Dan Lungu
Proză cu
amănuntul,
Editura
Polirom, Colecţia „Ego.Proză“,
Iaşi,
2008, 280 p.
În anul 1999,
Editura Asociaţiei culturale OuTopos publica, în colecţia „Noua literatură“,
volumul Cheta la flegmă al lui Dan Lungu, cunoscut la vremea aceea mai mult ca
poet. Avea loc, astfel, fuziunea mult aşteptată în spaţiul cultural bahluvian
dintre Club 8 (grupare condusă chiar de Dan Lungu) şi OuTopos (organizaţia unor
foarte tineri scriitori la acea vreme, precum Lucian Dan Teodorovici, Florin
Lăzărescu, Bogdan Creţu, Doris Mironescu, subsemnatul şi mulţi alţii), fuziune
consolidată şi de apariţia în aceeaşi colecţie a cărţilor lui O. Nimigean şi M.
Astner, membri de bază ai clubului. Aşadar, sub auspiciile unor serioase
eforturi de configurare a unui areal cultural, alternativ la cel
instituţionalizat, se producea debutul în proză al lui Dan Lungu. Cartea a avut
un număr nesperat de ecouri în presa de specialitate şi, în scurt timp, numele
autorului ei era din ce în ce mai des pomenit alături de altele, reprezentante
ale noului val din proza românească. Tirajul aproape confidenţial (dar bine
administrat) al volumului şi succesul de critică dobîndit l-au determinat pe
scriitor să-şi republice culegerea de proză scurtă, patru ani mai tîrziu, sub
titlul Proză cu amănuntul. Mai trebuie adăugat că volumul din 2003 conţinea, pe
lîngă textele din Cheta la flegmă, şi alte proze noi. Dar se pare că scriitorul
ieşean se simte încă foarte ataşat de scrierile sale de început deoarece, iată,
tocmai s-a decis să se prezinte cu ele în faţa cititorilor pentru a treia oară.
S-a spus despre
literatura lui Dan Lungu că este compusă din prefabricate (Paul Cernat, O.
Nimigean), fără ca această observaţie să însemne neapărat un reproş. Modul
secvenţial al relatării, felul în care autorul îşi compune lumea din flash-uri
autonome funcţionează ca un strat epidermic al unei poetici ce se articulează
pas cu pas, odată cu observarea unor elemente dominante, existente în mai multe
piese ale întregului. Dacă în cazul romanelor Raiul găinilor şi Sînt o babă
comunistă secvenţa poate fi echivalată cu o poveste foarte utilă naraţiunii în
ansamblul ei (adică un şir de istorii juxtapuse, supuse aceleiaşi cauzalităţi),
în cazul prozei scurte, secvenţa poate fi identificată chiar la nivel
sintactic, pentru că se recurge mereu la un discurs cadenţat şi simetric ca un
pas de defilare. Rezultatul imediat al
acestui fel de a scrie este comunicarea foarte directă, fără mulţi determinanţi
şi cu foarte puţine ornamente stilistice.
Din dorinţa de a
conştientiza cît mai bine lumea în care trăieşte, personajul narator din Cheta
la flegmă relatează succint unele evenimente ce au făcut ca viaţa lui să se
socotească, de la un punct încolo, „după altă măsură“. Se procedează la o
transcriere aproape plată, fără o implicare emoţională făţişă, a unor episoade
din copilărie care, în mod normal (sau previzibil), ar necesita o aprofundare,
o insistenţă asupra senzaţiilor şi trăirilor rememorate. Dar Dan Lungu nu scrie
o proză psihologică. Cel puţin nu în accepţiunea curentă.
Pe de o parte,
naratorul dă senzaţia că este obiectiv, pentru că îşi reprimă subiectivitatea
pînă la golirea ei de orice conţinut, pe de altă parte, lasă amănuntele,
„nimicurile“ din care se compune viaţa să-l exprime şi să-i pună în valoare
trăirea subiectivă. Putem ghici că relatarea se face din perspectiva omului
matur, dar frazele scurte şi lapidare mimează naivitatea. O mimează doar,
pentru că în spatele propoziţiilor nu foarte complexe se poate citi apăsarea,
greul fiecărui amănunt: povestea tatălui veşnic matol şi moartea acestuia,
înecat într-un canal cu păcură, pierderea virginităţii surorii sale într-un lan
verde de grîu, jocurile copiilor ce se sfîrşeau printr-o bătaie cruntă şi mai
ales „cheta la flegmă“, pe care trebuia să o facă cel ce pierdea la zaruri: „Am
jucat şi am pierdut. Am întins palmele căuş să fac cheta, ei hîrîiau din tot
pieptul, se scremeau, trăgeau vînturi, pînă scoteau o flegmă straşnică, galben
verzuie, vîscoasă şi mi-o tufleau, hohotind, în palme. După ce am strîns de la
toţi, urma să mă spăl cu ele pe faţă, aşa era convenţia, dar stomacul meu
răzvrătit a aruncat un jet de vomă verde şi lumea a început să se rotească, să
se învîrtă, ca în visul cu lumea prăbuşită într-un vîrtej, totul plutea pe
valuri galbene, sulfuroase, totul puţea groaznic, şi eu apăream şi dispăream,
priveam printr-o ceaţă grea ca şi ceara, înghiţind din gelatina sfîrşitului
lumii“. Totul se schimbă odată cu experienţa maximei umilinţe. După
volatilizarea ultimei fărîme de demnitate şi atingerea pragului de jos „viaţa
s-a socotit după altă măsură“. O măsură pe care însă nu ne-o mai împărtăşeşte
nimeni.
În De-a
întunericul, lumea copilăriei se înfiripă altfel, printr-o cufundare în
fantasmele şi senzaţiile primilor ani de viaţă, atunci cînd existenţa era
percepută plenar şi adevărat prin toate simţurile nepervertite, iar între copil
şi restul lucrurilor se interpunea mereu visul cu ochii deschişi. Aici jocul este
prezentat în dimensiunea lui cea mai pură, reveria fiind pelicula de protecţie
împotriva oricărui tip de agresiune.
Una dintre cele
mai reuşite piese ale volumului, Norii, are la bază ideea dostoievskiană a
izbăvirii prin suferinţă. Dar aici situaţia e uşor diferită. Personajul se
simte vinovat pentru o crimă pe care nu o înfăptuise. Şi asta din cauza unui
păcat major săvîrşit în copilărie. A pretins că vede şi el, precum copilul
vecinilor, îngerii de deasupra norilor. Un neadevăr care îl macină, mai ales că
fapta nu mai putea fi în nici un fel remediată. Prietenul său murise în somn,
înainte ca el să-şi poată mărturisi păcatul. Are loc o translaţie stranie a
sentimentului de culpabilitate, dinspre amintirea din copilărie, ce-i stîrneşte
„un frison în tot corpul“, către crima din prezent, despre care află dintr-un
ziar. De fapt, personajul este convins că mai mulţi oameni şi-au găsit
sfîrşitul din cauza minciunii sale: „la un an după ce am început să-l mint,
tata şi mama au fost trăsniţi pe deal ş…ţ. Eu nu bănuiam nimic, nu ştiam
nicicum că am şi eu partea mea de vină. Am stat un an la o mătuşă pînă la
moartea lui Pavel. Şi pe el tot minciuna mea l-a ucis, simt asta pînă în
adîncul sufletului“.
Fotografiile
mătuşii Eliza este o poveste despre lumile ficţionale în care personajele
plonjează ca într-un univers aflat la confluenţa dintre imaginaţie şi
realitatea recompusă, în vreme ce Spre cimitir risipeşte orice urmă de iluzoriu
şi-l introduce pe cititor în hăţişul amănuntelor legate de o înmormîntare.
Călătoria, scrisă la persoana a doua, mizează pe contrastul, vizibil doar în
final, dintre starea de introspecţie în care se adînceşte tot mai mult şi mai
mult personajul şi gestul acestuia de a fura geanta unei femei adormite în
tren.
O caracteristică
a prozelor scurte ale lui Dan Lungu constă în contragerea firelor narative ale
acestora. Procedeul, deşi prezent în toate textele, e cel mai vizibil în
Buldozeristul, unde destinul unui individ este rezumat în doar cîteva
paragrafe. E cît se poate de cunoscut faptul că, în ultimii ani,
obiectivitatea, ca metodă narativă, a fost pusă la zid, în folosul
biografismului şi al autoficţiunii. De aceea, atunci cînd citim texte precum
cele ale autorului ieşean, nu putem să nu facem conexiuni cu ceea ce ştim deja
din marea literatură obiectivă, realistă, la care se adaugă mai multe doze de
absurd, redate neostentativ, aproape discret. Absurdul, deşi face parte din
viaţă, nu este împins în prim-plan; şi asta produce la lectură un efect
deosebit. Un personaj îşi pierde soţia şi fiica, dar accentul nu cade pe
tragedie, pe dramatismul situaţiilor prin care trece, ci pe pasiunea lui de
neclintit pentru buldozere. Cu asta am numit indirect o altă trăsătură a prozei
lui Dan Lungu, care nu e totuşi foarte uşor de clasificat, din cauza caracterului
ei eteroclit.
Am făcut referire
aici doar la cîteva dintre textele volumului, la cele care răspund cel mai bine
acelei ars poetica enunţate încă din titlu. Proză cu amănuntul, actul de
naştere al lui Dan Lungu ca prozator, rămîne una dintre cele mai interesante
apariţii editoriale ale genului. O carte dinamică, alcătuită din fragmente
ce-şi dispută în fiecare moment locul privilegiat, acela în care realitatea se
desubiectivizează, dizolvîndu-se în ficţiune.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters