OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Faptul ca cineva este evreu constituie o informatie care nu se intimpina oricum. Necesita o sprinceana ridicata, de cunoscator, o grimasa competenta, un chicotit avizat. Punem pe seama lui tot ceea ce nu vrem sa credem despre noi. Nu mai conteaza motivele pentru care il urim, esentiala fiind vechimea acestei aversiuni. De vreme ce atita lume l-a prigonit, ceva trebuie sa fi fost la mijloc si nu se poate ca tocmai noi sa stricam traditia.

De aceea, nesfirsita cautare a adevarului despre evrei se confunda uneori cu adevarul insusi, negasirea acestuia facindu-ne sa spunem ca el nici nu exista, ca ne batem capul degeaba. Alteori, irationalul sau aleatoriul trec drept sinonime aproximative ale secretului, cel din urma fiind impins apoi in aria semantica a cuvintului adevar: dar nu unul de orice fel, ci un adevar superior, rezervat initiatilor. Motivul? Un adevar banuit, dar totusi inaccesibil, ne pare mai sigur, mai valoros decit unul deja demonstrat. Adevarul de suprafata, la indemina oricui, este egalitar, aproape vulgar, explicatia unui eventual esec gasindu-se mai usor in ideea ca lumea noastra are mai multe paliere de existenta si nu se reduce la ceea ce vedem cu ochiul liber. Astfel, putem pretinde ca nu am esuat din vina noastra, ci din cauza unor mecanisme nevazute si complicate care ne depasesc, dar care sigur au fost puse la cale de evrei. Pe baza simplelor deductii, se ajunge ca o suspiciune sa treaca usor din registrul imaginar in cel verosimil si din cel verosimil in domeniul adevarurilor probate, al certitudinii. Bunaoara, dupa 23 august 1944 uram la culme evreul intors din deportare: mai intii il dispretuisem pentru ca era prea retras, acum neplacindu-ne ca era prea vizibil, „in functii de raspundere“. Nu ii iertam faptul ca intra in PCR, nefiind mai indulgenti nici atunci cind abandona lupta pentru pace ca sa plece in Palestina. Apoi ne infuriam de-a binelea daca isi revendica bunurile confiscate de Antonescu, parindu-ni-se ca ii era suficient maruntisul cistigat din vinzarea unor chifle. Nu mai otravea fintinile, dar ne golea buzunarele. Sau ne dadea pe mina rusilor.

Comunistii vedeau in el o metonimie a capitalismului, restul romanilor suspectindu-l, dimpotriva, ca e primul beneficiar al „democratiei populare“. Stiind ca nu ne purtasem prea bine cu el, il detestam aprioric, pe motiv ca ar fi putut sa aiba resentimente, ceva ginduri de revansa. Cu cit ii gaseam mai multe culpe, cu atit ne simteam mai putin vinovati fata de el.
Analiza discursului antisemit se concentreaza, din nefericire, pe opozitia facila dintre adevar si minciuna, pe dezvinovatirea evreului sau pe cautarea cauzelor sociale pe care le-ar fi putut avea un pogrom ori altul. E mai bine sa urmarim imaginea pe care ne-o faceam despre o alta imagine, felul cum romanii isi inchipuiau ca evreii percepeau lumea romaneasca si isi rideau, pe ascuns, de naivitatea ei. Marile motive ale discursului antisemit nu sint direct legate de evreul concret. Iar alteritatea nu traduce neaparat o patologie a vizibilitatii, ura fata de celalalt nefiind cauzata de posibilele deosebiri cu care el ne-ar violenta privirea. Antisemitismul vine din concurenta mai multor reprezentari asupra evreului, ultimul cuvint avindu-l aceea care fictionalizeaza in mod plauzibil. Iudeofobia nu are in centru evreul, ci persoanele care vor sa iasa in evidenta pe seama lui. Care ar fi miza?

In rolul tapului ispasitor
in viata de zi cu zi ne resemnam cu ideea ca altii sint mai bine situati si, prin urmare, se uita de sus la noi. Dar izbucnim atunci cind ni se rapeste statutul de invinsi onorabili, cind banuim ca am participat la o competitie trucata, cu deznodamint dinainte stiut. Nu ne simtim umiliti pentru orice pierdere, dar suferim imens daca ea se produce in favoarea evreului, veneticul prin excelenta. Paharul nu se umple de fiecare data cind esuam, dar tirgurile noastre iau foc atunci cind ni se nazare ca am fost trasi pe sfoara la noi acasa. Paradoxal, atunci cind un individ venit din afara ne arata ca societatea noastra nu este chiar cea mai buna cu putinta, nu ne indignam contra acestei situatii, ci impotriva persoanei care ne ocazioneaza respectiva revelatie.

in viata obisnuita, dominata, vrem sau nu vrem, de nevoia de a ne suporta si dialoga, sintem neutralizati de spectacolul tern al asemanarilor ireparabile dintre noi, dintre evrei si ne-evrei nu mai putin. Contrastele nu se observa cu ochiul liber si nu rezulta din interese sociale antagonice. Ele se cauta cu luminarea, se atribuie, se inventeaza. Pentru noi, esential este sa vedem cine este considerat localnic si cine este desemnat sa reprezinte diferitul, cum se construieste acea stranietate fata de care majoritatea decide sa se defineasca.
in rolul tapului ispasitor sau, mai bine spus, al adversarului accesibil, usor de inlaturat, se alege de obicei un paria, tocmai pentru ca disparitia lui nu afecteaza serios textura relatiilor interumane, nu lasa un loc gol, iar noi nu ii simtim lipsa. Cum ideologiile nationale pun accent pe armonia si solidaritatea sociala, negind tensiunile dintre frati, evreul ratacitor ne este indispensabil pentru salvarea increderii in noi insine.
Chiar si plecat in Israel, ramine, totusi, eterna pietricica din pantoful natiunii. Ce ne-am face fara el? Nu am mai avea intiietate fata de nimeni.