OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intrebarile Observatorului cultural ma pun intr-o dilema: pe de-o parte, s-ar cuveni sa raspund, caci se cuvine sa raspunzi la intrebari. Pe de alta parte insa, cred ca, raspunzind, se intra in logica unor intrebari care nu ar trebui puse. Voi incerca sa explic atunci, pe scurt, de ce asemenea intrebari referitoare la esenta si sensul culturii noastre, la viitor si la valoarea „reala“ a operelor care sint produse in zilele noastre, nu trebuie puse si astfel, fara sa raspund, totusi, intr-un fel voi da un raspuns.

Dar cind devii constient de existenta corpului tau, boala, raul, batrinetea si-au facut aparitia. Asa se petrec lucrurile si in domeniile asociate vietii sufletului si chiar spiritului: artistul desavirsit creeaza direct, natural, spontan, asemenea naturii, fara efort. Muzica se desprinde aproape in inconstienta de un Mozart, dar chiar si un olar adevarat produce vasele aproape de la sine, de parca ele i-ar creste din degete. Omul inspirat nu mai delibereaza, nu mai are ezitari, nu mai cauta, nu mai revine asupra celor facute sau scrise: inspiratia sa se revarsa ca un suvoi de neoprit, fara eroare. La fel se intimpla cu oricine care e cu adevarat stapin pe domeniul sau – un artizan, un cunoscator, un om practic, un om de stat.

El stie indata, din intuitie, ce trebuie sa faca, de parca s-ar face una cu obiectul actiunii sale, identificat cu ea intr-o indistinctie psihologica. Reflexivitatea, departe de a fi – asa cum se crede de multe ori – o dovada de superioritate, este, dimpotriva, semnul unei relative slabiciuni. Ea marturiseste deja incertitudine, oboseala, teama de epuizare si anunta declinul. Poate chiar il si cauzeaza, de la un moment dat inainte.
Ceva asemanator se poate nota si in viata colectiva a unei culturi. Avem o veche obsesie pe aici: sa ne lasam obsedati de eterne intrebari identitare sau sa interogam neobositi validitatea identitatii noastre. Or, e un semn de slabiciune si de neputinta simplul fapt de a ne pune in mod continuu astfel de intrebari, pe linga ca, punindu-le, amplificam raul. Daca am renunta la atita autoanaliza si ne-am vedea de treaba, am fi mai fericiti si poate chiar am avea mai mult geniu. A privi tot timpul nelinistit inapoi sau inainte si a intreba fara incetare „cit valoram, cine sintem, care este rostul creatiilor noastre“ este deja un simptom de maladie a organismului cultural.

Daca acesta ar fi sanatos, nu s-ar sinchisi atita de destin sau de identitate, ci ar crea, ar produce, ar actiona, fara sa-i pese de ce lasa in urma sau de ce il asteapta inainte, asa cum putin ii pasa paianjenului de ce se va intimpla cu pinza sa. E treaba mustei, nu a sa! Artistul, creatorul, cultura isi vor gasi bucuria, fericirea in simpla creatie si nu in preocuparea pentru viitorul acesteia de peste un deceniu sau un mileniu. In momentul gloriei lor, marile civilizatii au creat fara investigatii sociologice si au dezbatut fara sa-si propuna deliberat sa dezbata ceva in anchete de reviste. Au scris, au compus, au pictat, au iubit, au inventat de la sine, spontan, firesc, imediat, de dragul creatiei insesi si nu al vreunor efecte care ar putea rezulta din ea si nici al magulirii secrete pe care o furnizeaza eterna autoanaliza. Ar trebui sa facem, asadar, si noi lucrurile acestea de dragul lor, bucurindu-ne copilareste ca le facem, fara sa ne preocupe nici sensul, nici destinul, nici identitatea lor sau a noastra. Daca putem.
Caci cine e obsedat de mersul sau se impiedica, si cine isi propune sa respire se sufoca.