape toate şedinţele Comitetului clandestin se ţineau chiar în locuinţa
soţilor Şafran. Rabinul s-a preocupat şi
de evreii săraci din Bucureşti, în special de copii, pentru care a distribuit
alimente şi veştminte. Cînd marele rabin de la Cluj a reuşit să ajungă, în mai
1944, în Regat, i-a prezentat lui A. Şafran situaţia mai mult decît
îngrijorătoare a evreilor din Transilvania, dar, cu toate demersurile acestuia,
pînă la 27 iunie 1944, un mare număr de evrei (mai exact, 131.633 de suflete)
din Transilvania de Nord, anexată de Ungaria, au fost trimişi către lagărele de
exterminare din Polonia ocupată (p. 173).
Pentru bibliografia Holocaustului în Ungaria, v. şi The
Politics of Genociode. The Holocaust în Hungary, 1994, sau foarte recenta
Enciclopedie în trei volume datorată lui Randolph Braham, A magyarorszagt
Holokauszt foldrajzi Enciklopediaja, Budapest, 2007 (care s-ar cere imediat
tradusă pentru a putea fi consultată de cei care nu cunosc limba maghiară).
Aici, cifra evreilor ghetoizaţi este de peste 98.000. (Evident că, odată ce
tragedia evreilor din nordul Transilvaniei face parte din istoria generală a
evreilor din România, aceste date trebuie verificate comparîndu-se cu cele
luate în consideraţie mai sus). A. Şafran s-a îngrijit, de asemenea, de soarta
unor evrei din afara graniţelor României şi intervenţia sa pentru cei din
Bulgaria a avut un sfîrşit bun, ducînd la împiedicarea deportării lor.
În ciuda eforturilor supraomeneşti ale lui A Şafran, şi ale
celor apropiaţi lui, pierderile au fost uriaşe: 220-270.000 de evrei români şi
ucraineni exterminaţi doar în Transnistria (D. Deletant, citat la p. 179, nota
259), între 280-380.000 pe tot teritoriul controlat de români (ibid., Raport
Final – Comisia Holocaust, Polirom, Iaşi, 2005). Însă au supravieţuit şi
355.972 de evrei, mai mult decît în alte ţări, desigur, în primul rînd datorită
luptei şi rezistenţei lor, dar şi graţie eficienţei organizaţiilor evreieşti,
avîndu-l drept conducător spiritual pe A. Şafran.
După 23 august 1944, la căderea lui Antonescu, s-a dizolvat
organismul colaboraţionist, s-a reinstalat în funcţiile ei Federaţia Uniunii
Comunităţilor Evreieşti şi s-au reconstituit diversele organizaţii şi asociaţii
evreieşti... În această perioadă, şef rabinul trece la o altă fază a
activităţii sale, luptînd pentru restituirea bunurilor confiscate, furate etc.
ale evreilor, prin legile de „românizare“ date de Antonescu, ca şi pentru
abrogarea măsurilor legislative antievreieşti, ceea ce se întîmplă la 19
decembrie 1944, prin aşa-numita „Lege Pătrăşcanu“; de fapt, legea nu a fost
respectată, iar W. Filderman a fost arestat, ceea ce a provocat reacţia
preşedintelui Partidului Naţional Liberal, Constantin I. C. (Dinu) Brătianu.
Intervenţia lui A. Şafran pe lîngă premierul procomunist
Petru Groza a condus la eliberarea lui Filderman. La instigarea Partidului
Comunist s-a creat Comitetul Democrat Evreiesc (CDE) cu scopul expres de a
suprima organismele evreieşti antebelice
principale. În condiţii adverse, A.
Şafran a dus, în continuare, lupta pentru Legea asupra cetăţeniei, pentru că o
serie de evrei români reveniţi din deportare erau, acum, apatrizi, ca şi pentru
reintegrarea evreilor în armata română. Şi a obţinut cîştig de cauză. De
altfel, scopul fundamental al şef rabinului a fost să fie ameliorată soarta
evreilor români.
În ianuarie 1945, Şafran a luat iniţiativa instituirii unei
zile de comemorare a victimelor pogromului de la Bucureşti, din ianuarie 1941.
Tot în 1945, a reuşit să organizeze la Cluj primul mare congres rabinic din
Europa postbelică la care au luat parte supravieţuitori refugiaţi din Ungaria,
Cehoslovacia, Polonia şi unde, în discursul său, şef rabinul a comemorat, cu o
imensă emoţie, plecarea primului convoi de deportaţi (p. 201). Cînd, în mai
1946, Yehudi Menuhin a venit la Bucureşti, acesta a fost primit triumfal de
către A. Safran la Templul Coral, unde i s-a rezervat o întreagă slujbă
religioasă specială. Vizita a fost evocată mişcător de către marele muzician înAutobiografia sa. Acţiunile lui A. Şafran s-au desfăşurat şi peste frontierele
ţării: astfel el a făcut parte din delegaţia Conferinţei de Pace din 1946
(Paris), unde s-a putut întîlni cu reprezentanţi de seamă ai mai multor
organizaţii evreieşti.
Reîntoarcerea acasă
Marele rabin Şafran, cu lunga lui viaţă, a avut mîngîierea
de a vedea şi răsturnarea regimului comunist, adusă în România de Revoluţia din
decembrie 1989 şi, apoi, şi pe aceea de a se reîntoarce, după 48 de ani, în
ţara sa natală. Evenimentul s-a petrecut în 1995, şi nu oricum, ci la invitaţia
oficială a însuşi preşedintelui Senatului. Într-adevăr, Senatul României,
reînfiinţat după Revoluţie, l-a recunoscut, pe bună dreptate, pe A. Şafran, la
85 de ani, drept cel de pe urmă fost membru, supravieţuitor al vreunui Senat
antebelic. Mai mult, după cum vedem în carte, încă din 1992, dl Oliviu Gherman,
preşedintele Senatului României, îi adresase marelui rabin invitaţia în acest
sens. Numai că vizita sa în ţară a fost, se pare, obstaculată, din motive
evidente, de către însuşi fostul şef rabin Moses Rosen. Abia după dispariţia
lui Rosen, în 1994, evenimentul a putut avea loc…
Cu acest prilej, A. Şafran a ţinut, în faţa noului Senat,
reunit în şedinţă solemnă, o formidabilă alocuţiune, o veritabilă revanşă a
istoriei, ce se constituia într-o declaraţie de dragoste şi de fidelitate, de
patriotism autentic, faţă de România, fără precedent, transmisă la televiziunea
publică (pe atunci, practic nici nu existau încă, la noi, alte canale
private!), şi care era, totodată, şi o mărturie zguduitoare despre drama
evreilor români din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, evocînd pogromul
de la Iaşi, deportarea evreilor din Bucovina şi din nordul Moldovei etc. Şafran
a ţinut să sublinieze însă şi că România „nu şi-a trimis fii de obîrşie
evreiască să piară în gazul şi în focul de la Auschwitz“ (p. 290).
Îmi răsună şi acum în auz vocea ruptă de emoţie a
venerabilului mare rabin (ascultată la Europa Liberă, pe cînd eram încă la
Milano – ulterior, am avut prilejul să văd şi scena filmată), care a ridicat,
literalmente, Senatul în picioare, stîrnind ropote de aplauze şi de ovaţii,
cînd a rostit, răspicat, pronunţînd sacadat, în excepţionala sa limbă
românească, perfectă, elegantă şi absolut neştirbită de anii de exil –
dimpotrivă, impecabil conservată, cu iz izbitor de „alte vremuri“– cuvintele:
„sînt adînc recunoscător României…“.
Dacă acesta nu este patriotism în stare pură, atunci ce
altceva este acest sentiment? În pofida tuturor crimelor şi a fărădelegilor
îndurate de el şi de coreligionarii săi pe pămînt românesc, din vina altor
români, Şafran a dat, de la înălţimea tribunei Senatului României renăscute în
libertate, după Revoluţia din Decembrie, una dintre cele mai înălţătoare lecţii
de patriotism autentic. Cu siguranţă, cel din faţa Senatului noii Românii
trebuie să fi reprezentat un moment-cheie din lunga sa existenţă… Acum, în
sfîrşit, România redevenită liberă, pe care, în mod cert, n-a încetat să o
aştepte şi să şi-o dorească aproape toată viaţa şi pentru care a luptat în ceea
ce, clar, poate fi definit un refugiu politic mult prea îndelungat, îl reprimea
– e drept, extrem de tardiv – şi-l reintegra oficial, aducîndu-i profund
cuvenitul omagiu... Scurt timp mai tîrziu, a primit şi cea mai prestigioasă
decoraţie a statului român, Ordinul Naţional „Steaua României“…
De atunci, recunoaşterile şi onorurile, apariţiile
televizate (memorabilă o înregistrare din anii ’90, a bine-cunoscutului maestru
teleast Manasse Radnev, cînd i-am văzut chipul pentru prima oară; m-au
impresionat enorm profunzimea, frumuseţea şi blîndeţea ochilor săi
albaştri-clari: pe tonul său cald, într-o limbă română extraordinară, povestea
despre cum obişnuia să glumească cu marele Sadoveanu, coleg de Senat, pe seama
limbii scîlcite a unor alţi colegi senatori, eventual mari naţionalişti, am
adăuga noi, cum „se purta“ pe la 1940 – şi nu numai…) s-au ţinut lanţ.
A urmat vizita în ţară, din 1997, cînd, la Bacău, i s-a
înmînat diploma de cetăţean de onoare al oraşului său de origine, iar, la Iaşi
i s-a decernat titlul de doctor honoris causa al Universităţii „A.I. Cuza“.
Vizita aceasta a fost încoronată, însă, la Bucureşti prin acordarea înaltului
titlu de „Membru de onoare al Academiei Române“. Aici, în conferinţa intitulată
„Percepţia divinităţii în Cabala, filozofie şi ştiinţă“, şi-a exprimat
recunoştinţa de a se regăsi în academia sub cupola care altădată îl primise –
tot extrem de tardiv, şi numai după ce fusese recunoscut de o lume întreagă, în
afară de ţara lui şi de cultura pe care o slujise – pe savantul rabin Moses
Gaster, primul mare eminescolog, cu care a împărtăşit o soartă comună: discriminarea şi umilinţa expulzării din ţara
natală.
In fotografie: autorul, Carol Iancu, şi Alexandru Şafran. Imagine din 2005, reprodusă în volumul apărut la Editura Hasefer.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters